BIS aka OldNab

Ioan a fost al treilea fiu al lui Cazimir al IV-lea Jagiellon, regele Poloniei, şi al Elisabetei a Austriei, fiica lui Albert al II-lea al Germaniei. Ca prinţ moştenitor, s-a distins prin strălucita victorie repurtată împotriva tătarilor la Kopersztyn (1487). În 1490, nobilimea maghiara l-a proclamat pe Ioan rege al Ungariei la dieta de la Rákos. El a fost însă învins de fratele său, regele Ladislau al II-lea al Boemiei şi al Ungariei. În 1492, Ioan i-a urmat tatălui său pe tronul Poloniei. Pierderile de venituri cauzate de secesiunea Lituaniei a făcut ca Ioan să ajungă să depindă de sejmikurile poloneze (diete locale), în care şleahta (nobilii locali), îi puneau la dispoziţie venituri în funcţie de felul în care regele le apăra interesele. Ioan râvnea să pozeze într-un apărător al creştinătăţii împotriva turcilor otomani, iar circumstanţele i-au fost favorabile. A găsit în fratele său, Ladislau, rege al Ungariei şi Boemiei, un aliat cu influenţă dominantă în Europa Centrală, contrapondere pentru maşinaţiunile lui Maximilian I, care în 1492 încheiase o alianţă împotriva sa cu Ivan al III-lea al Moscovei. Ca suzeran al Moldovei, Ioan era într-o poziţie favorabilă pentru a-i ataca pe turci. La conferinţa de la Leutschau (1494), s-au pus la cale detalii ale expediţiei de către regii Poloniei şi Ungariei şi de către prinţul elector Ioan Cicero al Brandenburgului, cu cooperarea lui Ştefan cel Mare, voievodul Moldovei, care îi ceruse ajutorul lui Ioan. În 1496, Ioan a strâns o armată de 80.000 de oameni în Polonia cu mari dificultăţi, dar cruciada sa a fost deviată de la scopul ei de invazia subită a Galiţiei de către voievodul moldovean, care se pare că ar fi fost convins că Ioan încearcă să-l pună pe fratele lui mai mic, Sigismund, pe tronul Moldovei. Astfel, polonii au pătruns în Moldova nu ca aliaţi, ci ca inamici şi, după ce au asediat fără succes Suceava, au fost obligaţi să se retragă dupa ce au fost învinşi în bătălia de la Codrii Cosminului. Una din cauzele acestui eşec răsunător pare a fi fost nesupunerea şleahtei, întrucât, la revenirea în ţară, Ioan a confiscat sute de moşii nobiliare. În pofida acestor acţiuni, el a păstrat o popularitate deosebită până la sfârşitul vieţii. Cum noul mare maestru al Cavalerilor Teutoni, Friedrich Wettin von Sachsen, a refuzat să depună jurământ de credinţă coroanei Poloniei, Ioan l-a obligat cu forţa armată. El intenţiona să supună şi mai mult teutonii, dar a murit în 1501. SURSĂ: Bună Ziua Iaşi.

Ioan al III-lea Sobieski (polonă Jan III Sobieski) (17 august 1629 - 17 iunie 1696) a fost rege al federației polono-lituaniene din anul 1674 până la moartea sa. El a fost fiul lui Jakub Denilovicz Sobieski din Cracovia și strănepotul hatmanului Stanislav Sobieski. A fost educat în spiritul tradițional al cavalerilor, studiind la Academia din Cracovia. Între anii 1646 și 1648 face o călătorie împreună cu fratele său prin Europa. Tânărul Sobieski a fost impresionat de cele văzute în Franța, interesându-se de arta militară, de politică și literatură. Ioan Sobieski s-a născut pe 17 august 1629 în Olesko, un mic oraș de lângă Liov în Galiția, acum Ucraina, atunci fiind parte din voievodatul Ruteniei în Regatul Poloniei. Tatăl său, Jakub Sobieski a fost voievodul Ruteniei și castelan al Cracoviei, iar mama sa, Zofia Teofillia Danilowic a fost nepoata hatmanului Stanisław Żółkiewski. Ioan și-a petrecut copilăria în Żółkwia. După ce a absolvit colegiul Nowodworski în Cracovia în 1643, tânărul Ioan Sobieski, a absolvit Facultatea de Filozofie a Universității Jagielloniană în 1646. După terminarea studiilor, Ioan împreună cu fratele său Marek, au plecat în Europa de Vest, unde au petrecut mai mult de doi ani în călătorie. Au vizitat Leipzig, Anvers, Paris, Londra, Leiden și Haga. În tot acest timp, el a întâlnit personalități influente contemporane precum Ludovic al II-lea de Bourbon, Carol al II-lea al Angliei și Wilhelm al II-lea, Prinț de Orania, iar pe lângă limba latină, a mai învățat germana, franceza și italiana. Ambii frați s-au reîntors în Republică în 1648, după ce au primit vestea morții regelui Vladislav al IV-lea Vasa și de răcoala lui Khmelnytsky, oferindu-se voluntar pentru armată. Amândoi au luptat în asediul de Zamość. Au fondat și au comandat propriul stindard de cavalerie. Curând, soarta războiului i-au separat pe cei doi frați. În 1649, Jakub s-a luptat în Bătălia de la Batoh, iar Ioan a fost promovat la rangul de pułkownik și a luptat în Bătălia de la Berestechko. Fiind un comandant promițător, Ioan a fost trimis la regele Ioan Cazimir al II-lea Vasa, la Istanbul în Imperiul Otoman, ca fiind unul dintre trimiși într-o misiune diplomatică de către Mikołaj Bieganowski. Acolo, Ioan a învățat limba tătară și turcă și a studiat tradițiile și tacticile militare turcești. După începerea invaziei suedeze în Polonia, cunoscută sub numele de Potopul, Ioan a făcut parte din regimentele Poloniei Mari conduse de Krzysztof Opaliński, Palatin de Poznań, care a capitulat la Ujscie și a jurat credință regelui Carol al X-lea al Suediei. Cu toate acestea, la sfârșitul lunii martie 1656, el a abandonat partea lor, alăturându-se părții regelui polonez Ioan Cazimir al II-lea Vasa, fiind admis sub comanda hatmanului Ștefan Czarniecki și Jerzy Sebastian Lubomirski. În timpul bătăliei de la Varșovia din 1656, Ioan a comandat un regiment puternic de 2.000 cavaleriști tătari fiind promovat cu titlul de Lord purtător-de-drapel al Coroanei. Un susținător puternic al fracțiunii franceze, Ioan a rămas loial regelui în timpul rebeliunii Lubomirski, ceea ce l-a ajutat în cariera sa militară. În 1665, Ioan s-a căsătorit cu Marie Louise Cazimir de Grange d'Arquien și a fost promovat la rangul de Mare Mareșal al Coroanei, iar în anul următor, la rangul de Hatmanul Coroanei. În 1667, a realizat o altă mare victorie asupra cazacilor și alaiților tătari în Bătălia de la Podhajce în timpul războiului polono-cazaco-tătar (1666 - 1671). La data de 5 februarie 1668, de acum fiind un comandant renumit și stimat, el a câștigat titlul de Mare Hatman al Coroanei, cel mai înalt rang militar în Republica polono-lituaniană, astfel fiind comandant de facto al întregii armate poloneze. Pe 11 noiembrie 1673, în timpul războiului polono-otoman (1672 - 1676), Ioan a adăugat încă o victorie importantă, de data aceasta prin înfrângerea turcilor în Bătălia de la Hotin și capturarea cetății. Vestea luptei a coincis cu vestea morții lui Mihail I, rege al Poloniei, care murise cu o zi înainte de luptă. Acest lucru l-a făcut pe Ioan unul dintre cele mai marcante figura din stat, iar la 19 mai, în anul următor, el a fost ales în calitate de monarh al Republicii. Candidatura sa a fost aproape universal susținută. Printre susținătorii cei mai notabili ai candidaturii sale a fost soția sa. Ioan a fost încoronat ca Ioan al III-lea, pe 2 februarie 1676. Deși Republica polono-lituaniană era la acel moment cel mai mare și unul dintre statele cele mai populare din Europa, Ioan a devenit regele unei țări devastate de războiele constante care au durat aproape o jumatăte de secol. Trezoreria era aproape goală, iar instanța de judecată avea de oferit puțini magnați puternici, care de multe ori se aliau cu instanțele decât cu statul. Ioan a decis să stabilizeze situația prin forțarea otomanilor să accepte un tratat de pace pentru a pune căpat războaielor constante de la granița de sud. În toamna anului 1674, s-a reluat războiul împotriva turcilor și a reușit să recupereze cetățile Kamieniec Podolski, Bar și Reszków, care au restabilit o linie puternic fortificată pentru a apăra granița de sud a Poloniei. Istoricul polonez Oskar Halecki, cât și alții, au remarcat faptul că Ioan planifica să cucerească Prusia, susținut de trupele suedeze și franceze. Acest pact secret, expus mai târziu, a eșuat, deoarece războiul cu turcii a durat prea mult, timp în care Marele Elector a făcut tratate cu Franța, suedezii au fost respinși, iar prin creșterea opoziție magnaților în Republică, mulți dintre ei erau de partea Marelui Elector. Planul lui Ioan era, de asemenea, de a-l răni pe Michał Pac, hatmanul de Lituania și susținătorul de Brandenburg, care pur și simplu a fugit împreună cu armata sa și apoi a desființat-o. În 1676, tătarii au început o contra ofensivă și au trecut de Dneper, dar nu au putut captura orașul strategic Żórawno, ducând curând la semnarea tratatului de pace. Semnarea tratatului a dus la o lungă perioadă de pace, care era atât de necesară pentru repararea țării și pentru consolidarea autorității regale. Deși ingreunată în mod constant de către magnații și instanțele străine din Brandenburg și Austria (Austria chiar a încercat să-l alunge pe Ioan și să-l înlocuiască cu Carol de Lorraine), Ioan a reușit să reformeze complet armata poloneză. Armata a fost reorganizată în regimente, infanteria a renunțat la sulițe și care au fost înlocuite cu topoare, iar cavaleria a adoptat husarii. Ioan a crescut, de asemenea, numărul armelor și a introdus noi tactici de artilerie. Ca un diplomat, Ioan și-a imaginat o alianță cu Franța și cu otomanii împotriva imperiului austriac. Cu toate acestea, planurile sale nu au dus nicăieri, iar în 1683, a fost nevoit să le abandoneze complet. Conștient de faptul că Polonia ducea lipsă de aliați și că risca un război împotriva celor mai mulți dintre vecinii săi, Ioan s-a aliat cu Leopold I, Sfântul Împărat Roman. Alianța, deși viza în mod direct să fie împotriva turcilor, și indirect împotriva Franței, a avut avantajul de a obține sprijin pentru apărarea frontierelor sudice din Polonia. În primăvara anului 1683, spionii regali au descoperit pregătirile turcilor pentru o campanie militară, și Ioan se temea că obiectivul lor ar putea fi orașele poloneze Livi și Cracovia. Pentru a contracara amenințarea, Ioan a început fortificarea orașelor și a ordonat recrutarea militară universală. Abilitățile militare ale lui Ioan din războiul împotriva Imperiului Otoman au demonstrat că este un rege priceput și puternic. Una dintre abilitățile sale a fost de a unifica Europa creștină într-o cruciadă și de a-i conduce pe turci afară din Europa. El s-a alăturat alianței Sfântului Împărat Roman și s-a alăturat Ligii Sfinte inițiată de Papa Inocențiu al XI-lea, pentru a apăra creștinătatea. Între anii 1648 și 1653 a participat la luptele împotriva cazacilor și tătarilor, după care a fost trimis ca solie secretă la Istanbul în 1654, unde a învățat limba și cultura turcă. S-a căsătorit cu Maria Cazimira de Arguien, căsătorie care îi deschide calea în lumea nobililor francezi. După moartea lui Stefan Czarniecki în 1665 devine "feldmareșal" (hatman al coroanei) și reușește o victorie împotriva tătaro-cazacilor la Pidhaiți (1667). În anul 1668 ajunge comandant suprem al armatei poloneze - mare hatman al coroanei. Aflând de asediul Vienei de către turci, început în iulie 1683, Sobieski se hotărăște să vină în ajutorul Vienei cu 27 000 de cavaleri polonezi, care se adaugă celor 19 000 de soldați austrieci, 28 000 de soldați germani și altor câteva mii de soldați aliați. Comanda trupelor creștine a primit-o regele polonez care era deja renumit în luptele cu tătarii și turcii, supranumit "Leul din nord". La 12 septembrie reușește o izbândă strălucitoare în bătălia de la Kahlenberg împotriva otomanilor sub conducerea marelui vizir Kara Mustafa, care erau în superioritate numerică (cca. 150 000) dar cu mai puțină artilerie. Ioan al III-lea Sobieski cunoștea mai multe limbi. A fost un iubitor de artă. Palatul său din Wilanow a fost una din cele mai reușite realizări a barocului polonez; o altă rezidență a lui a fost cetatea Șovka. Scrisorile adresate soției sale sunt dovezi ale modului îngrijit de exprimare practicat de regele polonez. Regele Ioan al III-lea a murit în Wilanów, Polonia, la 17 iunie 1696. Soția sa, Maria Cazimira, a murit în 1716, în Blois, Franța, și trupul ei a fost readus în Polonia. Cei doi sunt îngropați împreună la Catedrala Wawl din Cracovia. Urmașul său pe tronul Poloniei n-a fost fiul său, ci August der Starke (Augustus al II-lea), principe al Sașilor (Saxonilor) sprijinit de Rusia. După moartea acestuia, în 1733, a urmat o luptă pentru coroana poloneză, cunoscută sub denumirea de războiul pentru succesiunea poloneză. SURSĂ: Wikipedia.

