BIS aka OldNab

Edward Said s-a născut în Ierusalimul de Vest, oraș situat la acel moment în Palestina guvernată sub mandat britanic (1920-1948). Tatăl acestuia, Wadie Said, deși palestinian ca origine, a luptat în armata Statelor Unite ale Americii pe perioada Primului Război Mondial, obținând astfel cetățenia americană. Ulterior, acesta s-a întors în Palestina, căsătorindu-se cu Hilda, o femeie creștină, născută la Nazaret. În primii ani de viață ai lui Edward Said, familia era stabilită la Ierusalim, însă vizita adesea Egiptul, unde a pus bazele unei afaceri, Said privindu-și copilăria ca o perioadă trăită „între două lumi”. În 1947 familia s-a mutat la Cairo, chiar în momentul în care se începea punerea în aplicare a planului de partiție al Palestinei. Aici, Edward a urmat cursurile unei școli engleze, după care, în 1951, a fost trimis în Statele Unite, unde a studiat la Northfield Mount Hermon School din Massachusetts. Deși posesor al unui pașaport american, Edward Said s-a considerat întotdeauna ca fiind un „intelectual palestinian în exil”. Identitatea omului, nedefinită în termeni statici sau concreți, a devenit o marcă a întregii activități a lui Said, căci, după cum acesta afirma: “Nu am știut niciodată care a fost prima limbă pe care am vorbit-o, arabă sau engleză, sau care dintre ele îmi aparținea dincolo de orice îndoială”. Studiile universitare de licență au fost realizate la Princeton University (B.A., 1957), fiind continuate cu studiile de masterat și doctorat în literatura engleză la Harvard University (M.A., 1960, PHD, 1964). Said și-a început cariera de lector universitar la Columbia University în 1963, iar în 1967 a devenit asistent universitar pentru cursurile de literatură engleză și literatură comparată. Acesta a activat ca profesor universitar la Columbia University, până la sfârșitul carierei. Edward Said a fost președintele Asociației pentru Limbi Moderne; editor pentru publicația Arab Studies Quarterly în cadrul Academiei Americane de Arte și Științe; membru al comitetului executiv al International PEN, al Academiei Americane de Arte și Litere, a Royal Society of Literature, a Consiliului pentru Relații Externe, fiind totodată și un membru activ al Societății Americane de Filosofie. Complexitatea istoriei personale a lui Edward Said, amalgamul identitar al acestuia, precum și lipsa sentimentului de apartenență la o singură comunitate, reprezintă, după cum chiar el spune, “atât o formă de libertate cât și o nenorocire”. Prima carte publicată de Said, Joseph Conrad and the Fiction of Autobiography (1966) reprezintă o continuare a tezei de doctorat a acestuia, examinând scrisorile și scurtele povestiri ale lui Joseph Conrad. Ulterior, acesta a publicat multe volume, dintre care putem aminti: • The World, the Text, and the Critic (1983) • Nationalism, Colonialism, and Literature: Yeats and Decolonization (1988) • Culture and Imperialism (1993) • Representations of the Intellectual: The 1993 Reith Lectures (1994) • Humanism and Democratic Criticism (2004) • On Late Style (2006) Cartea care l-a consacrat pe Edward Said, Orientalism (1978), analizează și denunță prejudecățile eurocentrice orientate împotriva popoarelor și culturii arabo-islamice, considerând că acestea au fost folosite drept justificare pentru expansiunea imperialismului Vestic în Orientul Mijlociu și Asia. Metodele de analiză folosite de acesta au fost văzute ca oglindind relațiile Vestului cu alte culturi, iar separarea “Vest” (Occident) vs. “Est” (Orient) sau “Noi” vs. “Ceilalți”, ca reprezentând o invenție care fundamentează și legitimează colonialismul occidental. Teoria centrală a lucrării afirmă că imaginile Vestului asupra culturilor din Orientul Mijlociu sunt puternic marcate de stereotipuri ale iraționalității, primitivismului și violenței, arătând totodată cum acestea pătrund în operele literare, academice și jurnalistice, dar și în mentalul colectiv al oamenilor. Orientalism a pus bazele pentru o nouă preocupare academică, atât în filologie dar și în cadrul disciplinelor sociale și politice, cunoscută sub denumirea de studii post-coloniale. Aceasta se ocupă cu investigarea reprezentărilor occidentale ale altor culturi, în paralel cu răspunsurile populațiilor din zonele către care se îndrepta atenția Occidentului, luând în considerare strânsa legătură dintre formele de limbaj și exercitarea puterii. Pentru disciplinele sociale, lucrarea Orientalism a deschis o nouă poartă către analizarea critică a esențialismului și politicilor numirii. Integrarea unei anumite societăți într-o categorie denominativă, prin numirea sa, reprezintă într-o anumită măsură exercitarea unui act de putere asupra respectivei societăți, implicând faptul că Ei/Ceilalți sunt puși într-un raport de opoziție și subordonare cu Noi, prin însăși esențializarea diferențelor. Pornind de la o serie de definiții ale orientalismului, Said consideră că datorită existenței orientalismului, ca disciplină care se ocupă cu studiul Orientului, acesta din urmă nu mai reprezintă “un subiect liber de gândire și de acțiune”. Astfel, din punctul de vedere al autorului nu este atât de importantă studierea corespondenței dintre Orient și orientalism ci discursul asupra Orientului ca discurs de putere ce creează o anumită realitate orientală. Critica lui Said asupra orientalismului are la bază premisa conform căreia culturile sunt hibride, eterogene și interdependente, identitatea lor neputând fi definită unitar. Teza centrală a lucrării lui Edward Said a fost amplu criticată de numeroase personalități din lumea academică și nu numai, natura disputelor create având intensități și baze diferite. Printre cei mai vehemenți critici ai tezei orientalismului, așa cum a fost definit de Said, îi amintim pe Albert Hourani, Graham Irwin, Nikki Keddie, Bernard Lewis, Kanan Makiya, Robert Irwin, Gerard Leclerc, etc. Unii dintre criticii moderați consideră că nu orice cunoaștere este însoțită de exercitarea puterii și nu orice putere este însoțită de opresiune și violență iar Orientalismul este un corpus eterogen de discipline, dezvoltat de-a lungul istoriei pe măsură ce se dezvoltau contactele între Orient și Occident ci nu un discurs uniform și nejustificat (Gerard Leclerc), sau că esențializarea Orientului nu reprezintă un proces negativ în defavoarea acestuia, deoarece merge în paralel cu esențializarea Occidentului și definirea în oglindă a acestor două segmente (James Carrier). În ciuda succesului imens de care s-a bucurat lucrarea Orientalism, Said a fost întotdeauna conștient de modul în care aceasta a fost instrumentalizată de către unii, în paralel cu înțelegerea și interpretarea distorsionată a sensurilor, de către alții. „Mi-a fost imposibil să trăiesc o viață neimplicată sau suspendată. Nu am ezitat să îmi declar afilierea cu o cauză extrem de nepopulară” − Preocuparea pentru criticarea implicării Occidentului în chestiunile legate de Orient și în special de lumea arabă, a reprezentat una dintre traiectoriile definitorii pentru Edward Said. Războiul de șase zile din 1967 și consecințele acestuia, l-au determinat pe Said să devină activ pe scena activismului politic internațional. Cu toate că a ales să nu predea cursuri despre Orientul Mijlociu, Said a scris numeroase cărți, articole și a susținut prelegeri pentru explicarea și susținerea cauzelor din lumea arabă, cu un accent special acordat drepturilor poporului palestinian. Acesta a criticat aspru politicile Israelului si ale Statelor Unite ale Americii în Orientul Mijlociu, intrând adesea în conflicte cu personalități marcante care nu îi împărtășeau convingerile. În perioada 1977-1991 Edward Said a fost membru în Consiliul Național Palestinian, un parlament provizoriu creat cu scopul de a susține dreptul de autodeterminare al poporului palestinian și crearea unui stat palestinian independent. În ciuda numeroaselor critici anti-coloniale la adresa politicilor israeliene, Said nu a negat niciodată dreptul statului Israel de a exista, însă a afirmat într-un interviu acordat ziarului The Guardian că “Eu nu le neg cerințele, dar nu pot să nu observ că acestea presupun întotdeauna deposedarea palestinienilor” . Acesta și-a fundamentat argumentarea pe problematizarea acțiunilor Israelului, care îi oprimă pe palestinieni în baza unor justificări care invocă persecuția populației evreiești din Europa, precum și pe impactul covârșitor al ideilor sioniste impuse conștiinței europene. Într-una dintre prelegerile susținute la Media Education Foundation în 1998, intitulată “The Myth of 'The Clash of Civilizations", Said afirma că “nu poți continua să victimizezi pe altcineva doar pentru că tu ai fost la rândul tău o victimă la un moment dat. Trebuie să existe o limită.” Începând din perioada anilor ’80, Said a susținut soluția existenței a două state independente: Palestina și Israel. În 1988 acesta a fost desemnat de Yasser Arafat pentru a negocia acestă soluție cu secretarul de stat american, George Shultz. Cu toate că a susținut întotdeauna o soluție pașnică la rezolvarea