Despre rezistența instanțelor la digitalizare – Reflecții asupra art. 149 C. proc. civ.

[Claude.]

I. SITUAȚIA PREMISĂ: Am depus recent o cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu opt pârâți. Anexele acțiunii însumează aproximativ 500 de pagini, adică un top de hârtie per exemplar.  

 

Gândindu-mă că voi simplifica și facilita procesul de comunicare al exemplarelor către pârâți (inclusiv în ceea ce privește munca mea și în ce privește instanța), pe lângă exemplarul fizic pe care l-am pregătit pentru instanță, am optat pentru comunicarea în format digital a exemplarelor destinate părților (mai precis, a anexelor cererii).

 

Astfel, pentru dosarul instanței am pregătit cererea în format fizic de tip hârtie, la care am anexat înscrisurile certificate pentru conformitate cu originalul, precum și traducerile legalizate pentru toate înscrisurile redactate într-o limbă străină.  

 

În ce privește exemplarele pentru comunicare, față de volumul foarte mare de documente anexate cererii, pentru a evita printarea a încă opt topuri de hârtie, pentru a limita cheltuielile clientului, pentru a avea o atitudine ecologică și pentru a câștiga timp, am ales să adopt o atitudine în acord cu digitalizarea, proces care se regăsește pe buzele tuturor și pe care refuzăm să îl aplicăm cu aproape fiecare ocazie.  

 

În concret, am cumpărat opt stick-uri de memorie USB, am scanat exemplarul pentru instanță (fiecare anexă constituind un document format .pdf separat, cu foaie de gardă în față, indicând numărul fiecărei anexe) și am încărcat anexele pe fiecare dintre cele opt stick-uri de memorie USB. Mai departe, am printat opt exemplare ale acțiunii, le-am semnat și le-am anexat câte un stick de memorie USB, împreună cu o notă prin care am explicat de ce am optat pentru încărcarea exemplarelor pentru comunicare pe stick-uri USB, iar nu pentru printarea lor efectivă.

 

În acest sens, citez din Nota pe care am înaintat-o instanței împreună cu acțiunea: „Față de volumul semnificativ al înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată, având în vedere situația pandemică și pentru protecția mediului înconjurătorul, în calitate de reprezentant convențional al reclamanților informez că am depus cele opt seturi de anexe, aferente cererilor de chemare în judecată cuprinse în plic, pe câte opt stick-uri USB – câte unul pentru comunicarea către fiecare parte”.

 

 Dat fiind că regularizarea s-a lăsat așteptată aproximativ o lună de zile de la momentul depunerii cererii, am sperat că această modalitate evoluată de comunicare a unui volum extrem de mare de înscrisuri a fost apreciată.  

 

Speranța mea s-a dovedit însă deșartă.  Am primit o adresă de regularizare cu textul clasic prin care mi se cere să depun la dosarul cauzei atâtea exemplare din cerere câte părți sunt.  

 

Așa s-a născut prezentul articol, în care mi-am propus să analizeze legalitatea și oportunitatea demersului de regularizare întreprins de instanță.

 

II. DESPRE DISPOZIȚIILE ART. 149 C.PR.CIV.  

Conform art. 149 C.pr.civ.:  

(1) Când cererea urmează a fi comunicată, ea se va face în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicare, în afară de cazurile în care părţile au un reprezentant comun sau partea figurează în mai multe calităţi juridice, când se va face într-un singur exemplar. În toate cazurile este necesar şi un exemplar pentru instanţă.  

(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător şi în cazul prevăzut la art. 148 alin. (4), grefierul de şedinţă fiind ţinut să întocmească din oficiu copiile de pe încheiere necesare pentru comunicare.

 (3) Dacă obligaţia prevăzută la alin. (1) nu este îndeplinită, instanţa va putea îndeplini din oficiu sau va putea pune în sarcina oricăreia dintre părţi îndeplinirea acestei obligaţii, pe cheltuiala părţii care avea această obligaţie.