Martin Bormann (n. 17 iunie 1900, Wegeleben, Germania — d. 2 mai 1945, Berlin, Germania) a fost un om politic naţional-socialist german. A aderat la naţional-socialism în 1925 și a lucrat cu Rudolf Hess, fiindu-i secretar particular și șef de cabinet. Aflat din 1941 la conducerea cancelariei NSDAP (Parteikanzlei), cu rang de ministru de stat, Bormann a fost printre cei mai apropiați colaboratori ai lui Hitler în ultima perioadă a celui de-al doilea război mondial. Înaintea morții lui Hitler, Bormann a fost desemnat succesor al acestuia la conducerea Partidului Muncitoresc German Național-Socialist. Scheletul său a fost descoperit, identificat, datat ca fiind mort în mai 1945 în Berlin prin autootrăvire. Rămășițele sale pământești au fost arse și împrăștiate în Marea Baltică. SURSĂ: Wikipedia.

Tactica Blitzkrieg-ului a luat prin surprindere adversarii Germaniei Naţional-Socialiste la începutul celei de-a doua conflagrații mondiale, făcând ca întreg sistemul defensiv francez să se prabușească foarte rapid. O nouă modalitate de a purta războiul, adusă la zi cu dezvoltările tehnicii militare din perioada interbelică, Blitzkrieg-ul a fost gândit de ofițerul german Heinz Guderian. Născut în 1888 la Kulm, Guderian primește o educație militară în Prusia, întră în armată în 1907 și după absolvirea Academiei Militare din Metz devine locotenent în 1908. Între 1914 și 1917 luptă în Flandra, unde vede cu proprii ochi carnagiul războiului de poziții. Guderian avea încă de pe atunci o viziune diferită privind războiul pe care ar fi trebuit să-l ducă armata imperială germană. La fel ca mulți alți ofițeri germani, nu este de acord cu semnarea armistițiului din 1918, considerând că Imperiul German mai avea destule resurse pentru a continua lupta. După Pacea de la Versailles, armata germană este drastic redusă numeric. Guderian este unul dintre ofițerii care rămân activi în cadrul Reichswehr, devenind în 1936 general-maior, apoi general-locotenent în anul urmator, fiindu-i atribuită comanada corpului al XVI-lea de armată. Guderian își petrece anii din perioada interbelică lucrând la o nouă tactică de luptă, care să se bazeze pe unități foarte mobile și care sa poată străpunge liniile inamice. Analizând lecțiile învățate în Primul Război Mondial, studiind lucrările publicate pe această temă și aplicând teoriile sale în exerciții militare, multe desfășurate pe teritoriul Uniunii Sovietice, Guderian reușește să-și îndeplinească scopul de a schimba tactica militară. Prin Blitzkrieg (război fulger) se înțelege tactica bazată pe atacuri rapide și decisive asupra inamicului, cu scopul de a nu-i lăsa acestuia timp să se regrupeze și să stabilizeze frontul. Blitzkrieg se bazează pe folosirea combinată a trupelor mecanizate, a atacurilor aeriene, a tancurilor și a artileriei pentru a străpunge rapid liniile inamice. În 1936 generalul Lutz îi cere lui Guderian să scrie o carte despre folosirea tancurilor în război și despre cum ar putea acestea să fie folosite mai eficient. Guderian scrie astfel Achtung – Panzer!(Atentie! Tancuri!), lucrare care stă la baza celebrei tactici Blitzkrieg. În prima jumătate a lucrării, Guderian analizează războiul de poziții din prima conflagrație mondială, apoi trece la dezvoltarea propriilor idei privind tactica militară. Cartea lui Guderian ajunge în atenția lui Hitler, care îi apreciaza originalitatea și îl susține pe Guderian, chiar dacă numeroși ofițeri nu au același punct de vedere. Atunci când Guderian îi va spune lui Hitler că poate ajunge pe coasta atlantică a Franței în câteva săptămâni, aproape nimeni nu l-a crezut. Interesant este că și ofițeri britanici sau francezi au avut idei asemănătoare cu a lui Guderian, dar nu le-au dezvoltat niciodată așa cum a făcut el. De exemplu, generalul Hobart a lucrat și el la tactici care implicau masiv tancurile în razboi. De altfel, Guderian cunoștea perfect toate lucrările lui Hobart, pe care le avea traduse în germană imediat ce erau publicate la Londra. Tactica războiului fulger își dovedește imediat eficacitatea în invazia Poloniei. Foarte rapid, trupele poloneze se află în retragere și nu au ocazia de a se regrupa. Superioritatea armatei naţional-socialiste și a tacticii create de Guderian fac ca Polonia să fie cucerita în doar câteva săptămâni. Guderian participă la Batalia de la Wizna și la Batalia de la Kobryn, unde reușește personal să-și pună în aplicare viziunea tactică. Armata poloneză nu are efectiv nicio șansă. În perioada Războiului Ciudat, Guderian susține Planul Manstein, care prevedea o invazie prin Belgia și Olanda, o neutralizare a Liniei Maginot printr-o străpungere prin Munții Ardeni pentru a încercui trupele franceze și corpul expediționar britanic și a-i impinge spre Ocean, în detrimentul unei strategii clasice, care probabil ar fi dus la același scenariu ca cel din Primul Război Mondial. Tactica războiului fulger își dovedește acum cea mai mare eficacitate. Trupele conduse de Guderian surprind trupele franceze, trec Ardenii și ajung pe râul Meuse în doar trei zile. Conduce atacul german de la Sedan, care efectiv distruge întreg sistemul defensiv francez. Mentalitatea franceză, de a crea o linie defensivă foarte puternică, Linia Maginot, s-a dovedit o mare greșeală. Viteza cu care se deplasa spre mare i-a adus lui Guderian porecla de Rapidul Heinz.Reușește să taie liniile de aprovizionare pentru trupele franco-britanice din Belgia și Olanda si le împinge pe acestea până la Dunkirk. Primește însă ordine de la superiori care nu îi permit să distrugă trupele de aici, lucru care le permite britanicilor să-și evacueze o parte importantă din corpul expediționar. Viteza cu care Franța este înfrantă, capitulând și trecând o parte sub ocupație naţional-socialistă, o parte sub autoritatea regimului de la Vichy, lasă Marea Britanie singură pentru o perioadă în fața Germaniei și dovește că tactica propusă de Guderian a fost o inovație majoră. Operațiunea Barbarossa se baza pe aceleași principii care se dovediseră eficace în campania din Franța. Ofițerii germani sperau să ajungă să ocupe Moscova în doar câteva săptămâni, înainte de venirea vremii foarte reci. De altfel, prima partea a războiului cu URSS reprezintă încă un succes pentru armata germană. Trupele naţional-socialiste ocupă foarte rapid teritorii imense din statul sovietic, dar nu reușesc să anihileze Armata Roșie până la venirea iernii. Vremea foarte rece, la care se adaugă întinderea foarte mare a liniilor de aprovizionare, pun în serioasă dificultate armata germană. După înfrângerea de la Stalingrad, insuccesul operațiunii Barbarossa era clar, iar soarta războiului părea decisă în defavoarea Germaniei. Tactica care eliminase Polonia, Belgia, Olanda și Franta se dovedise mult mai greu de aplicat în intinsele stepe rusești. Insuccesul operațiunilor de pe frontul de est îl scoate pe Guderian din grațiile lui Hitler, care îl scoate pe acesta de la comanda trupelor. În condițiile în care Armata Roșie pornise o contraofensivă care recâștiga teritoriul pierdut la începutul invaziei naţional-socialiste, Hitler își dă seama că are nevoie de expertiza lui Guderian și îl numește la comanda trupelor care vor lupta la Kursk. Guderian își exprimă imediat îngrijorarea privind planul unei ofensive masive. În primul rând, în regiune existau fortificații defensive importante construite de sovietici. În al doilea rând, ofițerii sovietici cunoșteau planurile germane. Insuccesul de la Kursk dă un nou impold pozitiv ofensivei sovietice pe frontul de Est. Conștient de înfrângerea iminentă a Germaniei, Guderian rămâne totuși loial lui Hitler, așa cum îi cerea onoarea militară. După capitularea Germaniei, la 10 mai 1945, Guderian se predă trupelor americane. Rămâne în custodia americană până la 17 iunie 1948. Comportamentul său pe câmpul de luptă nu este considerat incorect, nefiind acuzat la Nürnberg. Guderian se stinge din viață la 14 mai 1954, la 65 de ani, în Schwangau. Tactica creată de Guderian a fost una dintre cauzele succeselor atât de fulminante ale armatei naţional-socialiste în al Doilea Război Mondial. Greșelile înalților ofițeri naţional-socialişti şi o supraestimare a capacității militare, ca și ordinele uneori aberante ale lui Hitler, au făcut însă ca Blitzkrieg-ul să nu aducă victoria regimului lui Hitler în al Doilea Război Mondial. SURSĂ: Historia.