conflictului israeliano-palestinian, Said a fost unul dintre cei mai mari critici ai Acordului Oslo, pe care l-a considerat inacceptabil, lucru care l-a determinat să se îndepărteze definitiv de Consiliul Național Palestinian. Acesta l-a acuzat pe Arafat că i-ar fi trădat pe refugiații palestinieni, cărora nu le-a susținut dreptul de întoarcere pe teritoriile care le aparținuseră în drept până în 1967. De asemenea, Said considera că Arafat nu acordă suficientă atenție amenințării reprezentate de extinderea coloniilor israeliene din teritoriile palestiniene ocupate după 1967 de către Israel. Într-un articol publicat în 1994 în London Review of Books, Said afirmă că “negociatorii palestinieni de la Oslo, nesiguri de cauza, realizările și istoria lor personală, au confundat nevoia personală de afirmare cu o victorie politică reală. […] Pierderile, suferința și viitorul poporului palestinian au fost înmânate Israelului pentru a le întrebuința așa cum consideră de cuvință.” Astfel de afirmații i-au adus lui Edward Said noi inamici, atât din partea celor care susțineau politica israeliană dar totodată, din partea liderilor Autorității Palestiniene. În 2003, cu puțin înainte să înceteze din viață, Said a pus bazele, împreună cu Haidar Abdel-Shafi, Ibrahim Dakak și Mustafa Barghouti, pentru o nouă organizație politică numită Al-Mubadara (Inițiativa Națională Palestiniană), condusă de Mustafa Barghouti. Aceasta își propunea să reprezinte o alternativă la politica palestinană bipartidă, reprezentată de Fatah și Hamas. Pe lângă numeroase articole publicate de-a lungul timpului, Edward Said a scris o serie de cărți, folosite adesea ca prime referințe pentru cei interesați de teme precum anti-colonialism, anti-imperialism, postcolonialism, dar și pentru cei preocupați de reprezentările media ale islamului, sau istoria poporului palestinian. •The Question of Palestine (1979) •Covering Islam. How Media and Experts Determine How We see the Rest of the World. (1981) •After the Last Sky. Palestinian Lives. (1986) •Blaming the Victims. Spurious Scholarship and the Palestinian Question. (1988) •The Politics of Dispossession. The Struggle for Palestinian Self-Determination, 1969-1994. Editată de Edward Said și Christopher Hitchens. (1994) •Peace and Its Discontents. Essays on Palestine in the Middle East Peace Process. (1996) •Out of Place: A Memoir. (1999) •The End of the Peace Process: Oslo and After. (2000) Edward Said a încetat din viață pe 25 septembrie 2003 în New York, la vârsta de 67 de ani, după mai mult de o decadă de luptă cu leucemia. Valoarea textelor scrise de acesta este inestimabilă, cărțile sale fiind traduse în zeci de limbi și publicate în toate colțurile lumii. Citate din textele sale sunt scrise pe zidul care îngrădește Palestina, pe care Edward Said nu a trăit să o vadă independentă. Opera sa este și va rămâne o referință importantă pentru mulți academicieni, studenți sau activiști politici din întreaga lume. În cartea Out of Place: A memoir, Said afirmă cu referire la întreaga sa activitate : “Deși nu îmi doresc să rănesc sentimentele nimănui, prima mea obligație nu a fost aceea de a fi drăguț ci de a fi sincer cu amintirile, experiențele și sentimentele mele”. Cu o lună înainte de moarte, într-unul dintre ultimele sale articole, acesta scrie : “Și în ultimă instanță, umanismul este singura, aș îndrăzni să spun chiar ultima, formă de rezistență de care mai dispunem pentru a lupta împotriva practicilor inumane și a nedreptăților care desfigurează istoria omenirii.” Post-mortem, lui Edward Said i-au fost dedicate zeci de tributuri, atât din partea celor care l-au cunoscut, cât și din partea celor care au fost influențați de scrierile sale și de verticalitatea exprimării politice. Tariq Ali, unul dintre apropiații săi, a publicat un text intitulat În amintirea lui Edward Said, unde îi aduce prietenului său un ultim omagiu: “Odată cu moartea sa, națiunea palestiniană și-a pierdut cea mai articulată voce din emisfera Nordică, o lume în care, în ansamblu, continua suferință a palestinienilor este ignorată. Pentru oficialii israelieni palestinienii nu sunt văzuți ca oameni; pentru oficialii americani, ei sunt teroriști; pentru regimurile arabe corupte sunt o sursă de rușine. In ultimele sale articole, Said a denunțat vehement războiul împotriva Irakului și pe apologeții acestuia. Acesta a militat pentru eliberarea de violență și minciună. El știa că ocuparea Palestinei și a Irakului, vor îndepărta și mai mult orice șansă de pace pentru regiune. Vocea lui rămâne de neînlocuit, dar moștenirea acestuia va dăinui. Are multe vieți în fața sa.” SURSĂ: Wikipedia.

În 1923, când Mustafa Kemal Pașa a proclamat Republica Turcia, țara era în ruine din absolut toate punctele de vedere. Atatürk a fost un geniu militar, un lider carismatic și un reformator, care până în 1938 a introdus reforme pe care le considera de importanță vitală pentru salvarea și supraviețuirea poporului său. În data de 23 aprilie 1920 a deschis Parlamentul la Ankara și a fost creată o armată care a început să salveze patria. După semnarea Tratatului de la Lausanne, din 24 iulie 1923, a urmat ratificarea acestuia în Marea Adunare Națională a Turciei în data de 23 august 1923. În ziua de 29 octombrie 1923 a fost proclamată Republica Turcia. Imediat după aceea, sub Mustafa Kemal a început construcția unei țări moderne, lăsând întunericul Evului Mediu deoparte și privind doar către civilizație, cu reforme politice, juridice, culturale, sociale și economice, demers care a dus la transformarea Turciei într-un stat național, democrat și secular. Această ideologie a statului secular a primit numele de ”Kemalism” și stă la baza statului turc modern. În baza acesteia s-au instituit un cod civil și penal, inspirate de modelele occidentale, islamul nu a mai fost religia oficială, statul era laic, iar frățiile religioase au fost interzise. Așa cum era de așteptat, primul pas făcut de Mustafa Kemal Atatürk a fost promulgarea Constituției în 1924. A urmat adoptarea unor legi la nevoile noii Republici, de secularizare și modernizare a administrației publice și a sistemului de învățământ. Trebuie precizat că Imperiul Otoman a existat, din punct de vedere legal, până în momentul în care a fost proclamată Republica Turcia. Încă din momentul fondării Republicii Turcia, armata turcă a apărat valorile kemalismului. În același timp, acesta a fost totodată și motivul pentru care militarii au intervenit adesea în politică, inclusiv prin lovituri de stat. Aceste acțiuni antidemocratice au fost justificate mereu prin dorința ca Turcia să nu se abată de la reformele luate la înființarea republicii. Cronologia reformelor lui Atatürk 1922 – Desființarea Sultanatului (1 noiembrie). 1923 – Semnarea Tratatului de la Lausanne (24 iulie) și proclamarea Republicii Turcia, cu capitala la Ankara (29 octombrie). 1924 – Desființarea Califatului (3 martie). Școlile religioase tradiționale au fost închise, Sharia (Legea islamică) a fost desființată și a fost adoptată Constituția (20 aprilie). 1925 – Frățiile dervișilor sunt desființate, a fost adoptată Legea pălăriei (25 noiembrie) și a vestimentației occidentale pentru bărbați și femei. A fost adoptat calendarul occidental (gregorian), în locul celui islamic. 1926 – Au fost adoptate noile coduri civile, comerciale și penale bazate pe modele europene (noul cod civil a pus capăt poligamiei și divorțului islamic și a introdus căsătoria civilă). 1927 – A avut loc primul recensământ. 1928 – A fost adoptat noul alfabet (forma latină modificată), a fost declarat statul laic (10 aprilie) și a fost eliminat islamul ca religie oficială. 1933 – S-a decis ca apelul islamic și lecturile publice ale Coranului să fie în limba turcă și nu în limba arabă. 1934 – Femeile au primit dreptul la vot și dreptul de a ocupa o funcție publică, de asemenea a fost adoptată „Legea numelor de familie”. Mustafa Kemal a primit numele Kemal Atatürk (Tatăl turcilor) de la Marea Adunare Națională, iar Ismet Pașa a luat numele de familie Inönü. 