 

(4) În cazul în care cererea a fost comunicată, potrivit legii, prin fax sau prin poştă electronică, grefierul de şedinţă este ţinut să întocmească din oficiu copii de pe cerere, pe cheltuiala părţii care avea această obligaţie. Dispoziţiile art. 154 alin. (6) rămân aplicabile.  

 

Așadar, prin dispozițiile art. 149 alin. (1) se impune obligativitatea comunicării cererii de chemare în judecată (și evident, a înscrisurilor anexate) în atâtea exemplare câte părți sunt.

 

ESENȚIAL: Legea nu prevede forma comunicării către instanță a acestor exemplare. Dimpotrivă, textul lasă la discreția și aprecierea părților o atare formă.  

 

Pe cale de consecință, câtă vreme partea comunică atâtea exemplare câte părți sunt (cumpărând opt stick-uri de memorie USB, în cazul meu și încărcând documentele depuse fizic la dosarul instanței pe fiecare dintre ele), cererea sa nu este viciată, astfel că nu există niciun motiv procedural pentru care cererea să fie regularizată (din perspectiva art. 195 C.pr.civ.).  Mai departe, tot în art. 149 C.pr. civ., se reglementează, de această dată expres, la alin. (4), că instanța are obligația de a întocmi din oficiu copii de pe cerere, pe cheltuiala părții care avea obligația să depună exemplare pentru comunicare, dacă cererea a fost comunicată electronic (prin email sau prin fax).  

 

În acest context, mă gândesc că poate aș fi procedat mai bine dacă aș fi transmis cererea cu anexe direct pe emailul instanței, fără să mă mai străduiesc cu exemplare pentru comunicare și stick-uri USB. Într-o atare situație, instanța ar fi fost obligată să printeze exemplarele pentru comunicare și să îmi trimită factura aferentă acestui serviciu.

 

Se pare că prin încercarea mea de a ușura situația pentru toată lumea, nu am reușit decât să fac situația mea mai dificilă. Ar trebui acesta să fie un aspect de ținut minte pentru viitor?

 

 III. ÎN LOC DE CONCLUZII, DE CE SPUNEM „NU” VEHEMENT EVOLUȚIEI?  Departe de mine să propovăduiesc schimbarea doar de dragul schimbării. Totuși, tind să cred că simplificarea vieții cu ajutorul tehnologiei este, în general, un lucru bun.  De aceea, ceea ce nu deslușesc (sens în care supun dezbaterii această problemă) este de ce am primit adresa de regularizare despre care am făcut vorbire, câtă vreme am respectat obligațiile legale prevăzute de legea procesuală civilă aplicabilă – art. 195 coroborat cu art. 149 C.pr.civ.

 

Mai precis, nu înțeleg de ce o instanță de judecată decide să ignore că partea și-a îndeplinit obligațiile procesuale, adăugând la lege prin impunerea de obligații nelegale – obligativitatea comunicării în format fizic de tip hârtie a exemplarelor pentru comunicare a anexelor cererii de chemare în judecată.  

 

În context, fac trimitere la principiul de interpretare al normelor juridice conform căruia acestea nu pot fi interpretate în mod restrictiv, în absența unei dispoziții de excepție care să le restrângă sfera de aplicare. Cu alte cuvinte, dacă legea nu prevede expres obligativitatea depunerii de exemplare pentru comunicare în format fizic de tip hârtie, orice altă formă de comunicare (inclusiv cea pe stick de memorie USB) este și trebuie considerată valabilă. De altfel, comunicarea prin email este considerată valabilă.

 

Manifest rețineri serioase față de această conduită a instanței de judecată în procedura regularizării și îmi doresc să supun dezbaterii publice următoarea chestiune:  De ce este conform Codului de procedură civilă ca instanțele să ne solicite expres (prin citații sau în ședință publică) să depunem cererile de chemare în judecată/ întâmpinările/ actele procesuale în format WORD EDITABIL (!), pe email, pe stick-uri de memorie USB sau pe CD (și am primit de multe ori astfel de solicitări), dar ar fi neconform Codului de procedură civilă să depunem exemplarele pentru comunicare în același format digital?

 

Sursa

[Madalin]

Closed.