Republica Islanda sărbătoreşte, la 17 iunie, Ziua naţională, dată la care ţara a fost proclamată republică, potrivit site-ului mae.ro. Insula a fost descoperită de exploratori irlandezi în jurul secolului al IX-lea. Cei dintâi colonişti au fost celţii, cărora le-au urmat vikingii, în anul 874. La scurtă vreme, în anul 930, a fost înfiinţat cel mai vechi sistem parlamentar al Europei (Althingi), marcând sfârşitul perioadei de colonizare. În anul 982, Eric cel Roşu, exilat de Althingi din Islanda pentru omor, a pornit pe mare şi a descoperit Groenlanda, unde a înfiinţat o colonie. Fiul său, Leif Eriksson a fost unul dintre conducătorii expediţiilor vikinge care a ajuns, în jurul anului 1000, până pe coasta continentului nord-american. În anul 1000, misionari itineranţi, susţinuţi de regele creştin al Norvegiei, au impus creştinismul drept nouă religie. Perioada iniţială de independenţă a Islandei (până în secolul al XIII-lea, când a trecut sub stăpânire norvegiană), a fost cea mai rodnică din punct de vedere cultural şi spiritual. În anul 1262, slăbită de lupte interne, Islanda a trecut sub stăpânire norvegiană, păstrându-şi, totuşi, o largă autonomie. Un secol şi un sfert mai târziu, în 1397, prin Uniunea Kalmar, Islanda a trecut sub autoritatea Coroanei Daneze. Între secolele XV-XVIII, molimele, exploatarea comercială şi catastrofele naturale au redus populaţia Islandei la mai puţin de 40.000 de locuitori. Abia secolul al XIX-lea, deşi dramatic în evoluţia lui, a adus revigorarea naţiunii islandeze. Întrerupte de regele danez la 1800, întrunirile Althingi-ului au fost reluate în 1843, odată cu renaşterea naţionalismului islandez. În 1874, Islanda a adoptat o constituţie proprie. La 1 decembrie 1918, Danemarca a recunoscut Islanda ca stat suveran. Islanda şi-a declarat deplina independenţă la 17 iunie 1944, la Tingvellir, precizează site-ul mae.ro. Situată între Oceanul Atlantic şi Oceanul Arctic, insula Islanda se învecinează cu Marea Groenlandei la Nord, Marea Norvegiei la Est, strâmtoarea Danemarcei la Nord-Vest şi Oceanul Atlantic la Sud-Vest. Aproximativ 10.000 kmp din suprafaţa totală a insulei sunt acoperiţi de gheţari, iar cel mai înalt punct al Islandei este reprezentat de vârful Hvannadalshnjúkur (2.119 m). Aproape 80% din suprafaţa terestră este formată din lacuri glaciare şi deşerturi de lavă, provenită de la vulcani activi, gheizere şi izvoare termale. Cei mai activi vulcani de pe insulă sunt: Eyjafjallajokull, care a erupt masiv în 2011, urmat de Grimsvotn, Hekla, ce a erupt de 20 de ori din anul 874 încoace, şi Askja. În trecut, exploziile lor de lavă şi cenuşă au avut impact pe termen lung. Litoralul prezintă numeroase fiorduri şi, în toată ţara, există suprafeţe întinse acoperite de zăpadă şi gheţari. Aici se află cel mai mare gheţar din lume, Vatnajokull. Blocul de gheaţă ocupă 8% din teritoriul Islandei şi are 2.000 de metri înălţime. Aproximativ 200 de gheizere împânzesc pământul care fumegă permanent. Apa lor fierbinte, care deseori atinge 90 de grade Celsius, reprezintă una dintre puţinele bogăţii naturale ale ţării. Captată şi trimisă prin conducte special amenajate, ea se răceşte cu doar trei grade Celsius la 100 de kilometri. Islanda are o climă temperat rece, moderată de curenţii calzi din Atlanticul de Nord. Verile sunt reci, cu perioade scurte de vreme frumoasă, iar sezonul umed durează din octombrie până în ianuarie, conform site-ului iceland.is. Capitala este Reykjavik, iar principalele oraşe sunt Hafnafjordur, Kopavogur. Capitala cea mai nordică din lume, înconjurată de fiorduri plutitoare, este un amestec de tradiţional şi elemente scandinave. Temperaturile medii în Reykjavik sunt cuprinse între minus 2 şi plus 2 grade Celsius în luna ianuarie şi între 9 şi 14 de grade Celsius, în luna iulie. Construcţia sub formă de dom, Perlan, plasată pe dealul Öskjuhlíd, acoperă bazinele cu apă fierbinte, refăcute în 1991. Apa islandeză este una dintre cele mai curate din lume, 80% din energia ţării fiind generată de căldura naturală a izvoarelor fierbinţi, a gheizerelor şi vulcanilor. Gheizerul Strokkur, localizat în partea sudică, lângă râul Hvítá, erupe la fiecare 4-8 minute, fiind unul dintre cele mai faimoase gheizere din Islanda. Înălţimea maximă la care ajunge apa este de 40 de metri. În Islanda se află două cascade faimoase - Skogafoss, localizată în partea sudică a ţării, are o lăţime de 25 de metri, iar apa cade de la o înălţime de 60 de metri, şi Gullfoss, o cascadă în două trepte, situată în partea sud-vestică a Islandei. Islanda are o climă oceanică temperată, cu temperaturi ce nu ating valori extreme nici vara, dar nici iarna, cu toate că ţara se află destul de aproape de Cercul Polar de Nord. Curentul Golfului ce curge de-a lungul coastelor vestice şi sudice acţionează ca un moderator al climei ţării, păstrând condiţii plăcute în mare parte a anului. Capitala este la Reykjavik, iar alte oraşe importante sunt Hafnafjordur, Kopavogur. Zonele locuite se află pe coastă, în principal în Sud-Vest, pe când platourile înalte centrale sunt total nelocuite. Cultura islandeză îşi are rădăcinile în tradiţiile germanice nordice. Literatura islandeză este bine cunoscută, în special operele literare denumite saga şi edda, scrise în Evul Mediu. Cele mai celebre opere literare clasice islandeze sunt cele din Saga Islandezilor, opere epice în proză a căror acţiune este plasată în epoca colonizării Islandei. Capitala, Reykjavik, a fost desemnată de UNESCO drept capitala literaturii, alături de alte patru oraşe precum Edinburgh, Melbourne, Iowa şi Dublin, potrivit iceland.is. Printre simbolurile oraşului se află Althingi, primul Parlament al Islandei înfiinţat la Thingvellir, în anul 930, mutat la Reykjavik, în 1881, într-o clădire de bazalt, Galeria Naţională de Artă a Islandei, Muzeul de Fotografie Reykjavik, singurul muzeu independent de fotografie, Radhus, primăria impunătoare care merită vizitată pentru harta uriaşă, în relief, a Islandei, Biserica Hallgrímur, Muzeul Sigurjon Olafsson ş.a. Clădirea care domină oraşul cu înălţimea ei de 73 de metri este Hallgrimskirkja (Biserica Hallgrímur), o biserică luterană faimoasă pentru arhitectura sa, fiind a şasea clădire ca înălţime din Islanda, potrivit www.icelandtravel.is. Lucrările au început în 1946 şi au durat 40 de ani. Turnul a fost renovat în 2009. Numită după poetul islandez Hallgrimur Petursson (secolul al XVII-lea), biserica are o acustică deosebită şi împreună cu orga construită de Johannes Klais (are o înălţime de 15 metri şi cântăreşte 25 de tone), reprezintă locul ideal pentru un concert de muzică clasică. Laguna Albastră, situată în zona aeroportului Keflavik, are o apă termală caldă (37-39 grade Celsius) şi este bogată în minerale şi vindecă unele boli de piele. Gheizerul Strokkur, localizat în partea sudică, lângă râul Hvitá, erupe la fiecare 4-8 minute, fiind unul dintre cele mai faimoase gheizere din Islanda. Înălţimea maximă la care ajunge apa este de 40 de metri. Cel mai vizitat gheţar este Vatnajökull, cu o vechime de o mie de ani şi mare cât toţi gheţarii din Europa la un loc. Are 8 mii de km pătraţi şi mai mult de 3.300 de kilometri cubi de gheaţă şi pe alocuri 1000 de metri grosime, iar în interior s-au creat peşteri şi galerii. În jurul gheţarului s-a creat în 2008 cel mai mare parc din Europa, Parcul Naţional Skaftafell, cu munţi împăduriţi de mesteceni, scoruşi de munte şi sălcii, canioane şi văi. În extremitatea sudică a gheţarului este Laguna Glaciară Jökulsárlón, formată la începutul anilor 1920, pe apele căreia se poate face o plimbare printre iceberg-urile albastre desprinse din grandiosul Vatnajökull. În acest decor au fost filmate secvenţe din filme celebre: ''Die Another Day'', ''Tomb Raider'', ''A View to a Kill''. SURSĂ: AGERPRES.