1935- Ziua de duminică a fost adoptată ca sărbătoare legală săptămânală, iar rolul statului în gestionarea economiei este înscris în Constituție. „Atatürk Devrimleri” se traduce efectiv prin „Revoluția lui Atatürk”, deoarece modificările au fost prea profunde pentru a fi descrise doar ca „reforme”. Toate aceste măsuri s-au confruntat cu tradiții vechi de mai multe secole, astfel că adesea a fost o luptă între progresiști și conservatori. Pe de o parte Atatürk și elita liberală și, de cealaltă parte, marea masă a populației conservatoare și cu un nivel de educație foarte scăzut. Reformele întreprinse de Atatürk până la moartea sa, în 1938, au adus profunde transformări politice, economice și culturale. Regimul republican și-a întărit legitimitatea pe baza votului universal și a principiului suveranității naționale, ceea ce părea greu de realizat într-o țară cu tradiție islamică în care autoritatea legitimă îi aparținea doar lui Dumnezeu. Cea mai controversată reformă a fost, probabil, cea în domeniul religios. La 25 februarie 1925, parlamentul turc a votat o lege care stabilea că religia nu poate fi folosită ca o unealtă în politică. Se specifica faptul că islamul consideră toate formele de superstiții ca neavând nicio legătură cu religia, cum era cazul „ulemalelor”. Sistemul kemalist a desființat și sistemul milleturilor otomane, care erau de orientare religioaso-etnică și ai căror membri se bucuraseră în Imperiul Otoman de anumite privilegii. Guvernul turc a proclamat egalitatea dintre religii și libera exercitare a acestora pentru toți cetățenii turci în spațiile lor private. Aceste drepturi erau universal apărate de noua republică. Statul apăra libertatea religiei, dar, în același timp, se declara liber de orice influență religioasă. E foarte important de precizat că statul kemalist a sprijinit islamul, prin înființarea unei instituții care să gestioneze toate problemele: Președinția Afacerilor Religioase (Diyanet İșleri Bașkanlığı). Toate aceste schimbări au atins și structurile sociale religioase vechi de mai multe secole, cum ar fi mănăstirile și chiliile dervișilor, care au devenit ilegale. Au fost adoptate Codul civil elvețian (tribunalele islamice fiind astfel desființate), Codul comercial german, Codul penal italian, calendarul gregorian și unitățile de măsură ale sistemului internațional. Exercitarea suveranității populare s-a făcut prin democrație reprezentativă, ceea ce a însemnat în primul rând dizolvarea dinastiei otomane în data de 1 noiembrie 1922. De asemenea, în ziua de 3 martie 1924 era dizolvat Califatul. Astfel, sultanul și familia acestuia au fost declarați persoane non grata și ulterior au fost exilați. A fost instituționalizată egalitatea juridică indiferent de sex. În data de 5 decembrie 1934, femeile din Turcia au primit drept de vot, cu mult timp înainte de introducerea sufragiului universal în alte națiuni europene. Poligamia, care fusese permisă de codul civil islamic, a fost interzisă de reformele lui Atatürk. Sistemul de învățământ religios a fost înlocuit, la 3 martie 1924, de sistemul public național de învățământ. Legea „Unificării sistemului educațional” a introdus obligativitatea ca Ministerul Educației Publice să deschidă o facultate pentru pregătirea imamilor. Universitatea din Istanbul a invitat să predea oameni de știință germani și austrieci, ceea ce condus la crearea nucleului științific al Turciei moderne. În ziua de 1 noiembrie 1928, la inițiativa lui Atatürk, a fost introdus noul alfabet, care l-a înlocuit pe cel arab. Decizia era justificată prin incompatibilitatea cu fonologia turcă, care avea nevoie de un set de simboluri care să permită reprezentarea anumitor sunete. Un alt pas spre modernizare a fost adaptarea vocabularului tehnic, astfel încât cuvintele să fie înțelese de toți vorbitorii de turcă. O altă latură importantă a reformelor lui Atatürk a reprezentat-o accentul pus pe studiul limbii și a istoriei turce, pentru care au fost înființate Asociația Limbii Turce și Societatea Turcă de Istorie. Atatürk a încurajat dezvoltarea medicinei și i-a marginalizat pe toți cei care recomandau folosirea leacurilor din plante, poțiunilor și terapiei religioase în cazul bolilor mintale. Mai mult, a instituit pedepse împotriva persoanelor religioase care pretindeau că pot vindeca prin puterea rugăciunii. La 1 septembrie 1925, a fost convocat primul Congres medical turc. În ziua de 24 noiembrie 1934, Adunarea Națională îi dă numele de Atatürk („părintele turcilor”) lui Mustafa Kemal. În 1935, o lege a obligat oamenii să își aleagă un nume de familie. Cei mai mulți aleg după numele tatălui, de unde și frecvența numelor turcești care se termină în oglu [fiul (al)]. Imperiul Otoman avusese un sistem social bazat pe afiliația religioasă, iar obiectele de îmbrăcăminte aveau și conotații religioase (turbanul, fesul sau alte tipuri de acoperământ de cap trădau sexul, rangul sau profesiunea, cât și statutul de militar sau civil). Sistemul kemalist a impus ”Codul îmbrăcămintei” prin introducerea prin decret a unor reguli noi și interzicerea obiceiurilor vechi. Mustafa Kemal a impus, mai întâi funcționarilor publici obligativitatea renunțării la hainele de inspirație religioasă, apoi au fost veșmintele recomandate studenților și angajaților statului. În 1925, prin „legea pălăriei” a fost introdusă folosirea pălăriilor de tip occidental în detrimentul fesului. Noua legislație nu a interzis în mod explicit vălurile și baticurile femeilor, ci s-a concentrat, în special, pe interzicerea fesurilor și turbanelor la bărbați. O altă lege care privea controlul asupra articolelor de îmbrăcăminte a fost emisă în 1934, care a interzis hainele croite conform canoanelor religioase, precum vălul sau turbanul, și care a promovat, în mod activ, îmbrăcămintea de tip occidental. Reformele economice au inclus înființarea în toată țară a unui mare număr de fabrici și de ferme agricole controlate de stat. Exploatarea resurselor minerale și a materiilor prime era pusă sub controlul statului, s-au dezvoltat mijloacele de comunicare, s-a încurajat agricultura, s-au pus bazele reformei agrare, cu împărțirea pământului către țărani și crearea unei bănci agricole menite să promoveze modernizarea agriculturii. Independența în materie financiară și monetară a fost asigurată prin înlăturarea privilegiilor Băncii Otomane și crearea unei bănci de stat (Merkez Bankasi), care era și instituția emitentă. În sfârşit, acumularea economică şi industrializarea, iniţiate sub conducerea statului în anii 1930, urmau să constituie baza pe care să se sprijine ulterior o clasă de antreprenori din ce în ce mai dinamică şi implicit un sector privat. Dezvoltarea transportului feroviar a fost un alt pas important, în 1927 fiind înființate Căile Ferate de Stat ale Republicii Turcia, o companie de stat care a reușit într-o perioadă foarte scurtă să dezvolte o rețea întinsă de căi ferate. „O țară poate fi considerată cu adevărat independentă doar dacă este așa din punct de vedere economic” – Mustafa Kemal Atatürk SURSĂ: Turcia News.

Bernhard Heinrich Karl Martin von Bülow (n. 3 mai 1849, Klein Flottbek⁠, Hamburg, Germania – d. 28 octombrie 1929, Roma, Regatul Italiei), înnobilat ca Fürst von Bülow în 1905, a fost un om de stat german a fost Secretar de Stat pentru Afaceri Externe timp de trei ani și cancelar al Imperiului German din 1900 până în 1909. Von Bülow s-a născut la Klein-Flottbeck, Holstein (acum parte a Altona, Hamburg). Tatăl lui, Bernhard Ernst von Bülow, a fost un politician danez și german, membru al unei familiei nobiliare Bülow, în rândul căreia s-au numărat baroni,conți și prinți. Fratele lui, generalul-maior Karl Ulrich von Bülow, a fost comandant de cavalerie în timpul primei conflagrații mondiale, în timpul căreia a luat parte la atacul asupra Liègeului din August 1914. Bülow a învățat limbile engleză și franceză în timpul copilăriei de la guvernante. Tatăl lui cunoștea franceza, mama engleza, ceea ce nu era neobișnuit în înalta societate din Hamburg la acea vreme. În 1856, tatăl lui a fost ales în Dieta federală din Frankfurt ca reprezentant al Holsteinului și Lauenburgului, într-o perioadă în care Otto von Bismarck era reprezentantul Prusiei în Dietă. Bernhard von Bülow s-a împrietenit cu fiul lui Bismarck, Herbert. La 13 ani, el s-a mutat cu familia la Neustrelitz, unde tatăl lui a devenit ministru-șef al marelui duce de Mecklenburg. Bernhard a studiat la liceul Frankfort și a continuat studiile la universitățile din Lausanne, Leipzig și Berlin. S-a înrolat voluntar în serviciul militar în timpul războiului franco-prusac și a devenit caporal în regimentul regal de husari. În decembrie 1870, escadronul lui era în acțiune lângă Amiens, unde Bernhard avea să își amintească că în timpul unei șarje de cavalerie a ucis un pușcaș francez cu o lovitură de sabie. A fost înaintat la gradul de locotenent, iar după terminarea războiului i s-a propus să rămână în armată, dar a refuzat. Și-a terminat specializarea univesitară în drept la Universitatea din Greifswald în 1872. După absolvire a devenit funcționar guvernamental și mai apoi a intrat în diplomație. În 1873, tatăl lui a devenit Secretar de stat pentru afacerile externe al guvernului german prezidat de Bismarck. Bernhard von Bülow a devenit diplomat de carieră. Primele misiuni de scurtă durată au fost la Roma, St. Petersburg, Viena și Atena. În 1876 el a fost numit al ambasadei germane din Paris, a participat la Congresul de la Berlin ca secretar și a devenit secretar doi al ambasadei în 1880. În 1884, el a sperat să fie numit la Londra, dar în schimb a fost numit secretar unu al ambasadei din St. Petersburg. Până să ajungă la post, el a petrecut câteva zile la Varzin cu familia lui Bismarck. Bismarck i-a explicat că el consideră relațiile cu Rusia mult mai importante decât cele cu Regatul Unit, acesta fiind și motivul pentru care îl numise pe Bülow acolo. Bismarck a notat că fost impresionat de calmul și comportamentul lui Bülow din timpul acestei discuții. În Rusia, Bülow a funcționat ca