Aspecte privind motivarea hotărârii. Respingerea recursului (NCPC, NCC, L. nr. 31/1990)

[Madalin]

Prealabil, Înalta Curte observă că, în motivarea recursului, recurenta-reclamantă a prezentat, identic, criticile formulate împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, cu aceleași argumente ca și cele prezentate în cererea de apel, concluzionând în sensul admiterii recursului.

 

În consecință, Înalta Curte achiesează la considerentele reținute de către instanța de apel, însușindu-și motivarea instanței de apel, întrucât criticile în recurs au rămas neschimbate, cum este cazul în speță.

 

Raportat la cerința motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., din redarea criticilor care au fost aduse deciziei pronunțată de Curtea de Apel, se constată că această demonstrație nu a fost făcută întrucât echivocul pe care l-ar fi provocat instanța de apel prin considerentele deciziei nu este relevat, dimpotrivă cercetarea în fapt în devoluția apelului a condus la o singură concluzie care a determinat respingerea apelului.

 

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

 

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată.

 

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

 

Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de modificare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare.

 

În raport de cele reținute, Înalta Curte constată că decizia curții de apel îndeplinește aceste cerințe, întrucât a fost stabilită cu exactitate situația de fapt, astfel încât, coroborată cu probele administrate în cauză și cu principiile și regulile de drept substanțial și procesual, să conducă în mod logic la soluția pronunțată și să permită realizarea controlului judiciar.

Criticile recurentei în sensul redării în considerentele hotărârii a argumentelor pârâtei B. nu sunt de natură să demonstreze că această critică este întemeiată, iar controlul judiciar pe care l-a realizat instanța de apel reflectă justețea soluției. Hotărârea nu trebuie să reia integral celelalte acte de procedură. De asemenea, modalitatea în care instanța de apel a înțeles să își formeze propria convingere nu reprezintă un aspect de nelegalitate a hotărârii.

 

Totodată, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut judicioasă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 261 C. proc. civ. și cu prilejul verificării sentinței primei instanțe din perspectiva analizării criticii din apel cu acest obiect.

 

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat pentru a solicita modificarea sau casarea unei hotărâri atunci „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Dintre cele două ipoteze ale motivului de nelegalitate invocat, recurenta a ales lipsa temeiului legal. Pentru a răspunde cerințelor ipotezei respective recurenta se afla în situația de a demonstra lipsa de bază legală a soluției cu argumente din care să rezulte că, din conținutul deciziei recurate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată.

 

Deși recurenta nu precizează în concret în ce constă lipsa de temei legal a hotării sau de ce a fost dată cu aplicarea și încălcarea greșită a legii, analiza instanței de recurs din acest punct de vedere va avea în vedere pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 153^22 din Legea nr. 31/1990, art. 1513 C. civ., art. 970 C. civ.

 

Din acest punct de vedere în mod corect instanța de apel a analizat temeinicia susținerilor recurentei și a reținut că pârâta S.C. B. S.R.L. și-a îndeplinit obligația contractuală, virând aportul în sumă de 3.500.000 Euro, în contul recurentei, în consecință singurele persoane care au obținut beneficii în urma încheierii contractului de asociere în participațiune sunt recurenta și C. S.A.

 

Sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 970 C. civ. prin prisma faptului că natura juridică reală a contractului ar fi aceea a unui contract de împrumut și nu a unui contract de asociere în participațiune, Înalta Curte constată că în virtutea principiului înscris în dispozițiile art. 969 C. civ., recurenta a fost parte în contract, fiind de acord cu dispozițiile, natura și denumirea acordată de către părți la acel moment.

 

Față de petitul de recurs privind repunerea părților în situația anterioară, cu consecința restituirii sumei de 3.500.000 Euro pârâtei B., Înalta Curte constată că acest petit nu a făcut parte din obiectul inițial al cererii cu care recurenta a investit instanța de fond, situație în care reclamanta nu poate modifica cauza și obiectul acțiunii în căile atac. Mai mult, acest capăt de cerere ar avea caracter accesoriu în raport cu cererea principală în anularea contractului, analiza sa depinzând de admiterea prealabilă a cererii în desființarea actului juridic.

Așa fiind, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

 

Sursa