MEN propune înfiinţarea unei reţele de educatori parentali care să-i înveţe, săptămânal, pe elevi să nu aibă „mentalităţi conservatoare” şi atitudine care „idealizează familia tradiţională”. Instituţia propune creşterea interesului pentru „o nouă cultură familială” şi „respectul pentru diversitate”. Ministerul Educaţiei Naţionale a lansat, în această săptămână, în dezbatere publică, proiectul „Strategia naţională de educaţie parentală 2018-2025”. Acesta este pus în discuţie până pe 10 iulie 2018. Propunerea prevede înfiinţarea unei reţele de educatori parentali care, timp de 2 ore pe săptămână, să-i înveţe pe elevi să nu aibă „mentalităţi conservatoare” şi atitudine care „idealizează familia tradiţională”. De asemenea, Strategia include o propunerea potrivit căreia părinţii vor urma cursuri de parenting, în cazul în care copilul parcurge un nou ciclu de învăţământ. Pentru această etapă de formare a părinţilor, MEN informează că este necesară o alocare bugetară de 295.041.105 lei în primul an, pentru 2.553.861 de părinţi. „Deseori, noile ideologii promovate în special în domeniul protecţiei copilului întâlnesc mentalităţi conservatoare, un sistem de valori ale familiilor ce trebuie regândit în contextul unor informaţii noi cu privire la nevoile de dezvoltare ale copiilor. De aceea, familia din societatea actuală are nevoie din ce în ce mai mult de un sprijin extern pentru a se adapta acestor cerinţe, în condiţiile în care părinţii rămân ataşaţi valorilor care s-au transmis tradiţional şi pe care le consideră ca fundamentând modele valide de relaţionare intrafamilială. (...) Această atitudine (...) este prezentă uneori şi în discursul profesioniştilor, care idealizează familia tradiţională, pe care o consideră drept o formă perfectă de organizare. (....) Sistemul de educaţie parentală trebuie să vină în sprijinul dezvoltării unor principii esenţiale ce vizează promovarea drepturilor omului, respectul pentru diversitate şi încurajarea activă a egalităţii de gen”, se arată în Strategia naţională de educaţie parentală 2018-2025. Sursa citată susţine că este o necesitate crearea unui sistem de educaţie parentală centrat pe educaţia copilului şi stimularea interesului pentru o nouă cultură familială. „A devenit o necesitate imediată crearea unui sistem de educaţie parentală, centrat nu numai pe educaţia copilului, ci şi pe îngrijirea şi protecţia acestuia, pe stimularea interesului pentru o nouă cultură familială”, se arată în sursa citată. Obiectivul general al Strategiei este de a-i asigura fiecărui copil un mediu familial adecvat pentru a-şi atinge potenţialul maxim de dezvoltare. „Pentru formarea şi dezvoltarea abilităţilor şi competenţelor parentale, este necesară o viziune unitară la nivel de instituţii şi sectoare de activitate, astfel încât să fie dezvoltată, o serie de servicii publice şi private axate pe următoarele două direcţii strategice: dezvoltarea competenţelor parentale ale părinţilor/reprezentanţilor legali şi dezvoltarea abilităţilor parentale ale tinerilor, ca viitori părinţi. Obiectivul general al Strategiei este de a-i asigura fiecărui copil un mediu familial adecvat pentru a-şi atinge potenţialul maxim de dezvoltare şi pentru a deveni un adult responsabil”, se arată în Strategia naţională de educaţie parentală 2018-2025. Totodată, un alt obiectiv al proiectului de Strategie este „elaborarea şi revizuirea cadrului legal şi normativ privind dezvoltarea abilităţilor şi competenţelor parentale şi racordarea la standardele internaţionale privind asigurarea protecţiei drepturilor copilului, (...) includerea profesiei de educator parental în Clasificarea Ocupaţiilor din România şi revizuirea fişelor de post ale diferitelor categorii de specialişti pentru includerea unor responsabilităţi privind dezvoltarea abilităţilor şi competenţelor parentale ale părinţilor şi tinerilor”, se arată în proiectul Strategiei naţionale. Astfel, Ministerul Educaţiei Naţionale propune ca noile fişe de post ale profesorilor, asistenţilor sociali şi asistenţilor medicali, implicaţi în educaţia parentală, să fie revizuite şi să includă în normă, 2 ore pe săptămână, pentru educaţia parentală. De asemenea, Strategia naţională de educaţie parentală 2018-2025 prevede introducerea disciplinei opţionale „Educaţie parentală” în planul de studii pentru elevii din liceu, colegiu, şcoli profesionale şi universităţi. SURSE: Mediafax, Realitatea, stiripesurse.ro, Orange, glasul.info, Obiectiv de Suceava, ziare.com.

Preşedintele american Donald Trump l-a ameninţat pe premierul japonez Shinzo Abe că-i va trimite 25 de milioane de mexicani, acesta fiind unul dintr-o serie de mesaje bizare care i-au şocat pe ceilalţi lideri la summitul G7, tensionat, de săptămâna trecută din Canada, relatează sâmbătă agenţia APP, care citează The Wall Street Journal. Summitul celor şapte state puternic industrializate ale lumii, G7, s-a încheiat într-o stare de confuzie, după ce preşedintele american a respins brusc declaraţia de consens şi l-a atacat virulent pe premierul canadian Justin Trudeau, relatează Agerpres. În spatele scenei, omologii lui Trump au rămas consternaţi de ''săgeţile'' verbale pe diverse teme, de la comerţ la terorism şi migraţie, scrie The Wall Street Journal, citând oficiali europeni prezenţi. La un moment dat, Trump a descris migraţia ca fiind o mare problemă pentru Europa, apoi s-a adresat lui Abe: ''Shinzo, tu nu ai această problemă, dar pot să-ţi trimit 25 de milioane de mexicani şi o să fii afară din funcţie foarte curând'', declaraţie ce a stârnit iritare în încăpere, potrivit unui oficial al UE. Sursa a adăugat că, atunci când s-a discutat despre Iran şi terorism, Trump l-a luat în vizor pe preşedintele francez Emmanuel Macron, căruia i-a spus: ''Trebuie să ştii despre acestea, Emmanuel, deoarece toţi teroriştii sunt la Paris''. Nici preşedintele Comisiei Europene Jean-Claude Juncker n-a scăpat de ''săgeţile'' verbale ale lui Trump. Şeful executivului UE a fost descris în mod repetat de către Trump drept ''brutal killer'' (ucigaş brutal), referindu-se la politica antitrust a blocului comunitar şi la amenzile fiscale împotriva unor companii tehnologice americane care au ajuns la miliarde de dolari. Summitul G7 din Canada a fost dominat de divergenţe puternice pe tema comerţului, liderii celor mai industrializate state ale lumii aliniindu-se împotriva ameninţărilor lui Trump privind introducerea de tarife grele la importurile de oţel şi aluminiu. După respingerea declaraţiei comune, Trump şi înalţi consilieri ai săi l-au atacat pe Trudeau, acuzându-l de lipsă de onestitate şi de trădare. SURSE: Digi24, Evenimentul Zilei, Capital, MIŞCAREA DE REZISTENŢĂ, Antena 1, ziare.com, Realitatea, constanta.press.

Eugen Tomac a fost ales, sâmbătă, în funcţia de preşedinte al Partidului Mişcarea Populară (PMP). Noul preşedinte executiv al partidului este Marius Paşcan, iar secretar general este Dorel Onaca. Vicepreşedinţii partidului aleşi sâmbătă sunt: Petru Movilă, Cătălin Cristache, Cătălin Bulf, Gabriela Dobrotă, Mircea Sămărtinean, Adrian Todoran, Clement Negruţ, Sebastian Moise, Ionuţ Simionca, Vasile Lungu, Marian Andronache, Severica Covaciu, Gheorghe Baciu, Gabi Ionaşcu, Corneliu Bichineţ, Ştefan Florescu, Costel Mihai, Bogdan Gavrilescu, Ştefănel Dan Marin, Constantin Codreanu, Doru Coliu, Cristian Sefer, Lucian Iliescu. Secretari generali adjuncţi sunt: Rizia Tudorache, Romulus Lucian Iaru, Ioana Constantin, iar secretari executivi - Ion Melinte, Viorel Botea, Nicolae Daviţoiu, Ioan Piţigoi, Daniel Păloiu, Romulus Buhăescu, Gabriel Rădulescu, Nicolae Ivăşchescu, Vasile Gheorghe, Alin Baciu, Valerian Vreme, Florin Remeţan, Adrian Florescu, Cătălin Militaru. Nicolae Sebe a fost ales în funcţia de trezorier al partidului. La finalul voturilor exprimate de cei aproximativ 2.500 de delegaţi prezenţi sâmbătă la congresul extraordinar al PMP de la Palatul Parlamentului, anunţul privind noul preşedinte al formaţiunii a fost făcut de către Dorel Onaca, nefiind precizat şi numărul de voturi pe care Eugen Tomac le-a obţinut. SURSE: AGERPRES, ProTV, B1, DC News, Radio România Actualităţi, Axa News, Ziarul de Iaşi, România TV, România Liberă, Cotidianul, Comisarul, Pagina de Politică, Revista 22, g4media.ro, Realitatea, Monitorul de Botoşani, Reporter Virtual, Naţional 24.