chargé d'affaires. În 1887 el s-a declarat în favoarea purificării etnice prin îndepărarea polonezilor din teritoriile ocupate de germani în cazul unui viitor conflict armat. Bülow trimitea note în mod regulat la Ministerul de externe și se plângea de superiorul lui, ambasadorul Schweinitz, care însă se bucura de relații foarte bune în guvern. Bülow și-a câștigat astfel o reputație de intrigant. În 1885, șeful departamentului politic al ministerului de externe german, Friedrich von Holstein, nota că Bülow a încercat să obțină demiterea ambasadorului german în Franța, Chlodwig zu Hohenlohe-Schillingsfürst, și numirea sa în capitala Franței, în timp ce purta o corespondență „prietenească” cu acesta din urmă. Pe 9 ianuarie 1886, în perioada în care se afla la post în St. Petersburg, s-a căsătorit cu Maria Anna Zoe Rosalia Beccadelli di Bologna, Principessa di Camporeale, Marchesa di Altavilla, a cărei primă căsătorie cu contele Karl von Dönhoff fusese anulată de Sfântul Scaun în 1884. Prințesa, o pianistă desăvârșită, elevă a lui Franz Liszt, era fiica vitregă a lui Marco Minghetti și fiica lui Donna Laura Minghetti (născută Acton). Ea fusese căsătorită pentru șaisprezece ani și era mamă a trei copii. Bülow avusese până atunci o serie de legături amoroase și când s-a hotărât să se căsătorească a avut în vedere îmbunătățirea șanselor de promovare. În 1888, a avut de ales între două posturi – unul la Washington, DC, celălalt la București. El a ales capitala României, date fiind obiecțiunile soției față de despărțirea de familie în cazul unui post în SUA. Bülow a făcut diferite manevre în următorii cinci ani pentru ca să fie numit la Roma, unde soția avea relații foarte bune. La un moment dat, regele Umberto a fost convis să îi scrie Kaiserului Wilhelm să îl numească pe Bülow la post în Roma. Mutarea s-a făcut în sfârșit în 1893. Pe 21 iunie 1897, Bülow a primit o telegramă prin care i se cerea să se deplaseze la Kiel pentru discuții cu împăratul Wilhelm. Pe drum, el s-a oprit la Frankfurt pentru schimbarea trenului. Aici a stat de vorbă cu Philipp zu Eulenburg. Eulenburg i-a spus că Wilhelm dorea să numească un nou Secretar de stat pentru afacerile externe și la sfătuit pe Bülow să ocupe postul pe care îl ocupase și tatăl lui odată. Eulenburg i-a oferit de asemenea și sfaturi despre modul cel mai potrivit în care urma să discute cu Wilhelm, căruia îi plăcea să fie lăudat și nu suporta să fie contrazis. Odată ajuns la Berlin, Bülow a vorbit mai întâi cu Holstein,care la pus la curent cu faptul că, deși el ar fi preferat ca în funcția de Secretar de stat să rămână Adolf Marschall von Bieberstein, Wilhelm era hotărât să îl înlocuiască și că preferatul împăratului era chiar Bülow. Odată ajuns Secretar Bülow,ar fi putut să îi găsească predecesorului său un post de ambasador. Cancelarul Hohenlohe, care dorea să se retragă datorită vârstei înaintate, îl încuraja pe Bülow să accepte postul de Secretar al afacerilor externe, cu posibilitatea de a deveni la un moment dat cancelar. Bülow, pe de altă parte, l-a rugat pe Hohenlohe să continue să ocupe funcția de cancelar cât mai mult posibil. Pe 26 iunie, Bülow s-a întâlnit cu împăratul, care i-a spus că una dintre principalele obiective ale noului secretar urma să fie construirea unei flote moderne, care să o depășească pe cea britanică, fără însă să dea motivede război. Bülow a cerut un răstimp ca să analizeze oferta, iar pe 3 august a acceptat-o. Cei doi au avut o relație de colaborare bună. În loc să îl contrazică pe Wilhelm, așa cum făcuseră unii dintre predecesorii lui, Bülow era de acord cu împăratul în toate privințele. Numai că, bazându-se pe memoria slabă a lui Wilhelm și pe frecventele sale modificări de opinie, a acționat așa cum a crezut că e mai bine și a ignorat ordinele împăratului. Postul de Secretar de stat era subordonat Cancelarului. În timpul mandatului lui Bismarck, acest post era unul al unui simplu funcționar. În timpul în care Bülow a ocupat funcția, situația s-a schimbat, Hohenlohe fiind mulțumit să îl lase pe Bülow să gestioneze afacerile externe ajutat de consilierul său principal, Holstein. Wilhelm avea să îl cheme în fiecare dimineață pe Bülow pentru discutarea politicii statului, lucru pe care nu obișnuia să îl facă și cu cancelarul. Bülow a ocupat de asemenea și un post în guvernul prusac. Deși Wilhelm era împărat al întregii Germanii, el era și rege al Prusiei. Ca Secretar de stat, Bülow a fost responsabil în principal pentru realizarea politicii de expansiune colonială, pe care împăratul o dorea cu ardoare. Bülow a fost bine primit în Ministerul de Externe, deoarece era primul diplomat de carieră numit în funcția de secretar de la demisia lui Bismarck în 1890. Bülow se temuse să accepte postul, atâta vreme cât Holstein rămânea Primul consilier imperial. Holstein era considerat indispensabil, date fiind vasta lui experiență, rangul nobiliar, iscusința diplomatică și memoria fenomenală. Eulenburg l-a sfătuit pe Bülow să creeze imediat după sosirea la post o relație de muncă bună, dar fermă, iar Bülow și Holstein au reușit să formeze o echipă foarte bună. În 1899, după ce a reușit să încheie cu succes negocierile pentru dobândirea Insulelor Caroline, Bülow a primit titlul de conte. În octombrie 1900, Bülow a fost convocat la cabana de vânătoare a lui Wilhelm din Hubertsstock. În timp acestei întâlniri, împăratul i-a cerut lui Bülow să accepte funcțiile de cancelar al Imperiului German și prim-ministru al Prusiei. Bülow a răspuns că nu este sigur că ar fi cel mai potrivit pentru aceste poziții. Wilhelm a recunoscut că din punct de vedere strict personal l-ar fi preferat pe Eulenburg, dar ca împărat nu era sigur că acesta din urmă era suficient de competent. Pe 16 octombrie, Bülow a fost convocat din nou de împărat la Homburg. Împăratul i-a comunicat că Hohenlohe anunțase că vrea să se retragă, iar Bülow a acceptat în cele din urmă funcția de cancelar. Odată cu ocuparea noii poziții, cancelarul trebuia să găsească un înlocuitor pentru postul de Secretar de stat. Postul a fost oferit inițial lui Holstein, care a refuzat, motivând că preferă să ocupe o poziție care nu îl obligă să răspundă în fața membrilor Reichstagului. În cele din urmă, postul a fost oferit baronului Oswald von Richthofen, care lucrase ca subsecretar de stat sub conducerea lui Bülow. Noile numiri făceau clar că poziția de Secretar de stat redevenea un post subordonat cancelarului, așa cum fusese pe timpul lui Bismarck. Holstein rămânea cel mai important consilier pe probleme de politică exteră. În fiecare dimineață, Bülow își rezerva timp pentru discuțiile cu împăratul, care vizita cancelaria întotdeauna când era în Berlin. Hotărârea cu care cancelarul a rămas de partea lui Wilhelm a fost remarcabilă, uimindu-i chiar și pe cei care îi cunoșteau firea irascibilă. Secretarul personal al kaiserului nota la un moment dat „Oridecâte ori, din neatenție, el exprimă o opinie în dezacord cu împăratul, el rămâne pentru câteva momente tăcut și mai apoi spune exact contrariul, cu introducerea așa cum a remarcat în mod înțelepta Maiestatea Voastră” Bülow a renunțat la fumat, consumul de bere, cafea și lichior, și-a rezervat 35 de minute pentru gimnastica matinală, iar dacă vremea era frumoasă, călărea în parcul Tiergarten. Duminicile, obișnuia să facă plimbări lungi în pădure. În 1905, la vârsta de 56 de ani, el a participat la parada imperială în fruntea fostului său regiment de husari. Cu această ocazie a fost înaintat la gradul de general maior. Wilhelm îi spusese lui Eulenburg în 1901, „De când îl am pe Bülow, pot sădor liniștit”. Prima sa intevenție remarcabilă în Reichstag a fost cu ocazia discursului în apărarea imperialismului german în China. Bülow a interventi de mai multe ori în Reichstag pentru apărea politicii externe germane, acoperind gafele diplomatice ale împăratului. Într-un discurs în Reichstag din noiembrie 1906, el a introdus concepul de „încercuire”, iar presa conservatoare germană a titrat Der Krieg in der Gegenwart (Războiul în prezent). Pentru Germania, Tripla Înțelegere (Antanta) era un dezastru, pe care îl înfrunta însă cu curaj. În timpul mandatului lui Bülow au fost introduse mai multe reforme, printre care o extindere a perioadei în care muncitorii puteau cere plății asigurărilor de accident (1900), obligativitatea înființării curților de arbitraj industrial pentru orașele cu populație mai mare de 20.000 de locuitori (1901) și o creștere a asigurărilor de sănătate și îmbunătățirea controalelor cu privire la munca copiilor (1903). Pentru îmbunătățirea secretului votului, au fost introduse în 1904 prevederi legale cu privire la cabinele de vot. Doi ani mai târziu a fost introdusă plata unor idemnizații pentru deputații din Reichstag. Bülow a modificat în 1902 tarifele vamale pentru importul de produse agricole ca răspuns la presiunile exercitate de Ligra Agrară dominată de junkerii prusaci. Ca urmare, producția germană de cereale a devenit una dintre cele mai bine protejate de tarife vamale din întreaga lume. Guvernul lui Bülow a negociat o serie de tratate comerciale cu mai multe țări europene, care au intrat în vigoare în martie 1906. Regatul Unit era încă puterea dominantă în Europa. Marea Britanie și Franța fuseseră rivali coloniali și avuseseră ciocniri pentru controlul unor teritorii, dar regele Eduard al VIKI-lea era hotărât să schimbe modul în care era percepută țara sa în Franța și a decis să facă o vizită oficială în acest scop. Au fost începute negocieri foarte serioase între ambasadorul francez la Londra, Paul Cambon, și Secretarul britanic pentru afaceri externe, Henry Petty-Fitzmaurice, pentru ceea ce avea să devină Antanta cordială. Ca parte a negocierilor pentru rezolvarea diferendumurilor dintre cele două puteri, Franța a decis să nu conteste controlul britanic asupra Egiptului, iar britanicii au fost de acord cu pretențiile franceze în Maroc. Miniștrii guvernului german erau sceptici cu privire la avantajele pe care le-ar fi adus noua pritenenie aparentă celor două puteri rivale până de curând. Edward s-a întâlnit cu un kaiser furios la Kiel pe 25 iunie 1904. Planul Schlieffen din 1904 amenința în mod clar neutralitatea Belgiei. Aducându-și aminte de regula lui Bismarck care stabilise că Berlinul nu trebuie să își creeze noi dușmani fără niciun motiv, Bülow l-a avetizat pe generalul Alfred von Schlieffen să aplice o „simplă judecată sănătoasă”, ceea ce ar fi sunat prea britanic pentru junckeri, la care împăratul a ripostat „Nu își vor bate joc de mine. Pe 24 martie 1904, Franța l-a informat oficial pe abasadorul german cu privirela semnarea noii convenții anglo-fraceze. Ambasadorul Hugo von Radolin a declarat că partea germană consideră convenția naturală și justificată. Presa germană avea să scrie că satisfacerea intereselor franceze în Maroc nu aducea nicio atingere intereselor național germane, iar intervenția Parisului în Maroc pentru reinstaurarea ordinei putea ajuta comerțul german. Bülow era unul dintre susținătorii cinici ai darwinismului social și considera că expansionismul este este un lucru normal și natural. Deși nu a fost influențăt de generalii belicoși, el a fost influențat de ideile agendei centrale de planificare a lui Max Weber. Dacă Prusia părea că are ambiții mai reduse, Bülow a urmărit atingerea unor scopuri grandioase de atingere a statutului de superputere mondială pentru imperiu. Creșterile în domeniile industriale ale producției de minereu de fier, oțel, cărbune, construcție de căi ferate și de vase comerciale și de război au fost rezultatul prodictivității ridicate și a unor contractori foarte competitivi. Șovinismul său a fost profund, o armă de apărare împotriva alianțelor constituite de britanici, acestea fiind un motiv al respingerii de către Germania a oricăror negocieri. La un moment dat, a vrut să îi dea o replică secretarului britanic al coloniilor, Joseph Chamberlain, dar s-a răzgândit afirmând că „britanicii sunt cei care trebuie să ne facă avansuri”. Această atitudine nu a făcut decât să întărească Antanta. Bülow l-a asigurat pe ambasadorul britanic că germanii ar fi încântați să vadă că britanicii și francezii își rezolvă neînțelegerile. El a declarat de la tribuna Reichstagului că Germania nu are obiecțiuni cu privire la înțelegerile anglo-franceze și nici temeri în ceea ce privește apărarea intereselor intereselor germane în Maroc. Holstein avea o altă abordare – intervenția în afacerile interne marocane erau guvernate de Tratatul de la Madrid. Holstein a susținut că Germania a fost marginalizată prin faptul că nu a fost inclusă în negocieri și că Marocul promisese creșterea influenței politice și comerciale germane, iar acestea ar fi urmat să să sufere odată cu intrarea sub controlul francez. El fusese neîncetat împotriva oricărui acord între Franța și Marea Britanie. Franța ajunsese să ofere sprijin militar Marocului pentru instaurarea ordinei în țară. Bülow a răspuns prin declararea sprijinul pentru independența Marocului,încurajând SUA să intervină în această problemă, sperând ca americanii să amenințe cu războiul în cazul unei intervenții franceze. Deabia acum el a ajuns să fie convins că noua prietenie dintre Franța și Regatul Unit era o amenințare pentru Germania, în special dacă acordul devenea mai complex. Singura veste bună pentru germani ar fi fost slaba pregătire pentru război a Franței. În ciuda unor posibile amenințări la adresa securității împăratului, Bülow l-a convins pe kaiser să facă o vizită la Tanger în 1905, unde Wilhelm a ținut un discurs în care își exprima sprijinul pentru independența Marocului. Vizita împăratului în Maroc a fost în egală măsură și o demonstrare a hotărârii Germaniei pentru păstrarea influenței sale la nivel global. Prezența navală germană în Maroc și stabilirea unei baze militare în zonă ar fi fost o amenințare directă la adresa rutelor comerciale britanice din Marea Mediterană. Britanicii au continuat să îl sprijne pe ministrul de externe francez aflat sub o continuă presiune politică, Theophile Delcassé. Lansdowne a fost surprins de reacția germanilor, dar britanicii puteau contracara acținile flotei germane fără experiență atâta vreme cât nu devenea prea mare.Pe 3 iunie 1905, Abdelaziz al Marocului, incitat de germani, a respins oferta francezilor de sprijin și a cerut convocarea unei conferințe internaționale. Pe 6 iunie, după demisia ministrului de externe Delcassé, veștile au fost aflate și la Berlin. A doua zi dimineața, Bülow a fost înălțat la rangul de prinț (Fürst). Evenimentul a conicis cu ceremonia de căsătorie a prințului moștenitor și a fost foarte asemănător cu acordarea titlului de prinț lui Bismarck în Sala oglinzilor din Palatul Versailles. Germania a continuat să exercite presiuni asupra Franței pentru acordarea de noi concesiuni. Bülow a dat instrucțiuni precaute lui Radolin și a avut de asemena discuții cu ambasadorul francez la Berlin. Cu toate acestea, efectele au fost într-o oarecare măsură diferite de ceea ce avusese intenția cancelarul: a întărit hotărârea premierului francez Maurice Rouvier să reziste oricăror cereri viitoare de apropiere (rapprochement). Conferința de la Algeciras și-a începu lucrările pe 16 ianuarie 1906 în primăria orașului. În timpul conferinței, o flotă de 20 de cuirasate, la care s-au alăturat crucișătoare și distrugătoare, a vizitat orașl port, iar toți delagații au fost invitat la bordul vaselor de război. Conferința s-a desfășurat în defavoarea Germaniei, propunerile sale fiind respinse cu 10/3 voturi. Holstein ar fi dorit să lanseze amenințări cu războiul împotriva Franței, dar Bülow i-a ordonat lui Holstein să părăsească lucrările conferinței. Cum la orizont nu apărea niciun rezultat pozitiv pentru Germania, Berlinul nu a putut decât să lase ca toată agitația să se stingă de la sine, fără să facă prea mult caz.În țară, opinia publică a primit cu dezamăgire aceastsă înfrângere diplomatică, atitudinea cetățenilor fiind bine reflecată de presă. Pe 5 aprilie 1906, Bülow a fost obligat să își apere acțiunile în fața deputaților Reichstagului. În timpul schimburilor de replici dure cu deputații, lui Bülow i s-a făcut rău și a fost evacuat din sală. La început, s-a crezut că el a suferit un accident vascular cerebral. Lordul Fitzmaurice a comparat incidentul cu cel în timpul în căruia a murit William Pitt, o comparație pe care presa din Germania a apreciat-o în mod deosebit. Prăbușirea lui a fost atribuită suprasolicitării și gripei, iar după o perioadă de odihnă de o lună, Bülow a reușit să își reia îndatoririle. În 1907, în timpul scandalului Harden-Eulenburg, Adolf Brand, editorul fondator al revistei pentru homosexuali Der Eigene, a scris un articol în care se sugera că Bülow fusese șantajat pentru că s-ar fi angajat în activități homosexuale și prin aceasta ar fi fost obligat din punct de vedere moral să se opună Articolului 175 al Codului penal german, care scotea în afara legii homosexualitatea. Învinuit pentru calomnie și adus în judecată la 7 noiembrie 1907, Brand a afirmat că Bülow și-a îmbrățișat și sărutat secretarul privat Max Scheefer la întâlnirile clubului bărbaților găzduit de Eulenburg. Bülow a declarat la proces că ar fi vinovat de asemenea acte, dar a remarcat că a auzit zvonuri dezgustătoare despre Eulenburg. La rândul lui, Eulenburg s-a apărat față de acuzațiile lui Brand susținând că el nu a găzduit asemenea evenimente și a pretins că nu s-a implicat în acte homosexuale, ceea a dus mai apoi la acuzații de mărturie mincinoasă. În ciuda mărturie finale a șefului poliției din Berlin, care a confirmat că Bülow ar fi putut fi victima unui șantajist homesexual, declarația cancelarului a fost hotărâtoare, iar Brand a fost condamanat la închisoare. În noiembrie 1907, Wilhelm a făcut o vizită îndelung planificată în Regatul Unit. Dacă la început, el a încercat să anuleze vizita datorită unor scandaluri recente, a efectuat până la urmă vizita, care s-a dovedit un asemenea succes, încât a decis să rămână în regat pentru o vacanță. Pentru aceasta, el a închiriat o casă de la colonelul Edward Montague