Cel de-al Doilea Război Balcanic s-a desfăşurat în 1913 din data de 16 iunie 1913 până la 18 iulie 1913, între Bulgaria pe de o parte şi Grecia şi Serbia pe cealaltă şi s-a sfârşit prin înfrângerea Bulgariei, după intervenţia armatelor României şi Turciei. Cauza războiului a fost neînţelegerea asupra împărţirii teritoriilor pierdute de turcii otomani în timpul Primului Război Balcanic, care luase sfârşit la 30 mai 1913. Pentru Bulgaria, războiul oferea ocazia de a ocupa întreaga Macedonie şi de a domina Balcanii, în timp ce pentru Serbia şi Grecia războiul însemna şansa de a împărţi între ele Macedonia şi de a împiedica hegemonia Bulgariei. Ostilităţile s-au delanşat la 16 iunie 1913, după ce regele Ferdinand al Bulgariei a ordonat trupelor sale să atace poziţiile sîrbe şi greceşti, declarând în acelaşi timp război celor doi vecini ai ţării sale. Marile puteri nu s-au arătat prea entuziasmate de acest fapt, deoarece orice rezultat al răsturnării „status-quo”-ului existent ar fi dezechilibrat serios balanţa de forţe europeană. Karl Marx a fost, de altfel, foarte inspirat atunci când a comparat Balcanii cu un butoi de pulbere sub continentul european. Principalul atac bulgar s-a îndreptat împotriva sîrbilor cu armatele I, a III-a, a IV-a şi a V-a, în timp ce armata a II-a era însărcinată cu atacarea poziţiilor greceşti de la Gevgeli şi Salonic. Bulgarii au fost copleşiţi numeric pe frontul grecesc, şi în curînd luptele sporadice s-au transformat într-o ofensivă grecească pe întreaga linie a frontului la 19 iunie. Forţele bulgare s-au retras imediat de pe poziţiile lor de la nord de Salonic pe o linie defensivă la Kilkis. Planul de a distruge armata sârbă în Macedonia centrală printr-un atac concentrat a eşuat, bulgarii fiind opriţi. Armata greacă, comandată de regele Constantin avea nouă divizii şi o divizie de cavalerie (120 000 de oameni), într-un raport de doi la unu sau trei la unu faţă de trupele bulgare. După o luptă grea, grecii au reuşit sa cucerească la 5 iulie Doiranul, iar împreună cu sârbii au inaintat până la Defileul Kresna. În acest punct, logistica greacă era solicitată la maxim şi înaintarea s-a oprit. Bulgarii au pierdut 7.000 de oameni la Kilkis şi alţi 6.000 au fost luaţi prizonieri, fiind capturate şi 130 de tunuri. Grecii au suferit şi ei pierderi grele, care s-au cifrat la 8.700 de oameni. A fost bătălia decisivă pe acest front şi cel mai mare succes grecesc din ambele războaie. Pe frontul din Macedonia centrală sîrbii au împins forţele bulgare către est prin bătălia de la Bregalnica (30 iunie – 9 iulie). Între timp, în nord, bulgarii au început să avanseze către oraşul sîrbesc Pirot (în apropiere de graniţa sîrbo-bulgară), obligînd sîrbii să trimită întăriri armatei a II-a care apăra Pirutul şi Nišul. Acest lucru le-a permis bulgarilor să oprească ofensiva sârbă din Macedonia la Kalimantsi la 18 iulie. După liniştirea situaţiei pe frontul sîrbesc, bulgarii au trimis armata I în ajutorul armatei a II-a care se opunea grecilor în poziţiile defensive excelente de la Defileul Kresna. Regele Constantin a respins propunerea guvernului său pentru un armistiţiu, căutînd o victorie decisivă pe cîmpul de luptă. La 29 iulie, armata bulgară întărită a lansat atacuri pe ambele flancuri, împingîndu-i pe greci în aval pe văile râurilor Struma şi Mesta. Constantin s-a confruntat cu o anihilare de tip Cannae, şi a cerut sprijinul sârbilor. Din nefericire pentru el, aceştia nu îi puteau oferi ajutor după bătălia de la Kalimantsi, iar Constantin i-a cerut guvernului să obţină un armistiţiu. Grecii pierduseră circa 10 000 de oameni în ultimele zece zile de lupte. Bulgarii doreau de asemenea pacea, şi astfel Constantin a fost salvat de la distrugere. România a aderat la coaliţia antibulgară mai ales datorită faptului că Sofia nici măcar nu-şi ascundea pretenţiile sale teritoriale în privinţa întregii Dobroge şi a gurilor Dunării devenite obiectul principal al revizionismului bulgar. La Congresul de la Berlin, Rusia oferise României Dobrogea, ca o compensatie pentru rapirea din nou a celor trei judete din sudul Basarabiei. Teritoriul avut în vedere de ruşi cuprindea şi cea mai mare parte a Cadrilaterului ( Dobrogea de sud), ca doar nu dădeau de la ei, ci din teritoriul aflat atunci in stapanirea Imperiului Otoman. In urma refuzului României de a accepta cedarea sudului Basarabiei, Rusia razbunatoare propusese Congresului o frontiera în Dobrogea care trecea imediat pe la sud de linia ferata Cernavoda – Constanţa. Intervenţia Franţei a făcut ca frontiera să fie stabilită pe o linie trasă intre un punct situat la răsărit de Silistra si Mangalia inclusiv. După tergiversări care au avut loc până pe la 1880, frontiera trasată a fost net defavorabilă Romaniei, în urma reavoinţei manifestate de delegaţii ruşi. România a declarat că nu acceptă această frontieră şi şi-a rezervat dreptul să ceară aplicarea strictă a Tratatului de la Berlin, deoarece nu se respectase voinţa Congresului, lăsând în mâinile bulgarilor Silistra cu forturile ei, cheia apărarii întregii regiuni, ca şi o permanentă ameninţare asupra Dobrogei. Mai mult, linia nu era dreaptă, ci facea doua intrânduri dintre care unul se apropia pana la 35 km de linia ferata strategica Cernavodă-Constanţa. Revenirea Dobrogei la Romania era necesară, altfel marile puteri nu ar fi acceptat rezoluţiile congresului, din moment ce nu doreau o legatură directa intre rusi si „fratiorii” lor bulgari. Ori, Rusia tocmai asta urmarea, trecerea Dobrogei la bulgari pentru a-si asigura accesul direct spre Constantinopol, cheia Marii Negre şi poarta spre Mediterana. Mai mult, odată cu cresterea cat mai mare a teritoriului Bulgariei în dauna tuturor vecinilor acesteia, Rusia ar fi controlat prin acest aliat fidel si devotat întreaga regiune. Bulgarii, roşi de ambiţii imperiale nemăsurate şi nejustificate, au prins ideea din zbor… Un exemplu îl reprezintă şi proiectul de tratat mult mai ofensiv între Rusia si Bulgaria din 1909, menit să-l inlocuiască pe cel din 1902, care cuprindea printre altele urmatoarele prevederi antiromâneşti: „În cazul unei reuşite fericite a unui război împotriva Austro-Ungariei şi României… Rusia se angajează să facă tot posibilul pentru mărirea teritoriului bulgar cu localităţile cu populaţie bulgară, situate între Marea Neagră şi malul drept al Dunării.” O formă oarecum eliptică de a ascunde anexarea Dobrogei la Bulgaria. SURSĂ: CER ŞI PĂMÂNT ROMÂNESC.

Atacul lui Vlad Ţepeş asupra armatei otomane conduse de Mahomed al II-lea a avut loc în noaptea de 16 spre 17 iunie 1462, undeva lângă Târgovişte. Era o noapte întunecoasă, când valahii au pătruns în tabăra otomană, după ce au anihilat santinelele. Atacul a provocat o mare confuzie în tabăra otomană. Valahii au sunat goarnele și au dat foc corturilor turcești. Din bezna de nepătruns, au răzbătut strigătele de luptă ale celor 7.000 de oşteni români sau 10.000, după alte surse, în frunte cu Vlad Ţepeş. Buimăciţi de somn, turcii ies din corturi şi pun mâna pe arme. Însă îi pătrunde groaza şi mai mult atunci când constată, cu uimire, că cei care-i atacau, păreau a fi la prima vedere de-ai lor: Vlad Ţepeş avusese geniala idee de a-şi îmbrăca luptătorii în haine turceşti. Lupta, în sine, a fost un adevărat măcel. Deruta semănată în rândul otomanilor, face ca aceştia să se ucidă şi între ei, adăugându-se astfel noi victime la cele făcute de valahi. Ţepeş, îşi croieşte drum spre cortul sultanului, însă norocul i-a surâs lui Mohamed al II-lea, pentru că Vlad Ţepeş a nimerit din greşeală în cortul unui paşă, pe care l-a şi ucis. Rezultatele exacte ale atacului diferă în documentele păstrate. Potrivit unor surse istorice, pierderile totale s-au situat la circa 5.000 de oameni din partea valahilor și circa 15.000 de otomani. La ivirea zorilor, Vlad Ţepeş dă ordinul de retragere. Însă pe otomani, în frunte cu sultanul, îi mai aştepta o surpriză neplăcută. La intrarea în Târgovişte aveau să dea peste celebra pădure de ţepe, în care fuseseră infipţi alţi turci, daţi dispăruţi în urma cumplitei încleştări derulate în noaptea ce trecuse. De altfel, domnitorul valah nu le făcuse viaţa uşoară turcilor nici înainte de atac. Practica vremii era să otrăvească fântânile, să ascundă grânele şi să pârjolească totul în calea invadatorilor. Mai mult, Ţepeş nu se sfia să trimită spre trupele otomane bolnavi de ciumă, lepră sau tuberculoză, să infecteze cât mai mulți dușmani. După atacul de noapte de lângă Târgovişte, Mahomed al II-lea a poruncit retragerea generală a forţelor sale armate peste Dunăre, în aşa grabă încât la 11 iulie 1462 el se afla, deja, la Adrianopol. SURSĂ: RFI.