Stuart-Wortley, căruia i-a vorbit fără reținere în perioada în care s-a aflat acolo. După ce împăratul a plecat, Stuart-Wortley a scris un articol pentru Daily Telegraph despre conversațiile avute și l-a trimis mai întâi lui Wilhelm, căruia i-a cerut aprobarea pentru publicare. Manuscrisul în limba engleză a fost alocat lui Bülow pentru verificarea în vederea publicării. Wilhelm l-a rugat pe Bülow să nu trimită articolul ministerului de externe, dar Bülow l-a trimis în schimb secretarului de stat Wilhelm von Schoen, căruia i-a cerut o traducere oficială și, în plus, i-a cerut să facă orice observație care s-ar fi dovedit necesară. Schoen era plecat, iar manuscrisul a ajuns în lipsa lui la subsecretarul de stat Stemrich, care l-a citit și l-a trimis mai departe fără niciun comentariu lui Reinhold Klehmet. Klehmet a crezut că el trebuie doar să corecteze unele erori, dar nu a adăugat niciun comentariu. Documentul a fost returnat lui Bülow care, fără să îl citească, l-a trimis mai departe lui Wilhelm, care nu a văzut niciun motiv ca articolul să nu fie publicat. Articolul a fost publicat la timp, dar a provocat o adevărată furtuna. În interviu, Wilhelm a făcut mai multe declarații controversate și jignitoare. Englezii erau „nebuni ca iepurele în luna martie” (Mad as a March hare - referire la presupusul comportament imprevizibil al iepurilor masculi în perioada de împerechere din martie). El nu poate înțelege de ce ei au respins în mod repetat ofertele lui de prietenie. Cei mai mulți germani nu îi plăceau pe englezi, așa că atitudinea sa prietenească îl pune într-o „minoritate clară”. El a intervenit de partea britanicilor împotriva francezilor și rușilor în timpul ultimului război cu burii. El a oferit britanicilor planul de campanie pe care aceștia l-au folosit în timpul acestui război. Va veni o zi în care ei vor fi bucuroși că Germania își edifică flota de război datorită creșterii puterii Japoniei. Wilhelm a reușit să îi ofenseze pe japonezi, francezi, ruși și in special pe britanici. Până și germanii au fost scandalizați de presupusul ajutor acordat britanicilor împotriva burilor de origine germanică. Bülow a acuzat ministerul de externe că nu a reușit să facă observații pertinente cu privire la conținutul articolului. Ministerul de externe l-a învinovățit pe Bülow că nu a reacționat împotriva publicării articolului. Deși Bülow a negat că ar fi citit articolul, rămâne de neînțeles de ce nu ar fi făcut-o, dată fiind istoria numeroaselor gafe publice ale împăratului. Opinia publică a pus în discuție capacitatea de conducător a împăratului și limitele care puteau să îi fie impuse de constituție. Problema urma să fie dezbătută în Reichstag, unde Bülow trebuia să își apere pozițiile sale și ale împăratului Wilhelm. Bülow i-a scris lui Wilhelm și s-a oferit să demisioneze, cu excepția cazului în care împăratul i-ar fi acordat întregul său sprijin în acestă chestiune. Wilhelm a fost de acord să își sprijine cancelarul. Bülow a aranjat publicarea unui articol de răspuns la acuzații în Norddeutsch Allgemeine Zeitung. În articol remarcile lui Wilhelm erau răstălmăcite, fiind pus un mai mare accent pe eșecurile ministerului de externe. Articolul amintea că Bülow fusese gata să își asume întreaga responsabilitate, dar că Wilhelm refuzase să îi accepte demisia. În fața deputaților Reichstagului, Bülow a reușit să respingă toate criticile și și-a încheiat discursul în aclamațiile adunării. Holstein a remarcat că, date fiind natura comentariilor, el nu ar fi putut în mod sigur să îl apere pe Wilhelm, susținând că împăratul nu ar fi făcut acele declarații, dar Bülow nu a făcut decât ceea ce mai putea face, adică să pună la îndoială acuratețea reproducerii a ceea ce a spus împăratul și lăsând să se înțeleagă că aceste declarații au fost făcute cu cele mai bune intenții și în mod sigur nu au fost destinate publicării. El și-a exprimat convingerea că efectele dezastruoase ale interviului îl vor determina pe Wilhelm să fie foarte rezervat în viitor, chiar și în conversații private, și că nici el nici un succesor al să nu și-ar asuma răspunderea. Wilhelm și-a aranjat o vizită în Austria în momentul în care a avut loc dezbaterea din Reichstag, iar împăratul a fost aspru criticat pentru că nu a rămas în țară în această perioadă. De altfel, împăratul și-a întrebat miniștii dacă este potrivit să plece în vizită, dar Bülow l-a sfătuit să plece. Holstein l-a întrebat pe Bülow despre absența lui Wilhelm, dar cancelarul a negat că l-ar fi sfătuit pe împărat să plece. Necazurile nu au încetat pentru împărat nici în timpul vizitei – contele Dietrich von Hülsen-Haeseler, șeful Cabinetului militar al Prusiei, a murit în urma unui atac de cord la Donaueschingen, proprietatea prințului Max von Fürstenberg. La reîntoarcerea lui Wilhelm la Berlin, Bülow l-a convins să emită a declarație precum ar fi fost de acord cu declarațiile cancelarului în Reichstag. Wilhelm ajunsese în pragul unei căderi nervoase și începuse să se gândească la abdicare. Wilhelm s-a retras din viața publică pentru șase săptămâni, ceea ce a fost considerat mai degrabă ca un semn de penitență, și nu ca o consecință a depresiei sale. Opinia publică a început să se întrebe dacă nu cumva cancelarul nu l-a sfătuit în mod corespunzător pe împărat, după care a eșuat în încercarea de a-i apăra în Reichstag acțiunile monarhului. În cele din urmă, Wilhelm a început să îl condamne pe Bülow pentru că nu a reușit să îl avertizeze cu privire la dificultățile pe care le puteau provoca articolul în cauză. Împăratul a început să se gândească la posibilitatea înlocuirii lui Bülow. În iunie 1909, Germania s-a confruntat cu dificultăți în obținerea de fonduri suplimentare pentru continuarea construirii vaselor militare. Wilhelm l-a averizat pe Bülow că, dacă nu reușește să impună noi taxe pentru finanțarea marinei militare, trebuie să demisioneze. Modificarea taxelor propusă de cancelar a căzut la vot la o diferență de opt voturi. La bordul yahtului regal Hohenzollern, Bülow și-a prezentat demisia pe 26 iunie, la exat doisprezece ani de când devenise cancelar. Pe 14 iulie, demisia lui Bülow a devenit oficială, iar Theobald von Bethmann-Hollweg a devenit noul cancelar. Wilhelm a luat cina cu Bülows și și-a exprimat regretul față de faputul că prințul a fost obligat să demisioneze. Împăratul a afirmat că a fost informat că unii dintre cei care au votat împotriva creșterilor de taxe au acționat așa ca răspuns la ceea ce ei considerau că a fost proasta gestinoare a afacerii Telegraph, și nu datorită opoziției la propunerea cancelarului. Împăratul l-a decorat pe Bülow pentru serviciile aduse statului cu Ordinul Vulturului Negru cu diamente. După demisia din 1909, Bülow a trăit în principal în Italia, în vial din Roma. Vara, petrecea ceva timp la Klein Flottbek, lângă Hamburg, ori pe insula Norderney. O mare avere, pe care a primit-o moștenire după moartea unui văr, un comerciant important din Hamburg, i-a permis să trăiască în lux și confort și să transforme casa din Roma într-un centru al societății literare și politice. Și-a dedicat timpul liber editării unei lucrări istorice la celebrarea celor o sută de ani de la victoria în Războaiele de Eliberare. În această carte el a încercat să prezinte într-o lumină foarte favorabilă propriile realizări, apărând abordările sale în domeniul politicii externe. Într-o nouă ediție revizuită a cărții sale, publicate după izbucnirea primei conflagrații mondiale, el a omis sau modificat mai multe pasaje care păreau compromițătoare în lumina conflictului armat, precum a fost politica de inducerea a unui fals sentiment de securitate Marii Britanii într-o perioadă în care marina germană se dezvolta. Deși contemporanii l-au considerat ca fiind un slujbaș supus al lui Wilhelm, împăratul nu l-a iertat niciodată pe Bülow pentru atitudinea și acțiunile sale în cazul interviului din Daily Telegraph interview in 1908. În 1914–1915, Bülow a fost ambasadorul german în Italia, dar nu a reușit să îl convingă pe regele Victor Emanuel al III-lea să se alăture Puterilor Centrale. Italia își declarase neutralitatea la începutul războiului, dar a lăsat să se înțeleagă pe canale diplomatice pe 5 iulie 1914 că ultimatumulAustro-Ungariei adresat Serbiei era agresiv și provocator. Pe 9 decembeie 1914, Sidney Sonnino i-a adresat ministrului de externe austro-ungar Leopold Berchtold o notă diplomatică, prin care atrăgea atenția asupra conținutului articolului VII al tratatului prin care Italia participa la Tripla Alianță. Era vorba în particular de clauza care cerea ca Austro-Ungaria, dacă încerca schimbarea status quo-ul din Balcani chiar și printr-o ocupație temporară a teritoriului Serviei, să ajungă la o înțelegere cu Italia și să ofere compensații. În acest fel, Italia formulat pretenții asupra regiunii Trentino și a orașului Trieste. Austro-Ungaria a manifestat o mare rezistență la problema compensaților, dar Berlinul avea propriile obiective. Bülow a fost numit astfel temporar ca ambasador la Roma. Ambasadorul aflat la post, Flotow, plecase în concediu medical pe 19 decembrie 1914. Bülow s-a implicat de îndată în negocieri active și și-a exprimat simpatia pentru cererile italienilor pentru compensații. El a trebuit să lupte cu intransigența premierului maghiar, István Tisza, și a succesorului lui Berchtold, Stephan Burián von Rajecz. Bülow fusese încă de la început pentru cedarea completă a regiunii Trentino în favoarea Italiei, dar Austro-Ungaria era dispusă să cedeze doar o parte a acesteia. Sonnino a subliniat că pretențiile italienilor nu erau satisfăcute nici măcar cu întreaga regiune, ci că ar fi dorit însă și să primească Triestul. În toată perioada negocierilor, Bülow a subliniat că el putea media cedarea Trentino, dar austro-ungarii erau hotărâți să păstreze Triestul. La începutul lunii aprilie 1915, Italia pretindea pretindea în timpul negocierilor secrete regiunea Trentino, Triestul și insulele Cuzolari, de coasta Dalmației. În schimb, Austro-Ungaria era dispusă să recunoască suveranitatea italiană asupra orașului Valona. Până la urmă, negocierile au continuat cu greutate până pe la mijlocului lunii mai, când Bülow a făcut o greșeală tactică gravă. El l-a chemat pe premierul italian Giovanni Giolitti să vină la Roma de la Torino, sperând că va reuși să împiedice o întrerupere a negocierilor și îl va face pe politicianul italian să accepte termenii austro-ungari. La Roma izbucniseră demonstrații populare, ațâțate de discursurile pline de pasiune ale lui D'Annunzio, atât în fața Palatului Regal de pe dealul Quirinal, cât și în centrul Romei, pe Capitoliu. După ce o mare majoritate a deputaților Parlamentului Italian și-a exprimat pe 20 mai sprijinul pentru Salandra, a fost declarată mobilizarea generală pe 22 mai 1915, iar a doua zi a fost proclamată declarația de război împotriva Austro-Ungariei. Pe 24 mai, Bülow a părăsit Roma. El considerase misiunea sa ca fiind imposibilă și, la reîntoarcerea în patrie, a notat: „Moralul și atitudinea poporului german: A-1. Conducerea politică: Z-minus”. Bülow a continuat după terminarea războiului să locuiască la Roma cea mai mare parte a anului, petrecându-și restul timpului în Germania. Numele lui a fost menționat în 1921, în timpul crizei ministeriale, ca un posibil cancelar. Deși numeroși lideri politici Reichstag, printre care se număra și Matthias Erzberger, sperau ca Bülow să îi succeadă lui Bethmann-Hollweg, el era considerat complet inacceptabil pentru marea majoritate a deputaților dar și a opiniei publice. Bülow a murit pe 28 octombrie 1929 la reședința sa din Roma. Bülow vorbea mai multe limbi și era un interlocutor fermecător. Se simțea bine în înalta societate și putea să întrețină și impresioneze orice asistență, chiar formată din oponenți politici. Unii dintre colegii săi l-au considerat un om pe care nu te poți baza: Kiderlen îl numea „Țiparul”, iar Tirpitz era de acord cu această caracterizare. După ce a obținut puterea și funcția de conducere în guvernul german, el nu a avut idei concrete despre modul în care să le folosească, lăsându-i pe alții să îi traseze direcțiile de acțiune. Caracterul său îl făcea o bună alegere pentru colaborarea cu kaiserul, care se aștepta la supunere și lingușire din parte celor mai importanți miniștri ai săi, chiar dacă membrii guvernului îi ignorau câteodată instrucțiunile. Bülow a scris o autobiografie în patru volume, care trebuia publicată după moarte sa, care a modificat în mod sensibil percepția publicului despre caracterul lui, după ce el a inclus în amintiri descrierile sincere și malițioase ale politicienilor cu care venise în contact. Bülow s-a dovedit un bun luptător în dezbaterile din Reichstag, dar era în general leneș în rezolvarea îndatoririlor sale. Friedrich von Holstein, care a fost timp de 30 de ani consilierul principal al Ministerului de externe și unul dintre cei mai influenți oameni din politica externă germană, l-a descris pe Bülow ca fiind cel care „a citit mai mai mult Machiavelli decât a putut digera”. Soacra lui Bülow a declarat la un moment dat că „Bernhard face un secret din orice”. SURSĂ: Wikipedia.

John Locke (n. 29 august 1632, Wrington⁠, North Somerset, Anglia, Regatul Unit – d. 28 octombrie 1704, High Laver⁠, Epping Forest, Anglia, Regatul Unit) a fost un filosof și om politic englez din secolul al XVII-lea, preocupat mai ales de societate și epistemologie. Locke este figura emblematică a celor trei mari tradiții de gândire aflate în centrul spiritualității epocii moderne. În câmpul cunoașterii, el este întemeietorul empirismului. Fără a fi inițiat în gândirea empiristă modernă, asemenea lui Thomas Hobbes și Francis Bacon, intelectualul englez a devenit reprezentantul ei când este vorba de disputa empirism-raționalism. Istoria filosofiei se referă în primul rând la John Lock și René Descartes, personalități tutelare ale celor două curente antitetice, care nu rivalizau ca simple doctrine gnoseologice, ci ca veritabile paradigme de raționalitate alternative. Mai puțin cunoscut și comentat este rolul său pe domeniul filosofiei limbajului. Acesta poate fi considerat inițiatorul paradigmei moderne a limbajului-instrument de organizare a experienței, și implicit de decupare ontologică a lumii, viziune instrumentalistă. Ideea de bază este că fiecare limbă sau sistem conceptual nu este altceva decât un mod particular de a structura și percepe o realitate, care, așa cum ea, în sine însăși, rămâne inaccesibilă. S-a născut la Wrington, Anglia; studiază mai întâi la Londra, apoi trece la Oxford, manifestând o deosebită preferință pentru studiile exacte, medicină și filosofie. În anul 1665 este secretar de legație la Cleve, pe lângă Sir Walter Van, dar pentru scurtă vreme, două luni. Întors de la Cleve în Anglia, cunoaște un an mai târziu pe Lordul Anthony Ashley, care va fi ridicat ceva mai târziu la rangul de Earl of Shaftesbury, cu care se împrietenește și în a cărui casă va îndeplini, de la 1667 la 1675, oficiul de medic precum și pe acela de educator. Prietenia cu lordul Anthony Ashley a decis și peripețiile vieții lui John Locke. Împărtășind împreună cu acesta răspunderi politice, fiindu-i secretar și atunci când prietenul său a fost Lord Cancelar, cât și atunci când a fost prim-ministru, el a trebuit să-l urmeze pe Shaftesbury și când acesta a trebuit să se refugieze în Olanda, în urma conflictului cu regele, unde trăiește luându-și diferite nume și schimbând orașele, pentru a nu fi descoperit, de la 1683 până la 1689, când se urcă pe tronul Angliei Wilhelm de Orania. Întorcându-se în patrie, el este numit mai întâi "Commissioner of appeals" iar apoi "Commissioner of trade and plantages". John Locke moare la Essex la 28 octombrie 1704. Locke a continuat linia empiric-materialistă a lui Bacon și Hobbes, fundamentând orientarea senzualistă în teoria cunoașterii. Opera celebră a lui J. Locke, care a exercitat foarte mari influențe, se intitulează: An essay concerning human understanding (Eseu asupra intelectului omenesc), 1689-1690. Combătând teoria idealistă a ideilor înnăscute, Locke afirmă în această operă că toate cunoștințele provin din experiența senzorială. După el, mintea omului este la naștere ca o foaie nescrisă (white paper, void of all characters) (tabula rasa): În intelect nu există nimic fără să fi fost înainte în simțuri. Locke a făcut totuși unele concesii idealismului, admițând, alături de experiența internă, ca un izvor de sine stătător al cunoașterii și formulând teoria calităților secundare, după care calitățile secundare (culoarea, gustul, mirosul etc.) ar fi subiective și numai calitățile primare (întinderea, figura, mișcarea etc.) ar avea un caracter obiectiv. Locke nu înțelegea specificul calitativ al rațiunii în raport cu simțurile și rolul ei activ. Trăsăturile mecaniste ale gnoseologiei lui Locke, potrivit căreia rațiunea nu face decât să combine și să separe ideile simple furnizate de simțuri, l-au determinat pe Engels să-l considere, alături de Bacon, drept întemeietor al metodei metafizice în filosofia modernă. A fost unul din întemeietorii deismului. Datorită contradicțiilor sale, filosofia lui Locke a slujit drept punct de plecare atât materialismului secolului al XVIII-lea cât și idealismului subiectiv a lui Berkeley. Prin lucrarea sa Câteva păreri asupra educației (1693), care a înrâurit puternic dezvoltarea pedagogiei în secolele XVIII-XIX, Locke a preconizat educarea în familie a unui gentleman de tip nou, purtător activ al spiritului întreprinzător burghez. Ideolog al compromisului încheiat între burghezie și nobilime după revoluția engleză din secolul al XVII-lea, Locke a fost un partizan al monarhiei constituționale. John Locke este socotit în genere ca întemeietorul empirismului modern, adică al acelui curent epistemologic care susține că toate ideile noastre provin din simțuri, că își au fundamentul în experiență. Locke nu este, prin urmare, un metafizician, ci un epistemolog, adică un teoretician al cunoașterii. El își propune în lucrarea lui fundamentală să dea o "cercetare asupra originii certitudinii și întinderii cunoștinței