Unul dintre cei mai cunoscuți lideri politici maghiari din secolul al XX-lea, Imre Nagy s-a născut la 7 iunie 1896, în localitatea Kaposvar, într-o familie săracă de țărani. A abandonat școala, dar a obținut un certificat de ucenic de fierar. A lucrat atât într-un atelier, dar a muncit și pe câmp, potrivit www.nagyimreemlekhaz.hu/en/imre-nagy.html. Mai târziu, a lucrat în biroul unui avocat, în același timp încercând să învețe și urmând cursurile unei școli de comerț. A fost mobilizat în armata austro-ungară în contextul izbucnirii Primului Război Mondial, luptând pe frontul din Italia, unde a fost rănit în 1915. În 1916, a fost trimis pe frontul de est, unde a fost rănit din nou și luat prizonier de ruși. Până în vara lui 1918, a stat în lagărul de prizonieri de la Berezovka, apoi în 1919 a fost trimis pentru un an într-un lagăr de lângă Lacul Baikal. Aici a muncit la construcția de nave, ca fierar și cherestegiu. În timpul războiului civil din Rusia, s-a înrolat ca voluntar în Armata Roșie. În 1920 s-a înscris atât în Partidul Comunist rus, cât și în cel maghiar. În timpul captivității sale, a învățat limbile rusă, germană și franceză. A aderat la învățătura marxistă, devenind un om de stânga dedicat principiilor egalități și a unei societăți umane echitabile. Imre Nagy s-a întors în Ungaria, în 1921. S-a angajat la o companie de asigurări și a început să activeze în organizația locală a Partidului Social-Democrat Maghiar și în sindicat. S-a căsătorit cu Maria Egeto, fiica unui membru al aceluiași partid. Au avut un copil. După o serie de arestări, Imre Nagy a emigrat la Viena, iar între anii 1930-1944, s-a stabilit împreună cu familia sa la Moscova. A lucrat pentru Institutul Internațional de Agricultură (1930-1936) și la Biroul de Statistică (1937-1938), consemnează site-ul menționat mai sus. A scris numeroase articole, studii și volume pe teme agricole în maghiară, rusă și germană. Câteva dintre acestea sunt publicate în periodice ungurești. A devenit unul dintre redactorii programului în limba maghiară la radioul moscovit și redactor-șef al postului de radio ''Kossuth'' care emitea din Tbilisi, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Reîntors în țară, în decembrie 1944 a devenit membru al guvernului provizoriu, ca ministru al agriculturii, și membru al Adunării Naționale din Debrecen. El a anunțat hotărârea guvernului cu privire la împroprietărire, la 15 martie 1945. În vara lui 1945, Imre Nagy a devenit membru al Sfatului Popular, care exercita provizoriu prerogativele președinției, și membru al conducerii executive a Partidului Comunist Maghiar. În urma alegerilor pentru Adunarea Națională, din același an, a devenit ministru de interne în guvernul lui Zoltán Tildy, pentru câteva luni, iar în guvernele lui Ferenc Nagy și al lui István Dobi ministru al alimentației publice. În august 1949 a fost exclus din rândul comuniștilor maghiari pentru ''opiniile lui oportuniste și ostile cooperativizării'' și a fost eliberat din toate funcțiile. În decembrie 1950 a fost numit din nou ministru al agriculturii și membru al conducerii executive a partidului. În noiembrie 1952 a devenit vice-prim-ministru, responsabil cu domeniul agricol. A fost ales membru al Academiei Științifice Maghiare, în 1953, pentru studiile sale în domeniul agricol. În același an, Imre Nagy a devenit prim-ministru al Ungariei comuniste, cu sprijinul unei grupări din partidul comunist ungar și a demarat un amplu program de reforme liberale, menit să diminueze influența sovietică în afacerile interne ale Ungariei. Acest grup încerca să profite de schimbările politice survenite în Uniunea Sovietică după decesul liderului Iosif V. Stalin. Programul său de reforme a fost oprit în 1955, Imre Nagy fiind forțat de gruparea conservatoare din partid să demisioneze din funcția de prim-ministru. În 1956, grupul Nagy a fost exclus din partid, o măsură care a provocat o violentă reacție a populației maghiare. Studenții și muncitorii din Budapesta au ieșit la 23 octombrie 1956, pe străzile orașului, într-o demonstrație fără precedent. În câteva zile, revolta anti-sovietică și anti-comunistă s-a extins la nivelul întregii țări, puterea comunistă fiind incapabilă să-și impună autoritatea. Nagy a fost reinstaurat premier al Ungariei. La 4 noiembrie 1956, 200.000 de militari sovietici, sprijiniți de peste 2.500 de tancuri, au invadat Ungaria. Timp de mai multe zile, pe străzile din Budapesta s-au purtat lupte sângeroase între forțele sovietice și populația revoltată. Imre Nagy s-a refugiat la ambasada iugoslavă, de unde a fost răpit de serviciile secrete sovietice. După o detenție de câteva luni în România, grupul Nagy a fost predat autorităților ungare, care i-a condamnat la moarte pentru trădare pe mai mulți membri ai grupului reformator. În noaptea de 16 spre 17 iunie o parte din aceștia, inclusiv Imre Nagy au fost executați. Noul regim comunist ungar instalat de sovietici, condus de János Kádár, a eliminat toate reformele introduse de Imre Nagy. La 16 iunie 1989, în prezența a numeroase personalități internaționale și a 300.000 de cetățeni maghiari, Imre Nagy a fost reînhumat cu onoruri naționale. SURSĂ: AGERPRES.

Preşedintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, a declarat, vineri, în plenul Senatului, că reprezentanţii Comisiei Europene (CE) au ignorat sistematic semnalele de alarmă trase de la Bucureşti în legătură cu gravele abuzuri ale instituţiilor sau persoanelor din sistemul judiciar. "Numărul foarte mare şi nejustificat al interceptărilor telefonice şi modul anticonstituţional de operare al aşa-numitului binom format din Serviciul Român de Informaţii şi Direcţia Naţională Anticorupţie au deturnat grav lupta anticorupţie în România şi au grevat relaţia noastră cu Comisia Europeană. În redactarea numeroaselor rapoarte din ultimii unsprezece ani ale Mecanismului de Cooperare şi Verificare, Comisia s-a bizuit aproape exclusiv pe imaginea deformată ce i-a fost furnizată de instituţiile de forţă ale statului şi pe percepţiile vehiculate în anumite medii de presă şi grupuri de presiune şi de interese", a afirmat vineri şeful Senatului Călin Popescu Tăriceanu, în discursul săi din plenul Senatului cu ocazia sărbătoriri celei de-a 19-a reuniune a Asociaţiei Senatelor din Europa. Aceasta a adăugat că încă aşteaptă ca oficialii Comisiei Europeană să se poziţioneze asupra aspectelor semnalate de România, precizând că Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV) a fost transformat, la nivel naţional, într-un instrument presiune asupra oponenţilor acestui sistem paralel cu statul de drept. "Aşteptăm încă din partea Comisiei să se poziţioneze cu privire la adevărurile incomode care ies la suprafaţă la Bucureşti şi să explice de ce a desconsiderat şi ignorat sistematic semnalele de alarmă ce i-au fost trimise cu privire la gravele abuzuri comise de unele instituţii şi persoane din sistemul judiciar. Din cauza politicii părtinitoare, uneori chiar partizane, a Comisiei, Mecanismul de Cooperare şi Verificare a fost ţinut captiv de sistemul de influenţă ocult şi meta-legal coordonat de Serviciul Român de Informaţii şi de Direcţia Naţională Anticorupţie, devenind pur si simplu un alt instrument, la nivel naţional, de presiune asupra oponenţilor acestui sistem paralel cu statul de drept", a completat Tăriceanu. Preşedinţii Senatelor din Europa s-au întâlnit vineri, în plenul Senatului României pentru a sărbători cea de-a 19-a reuniune a Asociaţiei Senatelor din Europa, printre cei prezenţi fiind şi preşedintele Senatului Irlandei, Denis O'Donovan, senat integrat oficial în asociaţie. La reuniunea de la Bucureşti au participat şi reprezentanţii Senatului Irlandei, instituţie care a devenit membru cu drepturi depline în Asociaţia Senatelor din Europa, Preşedintele Senatului Irlandei fiind prezent şi ţinând la rândul lui un discurs. Asociaţia Senatelor din Europa (ASE) s-a constituit la iniţiativa preşedintelui Senatului Republicii Franceze, Christian Poncelet, pe 8 noiembrie 2000, la Paris. Conform Statutului Asociaţiei, se organizează, anual, cel puţin o reuniune a membrilor săi, la care fiecare cameră superioară este reprezentată de preşedinte sau de un parlamentar desemnat de preşedinte în acest scop. Senatul României este pentru a 2-a oară gazdă pentru acest eveniment. SURSE: Mediafax, Adevărul, HotNews, Sputnik, Libertatea, Digi24, ziare.com, Active News, ProTV, Cotidianul, DC News, Realitatea, stiripesurse.ro, PS News, g4media.ro, Revista 22, obiectiv.info, Iaşi Info, cursdeguvernare.ro, Cap Limpede, Informateca, Orange.

Păi asta e ceva temporar ce porcărie de meme

Nu există motive pentru suspendarea preşedintelui Klaus Iohannis, spune liderul UDMR, Kelemen Hunor. ”Poate să se gândească (la decizia CCR-n.n) încă o săptămână, două sau şase luni, neexistând termen. (...) Sunt convins că, într-un termen rezonabil, va da un răspuns”, adaugă liderul maghiar. Kelemen Hunor a declarat, vineri, corespondentului MEDIAFAX că preşedintele Klaus Iohannis nu are un termen în care să decidă revocarea şefei DNA, dar este convins că şeful statului va da un răspuns într-un termen rezonabil. ”Există o decizie a CCR şi din declaraţiile preşedintelui Iohannis asta am înţeles, că deciziile Curţii trebuie respectate, nu se poate altfel. Dar nu există termen pentru preşedinte, fiindcă vorbim despre un conflict instituţional, constituţional, iar din acest punct de vedere preşedintele nu a greşit că nu a semnat decretul de revocare a şefei DNA. Din acest punct de vedere nu văd niciun motiv pentru suspendarea preşedintelui. Nu există motive pentru suspendarea preşedintelui şi cred că ar fi cea mai mare greşeală politică dacă acum cineva s-ar apuca de suspendarea preşedintelui Iohannis. Eu nu sunt de acord cu un astfel de demers. Sigur, preşedintele poate să se gândească încă o săptămână, două sau şase luni, neexistând termen. Este o lacună legislativă, dar sunt convins că, într-un termen rezonabil, va da un răspuns”, a spus Kelemen. Potrivit acestuia, cei care spun că nu trebuie respectate deciziile Curţii Constituţionale spun, de fapt, şi asta înţeleg oamenii, că deciziile justiţiei nu trebuie respectate, ”ceea ce înseamnă anarhie, că fiecare îşi face de cap”. ”Ne plac sau nu, deciziile CCR trebuie respectate, nu pot fi nici rediscutate, nici supuse unui referendum, nu funcţionează statul şi societatea dacă nu respectăm deciziile instanţelor, iar CCR este o instanţă. Pe de altă parte, construcţia instituţională nu ar trebui să depindă de un singur om, mai ales în această situaţie când sunt multe dispute pro şi contra legate de persoana respectivă care conduce DNA. Eu cred că dacă suntem serioşi şi ne gândim la instituţii solide care nu depind de şefi ar trebui să găsim o soluţie pentru a salva ideea şi principiile luptei împotriva corupţiei. Dar nu îndrăznesc să dau sfaturi nimănui”, a subliniat liderul UDMR. Kelemen Hunor i-a îndemnat pe cei care susţin suspendarea preşedintelui să înveţe din lucrurile petrecute în trecut legate de demersuri similare. ”Noi, în 2007, am intrat într-o aventură privind suspendarea preşedintelui Băsescu şi sunt convins că atunci am avut dreptate, dar degeaba am avut dreptate, lucrurile au fost făcute cu totul şi cu totul de altfel de oameni. Fiind vorba despre o acţiune politică, oamenii au avut o altă abordare. În 2012 când noi nu am fost de acord cu suspendarea, a doua oară, şi am învăţat din lecţia 2007, s-a văzut ce s-a întâmplat. Acum, în 2018 nu văd motive pentru suspendarea preşedintelui”, a mai spus Kelemen. Acesta a menţionat că se poate discuta despre construcţia instituţională, despre separarea puterii în stat, despre împărţirea puterii, dacă se doreşte un stat semiprezindenţial sau dacă se vrea întărirea rolului preşedintelui sau se vrea o republică parlamentară şi nu semiprezidenţială. ”Toate opţiunile sunt deschise, poţi amenda Constituţia”, a conchis Kelemen Hunor. SURSE: Mediafax, HotNews, ziare.com, Obiectiv de Suceava, Adevărul.

El e, doar că era mai bătrân în poză.

Bătălia de la Kosovo Polje [Câmpia Mierlei, Serbia] (15 iunie 1389). Confruntare între otomani şi sârbi. Încurajat de victoria de la Pločnik (1387) şi de succesele lui Mircea cel Bătrân (1386 – 1418) în Dobrogea, cneazul Lazăr a luat iniţiativa unei coaliţii balcanice care să se opună otomanilor. Armata otomană condusă de sultanul Murad I (1360 – 1389), însoţit de fiul său Bayezid (1389 – 1402), a înfruntat această coaliţie din care făceau parte şi albanezi, polonezi, cehi, vlahi sud-dunăreni şi, destul de probabil, români (Ulah sau Iflak) de la nordul Dunării (după cum afirmă unele cronici otomane), la ea alăturându-se cneazul Vuk Brancović, regele Bosniei, Tvrtko I şi banul croat Ivaniş. Oştile, oarecum egale, s-au confruntat la Kosovopolje, rezultatul fiind unul indecis. Pe câmpul de luptă au căzut atât sultanul otoman, cât şi cneazul Lazăr. După încheierea ostilităţilor, Bayezid a mers în capitala Imperiului pentru a fi încoronat, iar Ştefan Lazarević, urmaşul lui Lazăr, a recunoscut suzeranitatea sultanului şi a acceptat să plătească tribut, păstrând, pentru o scurtă perioadă, teritoriile intacte. Au fost instalate garnizoane otomane în principalele cetăţi sârbe şi bulgare. În ceea ce priveşte statul muntean, a cărui participare este incertă, a fost supus mai multor expediţii otomane în anii imediat următori. Aşteptându-se la o intervenţie masivă, domnul muntean, dorind şi contracararea unei eventuale agresiuni maghiare, a încheiat cu Polonia un tratat de „alianţă nestrămutată de prietenie”, în 1389, la Radom. SURSĂ: Enciclopedia României.

În data de 15 iunie 1889 a încetat din viață, la doar 39 de ani, Luceafărul poeziei românești, poetul Mihai Eminescu. Născut Mihail Eminovici, poetul este considerat cel mai important reprezentant al literaturii din România. Decesul s-a produs în Casa de sănătate a medicului Șuțu din București, Eminescu fiind înmormântat apoi la Cimitirul Bellu. După 126 de ani de la moartea poetului, împrejurările în care acesta s-a stins din viață rămăn în continuare un subiect controversat. La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: "Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienați, de o embolie. Luceafărul poeziei românești, poetul nepereche…”. Unul dintre cei mai mari români murea "în cea din urmă mizerie”, după cum anunța sora sa, Harietta. Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-au ocupat de Eminescu, nota în unul din jurnalele sale: "Oricum ar fi, sfârșitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea și puterile se susțineau cu destulă vigoare. Un accident (Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun), însă de mică importanță, a agravat starea patologică a cordului și a accelerat moartea”. Tot medicul Tomescu nota după autopsie: "Eminescu n-a fost sifilitic… Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce și intensă a facultăților sale intelectuale”. S-a născut pe data de 15 ianuarie 1850, la Botoșani, fiin cel de-al treilea copil, din cei 11, ai căminarului Gheorghe și ai Ralucăi Eminovici. Și-a petrecut copilăria la Botoșani și Ipotești, în casa părintească. Aceste momente unice le evocă și în poeziile „Fiind băiet…” sau „O, rămâi”. A fost angajat ca funcționar la diverse instituții din Botoșani, la Tribunal și la Primărie și apoi pribegește cu trupa Tardini-Vlădicescu. Anul 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În luna ianuarie a anului 1866, după moartea profesorului de limba română, Aron Pumnul, elevii au scos o broșură, „Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști”, în care apare și poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, semnată de Mihai Eminovici. La 25 februarie/ 9 martie același an, debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aș avea”. Iosif Vulcan este cel care îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet și, mai târziu, și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” încă 5 poezii. A activat în rândul societăților studențești, astfel a ajuns să se împrietenească, la Viena, cu Ioan Slavici. A publicat în „Convorbiri Literare” și a devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a introdus la Junimea. În anii tinereții s-a îndrăgostit de Veronica Micle, poetă cunoscută oamenilor tocmai pentru iubirea care a legat-o de Mihai Eminescu. În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef la ziarul „Timpul”. În 1883, scrie și marile lui poeme: „Scrisorile” și „Luceafărul”. În luna iunie a acelui an, surmenat, poetul s-a îmbolnăvit grav, fiind internat la spitalul doctorului Șuțu, apoi la un institut de lângă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii”, cu o prefață și cu texte selectate de Titu Maiorescu. La 15 iunie 1889, marele naționalist și poet român a murit. Din articolele lui Eminescu scrise în perioada în care profesa ca ziarist transpare nu numai o mare putere de analiză, un spirit critic și intrasingent, neiertător cu cei corupți și lacomi, dar mai ales, spiritul scrierilor sale aduce în lumina reflectoarelor un mare naționalist. Eminescu s-a arătat foarte vehement și intransigent în ceea ce privește înstrăinarea Basarabiei, a politicii interne care urmărea aservirea scopurilor Imperiului Austro-Ungar (printre care renunțarea la Ardeal), dar și chestiunea spinoasă a invaziei evreiești în Moldova, care a sărăcit dramatic în doar câțiva ani întreaga populație, în mare parte rurală. Iată de ce Eminescu devenise o problemă internațională. În momentul în care va începe să atace și conducerea Partidului Conservator și inclusiv pe Maiorescu, aceștia vor înțelege că este timpul să facă ceva pentru a-i astupa gura. În anul 1882, poetul îi mărturisea Veronicai Micle: "TIMPUL acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea. Sunt un om urât și temut, fără nici un folosa..., unul din oamenii cei mai urâți din Romania... Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor". Eminescu și-a urmat acest crez până în ultima zi a vieții sale, pentru că în momentul în care nu a mai putut să le înfrângă, a pierit. Celebrele vorbe: "și mai potoliți-l pe Eminescu" au fost rostite de Petre Carp, unul dintre politicienii influenți aflați la conducerea Partidului Conservator. Eminescu avea să fie implicat în dezvăluirea afacerii Warszawsky, în care intendentul armatei ruse, baronul A.M. Warszawsky, a oferit mită pentru a obține dreptul de a cumpăra la prețuri mici alimente din România și de a le vinde mai departe armatei țariste, la prețuri mult mai mari. Odată cu acest privilegiu a primit și dreptul de a achiziționa care cu boi, folosite pentru transportul mărfii. Această afacere a însemant creșterea considerabilă a averii baronului și ruinarea țăranilor români din zonă care își câștigau existența din transportul mărfurilor peste Dunăre. După ce substraturile acestei afaceri au fost dezvăluite, organele judecătorești au fost sesizate, însă decizia Tribunalului Ilfov avea să fie încă o mostră a puterii și a influenței de care se bucurau anumite persoane din cercurile sus-puse: "nu este caz a se pune în mișcare acțiunea publică în contra cuiva." În 1882, Eminescu ia parte la înființarea unei societăți secrete, "Societatea Carpații", care va atrage atenția marilor puteri europene prin natura conspirativă a discuțiilor ce aveau loc la aceste întruniri. Urmarea este una inevitabilă. Simțindu-se amenințate de influența pe care Eminescu o avea ca formator de opine, la comanda Imperiului Austro-Ungar sunt înserate în cadrul grupului iscoade, pe lângă faptul că jurnalistul avea tot timpul pe urmele sale un spion care trimitea rapoarte regulate asupra activităților și discuțiilor purtate în cadrul întâlnirilor. Scopul principal al acestor reuniuni era susținerea Ardealului în favoarea dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar și alipirea lui de țară. Iată ce conținea o parte din raportul pe care ambasadorul austriac la București, baronul Mayer, l-a transmis superiorilor săi: "S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. S-a recomandat membrilor cea mai mare prudență. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenții transilvăneni de naționalitate română, care frecventează instituțiile de învățământ din România pentru a se instrui, să fie puși să acționeze în timpul vacanței în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcția unei Dacii Mari". Aceste lucruri se întâmplau în 1882. Brusc, după numai un an, Eminescu avea să înnebunească. Cum comenta presa vremii evenimentul? "Dl. Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, a înnebunit. Dl Paleologu va lua direcțiunea sus-zisului ziar''. Fragmente din jurnalul lui Titu Maiorescu din acea perioadă, menționarea frecventă și în contexte ascunse a numelor doctorilor care s-au ocupat de starea de sănătate a poetului, cât și faptul că imediat după prima internare forțată, atât Maiorescu, cât și alți apropiați au lipsit din țară timp de o lună jumătate, par să fie tot atâtea dovezi care îl implică pe Maiorescu în complotul împotriva jurnalistului politic incomod. În mare parte datorită poziției pe care o ocupa, dar și a influenței pe care o exercită, Eminescu nu putea dispărea brusc. Încă de la prima internare, protocolul de examinare și de internare a fost încălcat întru-totul, însă nu cu intenția de a-i face vreun favor. S-a arătat că diagnosticele puse de anumiți medici erau fanteziste și nu se bazau pe observarea simptomelor, care păreau să indice altceva. Atât familia, cât și Veronica Micle au fost ținuți departe de Eminescu și neinformați asupra stării acestuia. După ce i s-a pus diagnosticul nemotivat de sifilis (Eminescu nu manifesta simptomele proprii bolii), și având în vedere că la vremea respectivă nu există un tratament concret împotriva acestei boli, medicii din ospiciu l-au trecut pe un tratament șoc pe bază de mercur. Tratamentul i se administra regulat, în ciuda faptului că era cunoscută încă de pe atunci toxicitatea acestei substanțe, chiar și în doze foarte mici. Însă pentru tratamentul lui Eminescu, dozele depășeau cu mult limită permisă. De la prima "îmbolnăvire" până la data decesului, viața lui Eminescu a însemnat un du-te vino între casă și ospicii, după bunul plac al puternicilor zilei, în mâna cărora devenise doar o marionetă. După singurul moment în care a reușit să publice un alt articol denunțător într-o gazetă, sub protecția anonimatului, avea să fie depistat și ridicat, fără a mai fi eliberat. La reanalizarea recentă a autopsiei de către doctoral Vladimir Beliș, specialist în medicină legală, și a doctorului Ovidu Vuia, neuropsihiatru, s-a dovedit că bolile lui Eminescu nu erau decât simple fabulații, o modalitate de a acoperi necesitatea suprimării acestuia. După un studiu care s-a întins pe parcursul câtorva ani, dr. Ovidiu Vuia scrie: "Concluziile mele, că medic neuropsihiatru, cercetător științific, autor a peste 100 de lucrări în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues și nu a avut demența paralitică". SURSĂ: Active News.

Ștefan Lazăr Hrebeljanovici (în sârbă Stefan Lazar Hrebeljanović, Стефан Лазар Хребељановић; 1329 - 15 iunie 1389), cunoscut de asemenea cu numele Țarul Lazăr (Цар Лазар) a fost un cneaz sârb din Evul Mediu, domnitor al Serbiei morave, o parte din fostul puternic Țarat Sârb sub domnia lui Ștefan cel Puternic. Lazăr a luptat în Bătălia de la Kosovo Polje cu o oaste de două ori mai mică din punct de vedere numeric decât cea a Imperiului Otoman și a murit, împreună cu cea mai mare parte din boierimea sârbească și Murad care în cele din urmă a dus la căderea Serbiei ca stat suveran. Evenimentele sunt considerate de o mare importanță pentru națiunea sârbă, iar cneazul este venerat ca un sfânt de Biserica Ortodoxă Sârbă și un erou în poezia epică sârbă. Prima sursă care menționează pătrunderea otomanilor pe teritoriul lui Lazăr este într-o cronică scrisă în 1381, când doi dintre supușii cneazului, Vitomir și Crep i-au învins pe turci în bătălia de la Dubravnița în apropierea orașului Paracin. După acest eveniment, nu s-a mai remarcat nici o ostilitate între Lazăr și turci până în 1386. Lazăr a adunat alți câțiva nobili sârbi, inclusiv Tvrtko, rege al Bosniei, iar în 1386 l-a înfrânt pe Timurtaș, generalul lui Murad, în bătălia de la Ploceanik, obligându-i pe otomani să se retragă la sud de Niș. În 1388, multe trupe sârbe au fost prezente în bătălia de la Bilecia, unde forțele aliate sârbo-bosniace i-au învins cu greu pe turci. Înaintea Bătăliei de la Kosovo Polje, Lazăr a respins legământul de vasalitate și pace și a fost hotărât să lupte până la ultimul om, deoarece nu dorea să își trădeze poporul. I-a blestemat pe toți sârbii care nu l-au ajutat să lupte împotriva turcilor cu așa numitul „Blestem de la Kosovo” înscris la Gazimestan (Calea războinicului), unde se presupune că ar fi murit, astăzi este un monument pentru sârbii care au luptat împotriva turcilor. SURSĂ: Wikipedia.

B-Zone nu e departe. Dacă nu îşi revine în vara asta numărul de jucători, la toamnă zicem pa-pa SA:MP-ului.

Președintele Vladimir Putin a fost filmat în timp ce schimbă pase cu președintele FIFA Gianni Infantino, într-un material video de promovare a Campionatului Mondial de Fotbal găzduit de Rusia. Îmbrăcat la costum, Putin jonglează cu mingea și îi trimite câteva pase președintelui FIFA, Gianni Infantino. În mediul online sunt voci care susțin că imaginile cu liderul de la Kremlin ar fi fost trucate. În videoclipul devenit viral apar atât staruri din lumea fotbalului cât și iubitori ai acestui sport, care așteaptă cu neăbdare debutul Campionatului Mondial de Fotbal, găzduit de Rusia. Nu este prima data când Vladimir Putin apare sau promovează evenimente sportive. SURSĂ: ProTV.

Viceprimarul Aurelian Bădulescu a adresat joi mai multe jigniri consilierilor USR spre finalul şedinţei de Consiliu General, numindu-i „javre”, „fraieri”, „bulangii” şi „animale”, pentru că aceştia au votat împotriva unui proiect de hotărâre privind acordul CGMB pentru cooperarea dintre Consiliul Local Sector 4 şi Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”, în vederea construirii unor noi imobile destinate relocării Facultăţii de Medicină Dentară. Conform legii, consiliile de sector au nevoie de acordul CGMB pentru a participa la lucrări de dezvoltare zonală şi regională. După votul asupra ultimului proiect de hotărâre de pe ordinea de zi, proiect care a fost, până la urmă, adoptat datorită majorităţii PSD-ALDE din Consiliu, înainte ca şedinţa să fie oficial declarată închisă, viceprimarul Bădulescu s-a ridicat şi a început să strige la consilierii USR care au votat împotriva proiectului, numindu-i de mai multe ori „javre”, „fraieri”, „bulangii” şi „animale”. „Bulangii, javre ce sunteţi! Nişte animale!”, le-a spus Bădulescu consilierilor USR. Întrebat de jurnalişti de ce a avut această reacţie şi de ce foloseşte un astfel de limbaj la adresa consilierilor din opoziţie în fiecare şedinţă de consiliu, viceprimarul a declarat că îşi asumă cuvintele pe care le-a spus/ „O să vă spun de ce şi îmi asum acest lucru. Aşa cum aţi putut observa, era un proiect care viza o nouă locaţie pentru care Facultatea de Medicină şi cea de Stomatologie au implorat să se aloce pentru a putea continua actul medical. Aţi văzut somitatea care ne-a vorbit astăzi la pupitru, că poate nici nu ştiaţi că există la noi astfel de oameni, iar dumnealor au înţeles să trateze prin această manieră, dând un vot se blam sănătăţii din municipiul Bucureşti. Asta este reacţia mea, îmi menţin punctul de vedere şi merită. Eu îmi asum ce fac. O dată la patru ani, cetăţenii municipiului Bucureşti pot să mă mai trimită sau nu încă o dată. Dar raportat la ieşirea mea de acum, este una întemeiată, având în vedere ceea ce a fost ca proiect pe ordinea de zi. Adică se discuta despre aducerea unei instituţii de învăţământ de nivel academic în Sectorul 4 pentru că nu mai au unde să înveţe. Vi se pare că nu merită acest limbaj din partea mea?”, a declarat viceprimarul Aurelian Bădulescu. Proiectul de hotărâre privind împuternicirea expresă a Consiliului Local Sector 4 de a hotarî cu privire la cooperarea cu Universitatea de Medicină şi Farmacie Carol Davila a fost aprobat cu majoritatea de voturi PSD-ALDE, în timp ce consilierii USR au votat împotrivă, acesta fiind şi motivul reacţiei viceprimarului. Concret, cooperarea între CL Sector 4 şi UMF „Carol Davila” presupune finanţarea unor investiţii pentru lucrările de construcţie a unei noi clădiri în care va fi relocată Facultatea de Medicină Dentară. SURSE: Digi24, ProTV, Libertatea, ziare.com, Adevărul, AK-24, Magna News, Ziarul de Iaşi.