omenești, asupra temeiurilor și gradelor credinței, părerii și asentimentului". În legătură cu problema originilor cunoștinței, Locke ia o poziție contrară raționalismului. Teoria ideilor înnăscute este o teorie gnoseologică idealistă potrivit căreia în conștiința omului ar exista de la naștere, independent de experiență, anumite idei (ex. ideea de număr, de mișcare, de întindere). Teoria ideilor înnăscute a fost susținută sub diferite forme de Platon, Descartes, Leibniz și de alți filosofi. Ea a fost criticată de pe pozițiile senzualismului materialist de Locke, Condillac ș.a. Materialismul dialectic respinge teoria ideilor înnăscute, arătând că izvorul tuturor cunoștințelor noastre sunt senzațiile și percepțiile, care reflectă lumea obiectivă. Locke spune că nu există idei și principii înnăscute. Intelectul nu este în posesia anumitor idei cu care vine pe lume, când se naște omul. Ci toate ideile, fără deosebire, pe care le posedă intelectul, îi sunt procurate de simțuri, îi vin de la percepții. Intelectul, prin urmare, nu posedă originar și nici nu poate crea idei, ci el numai prelucrează ceea ce-i furnizează simțurile. Intelectul este activ dar nu este creator. Două sunt izvoarele din care provin cunoștințele noastre. Avem pe de o parte percepțiile care ne pun în contact cu obiectele externe, pe care Locke le numește senzații (sensations), iar pe de altă parte avem percepțiile care ne relevează ceea ce se petrece în conștiința noastră și pe care Locke le numește reflexii (reflections). Avem deci o experiență externă și una internă. Locke ține să sublinieze că experiența externă este aceea care se produce întâi și că după aceasta ia naștere și experiența internă. În politică, Locke combate absolutismul și tirania, apără libertatea și dreptul, vede în puterea legislativă forța supremă. Acesteia trebuie să i se supună puterea executivă și cea federativă, care are menirea să apere comunitatea împotriva primejdiilor din afară. Dacă guvernul, reprezentanții și monarhul își depășesc mandatul, atunci poporul trebuie să intervină și să-și exercite singur suveranitatea. Cine încalcă legea și știrbește din drepturile poporului, se pune în stare de război cu acesta, și revoluția este în acest caz o armă de apărare, un rău necesar. În pedagogie, Locke recomandă să se deștepte în copil dispozițiile naturale, să se țină seama de individualitatea lui, să se predea un învățământ intuitiv, să fie pregătit pentru muncă printr-o activitate plăcută. Contribuții interesante a adus Locke și în domeniul moralei. Concluzia lucrării Scrisoare despre Toleranță este aceea că toleranța promovează ordinea civilă și armonia prin aceea că face ca termenii participării la o biserică să fie cât se poate de permisivi. Este responsabilitatea magistratului suveran să reglementeze o practică religioasă în scopul asigurării păcii, siguranței și securității întregii societăți. Amestecarea în convingerile religioase ale indivizilor este absurdă și nedreaptă. Suveranul trebuie să știe cum să-și folosească dreptul de a dispune. În acest cadru, supușii trebuie să se supun pasiv (nu pot decide împotrivă poruncilor conducătorului). Locke însă delimitează o zona în care supunerea pasivă este imposibilă: convingerile unui om nu se pot supune autorității și nicio ființă umană nu-și abandonează credința la ordinul altei ființe. Fiecare este pe deplin responsabil pentru convingerile sale și va trebui să răspundă în fața lui Dumnezeu pentru ele la Judecata de Apoi. Până atunci, magistratul va avea sarcina de a se îngriji de ordinea civilă, fără să ia locul divinității. Unii intelectuali au considerat credințele sale politice ca fiind derivate din cele religioase. Locke avea o credință calvinistă, dar în perioada scrierii lucrării Reflections (1695) acesta îmbrățișa nu doar idei socinianiste cu privire la toleranță, ci și ideea negării preexistenței lui Hristos. Totuși, Wainwright (1987) notează că în scrierile postume Paraphrase (1707) interpretarea lui Locke a versetului Efeseni 1:10 este marcată diferit față de unii socinianisti precum Biddle, și poate indica faptul că acesta a adoptat o poziție ariană spre sfârșitul vieții. Lui Locke nu îi era clar la acea vreme conceptul de păcat originar, astfel că a fost acuzat de socinianism, arianism și deism. Dar nu a negat existența răului. Omul este capabil să provoace războaie nedrepte și să comită crime. Criminalii trebuie pedepsiți, chiar cu însăși pedeapsa capitală. Cu privire la Biblie, Locke era foarte conservator. A continuat să fie inspirat de către Scripturi. Miracolele erau dovezi ale naturii divine specifice pasajelor biblice. Locke era convins că întregul manuscript era în corelație cu natura rațională (The Reasonableness of Christianity, 1695). Deși era un susținător al toleranței, acesta a persuadat autoritățile să nu tolereze ateismul, deoarece credea că negarea existenței lui Dumnezeu ar distruge ordinea socială și ar conduce la haos. Inclusiv toate filozofiile ateiste și toate încercările de a deduce legea naturală sau morala din premise pur seculare, de exemplu „ autonomia sau demnitatea omului”. Din perspectiva lockeana, argumentul cosmologic era valid și demonstra existența lui Dumnezeu. Orientările politice erau bazate pe un set particular de asumpții creștin protestante. Conceptul său de om a fost întemeiat pe credința în geneză. Am fost „trimiși în lume sub poruncile lui Dumnezeu, suntem proprietatea sa, creație a sa, și nu plăcerea altcuiva”. Identic cu teoria legii naturale propusă de Hugo Grotius și Samuel Pufendorf, Locke a echivalat legea naturală cu revelația biblică, ambele având în viziunea sa origini divine și fără să existe o relație de contradicție între ele. „Ca filosof, Locke a fost foarte interesat de doctrina creștină, și în lucrarea Reasonableness a insistat că majoritatea oamenilor nu ar putea înțelege detaliile legii naturale fără învățăturile și exemplul lui Iisus”. Acesta a derivat conceptele sale politice fundamentale din texte biblice, în particular din Geneza 1 și 2, Decalog (Exodul 20), Regula de aur (Matei 7:12), învățăturile lui Iisus (de exemplu: doctrina carității, Matei 19:19) și scrisorile apostolului Paul. Decalogul (Cele zece porunci) pune viața unui individ, reputația sa (exemplu: demnitatea și onoarea) și proprietatea sub protecția lui Dumnezeu. Libertatea este un alt subiect important în Vechiul Testament. De exemplu, acțiunile divinității în cadrul eliberării israeliților din sclavia egipteană în prologul Decalogului (Exodul 20:2). Mai mult, Locke a derivat însăși egalitatea umană, inclusiv egalitatea sexelor (Adam și Eva) din Geneza 1:26-28, punctul originar al doctrinei teologice Imago Dei. Pentru Locke, una dintre consecințele principiului egalității a fost aceea că toți oamenii au fost creați egali și liberi, iar guvernul avea nevoie de consimțământul celor guvernați. Doar când Locke a derivat aspectele fundamentale ale propriilor concepte de om și etică din textele biblice - viață, egalitate, proprietate privată etc. - a examinat în calitate de filosof care repercusiuni au fost identice cu cele anterior menționate. Inspirați de Locke, Declarația de Independență a întemeiat drepturile omului pe credința în geneza biblică: „Toți oamenii sunt creați egali, (...) ei au anumite drepturi înnăscute inalienabile, (...) viața, libertatea și căutarea fericirii”. Doctrina lui Locke privitoare la necesitatea guvernanților de a cere consimțământul celor guvernați face parte și ea din Declarația de Independență. Este considerat precursorul major al numeroase principii politice care alcătuiesc fundamentul vieții occidentale moderne. Opțiunile politice lockeene au devenit ingredientele centrale a ceea ce lumea occidentală modernă consideră a fi normalitatea politică și socială, normalitatea vieții umane civilizate. Probabil cea mai importantă idee este aceea a subordonării statului (guvernământului) față de societatea civilă, față de cei conduși. Realizând că întreaga putere legislativă este delegată conducerii de către indivizii ce se supun ei, și că, deși legislativul constituie puterea supremă în stat, oamenii au dreptul de a înlătura sau schimba legislativul, John Locke inaugurează ideea modernă a supremației societății civile față de stat. Acesta denunță autoritarismul politic și subordonarea excesivă față de puterea politică. Acesta a inspirat și mișcarea liberalismului modern, ideea că statul este mandat de cetățeni cu sarcini bine precizate preconizează principiul statului minimal. Se conturează acea mentalitate că statul trebuie să fie în slujbă cetățeanului și nu invers. Locke a insistat asupra mandatului politic limitat; asupra principiului subordonării acțiunii politice față de interesele civice. A mai adus contribuții și în cadrul problemei controlului și dispersării puterii (problema nici azi rezolvată complet), respectiv principiul democratic al majorității (decizia aparține majorității). De asemenea, implicarea sa în constituirea teoriei statului de drept și a supremației legii, insistând de mai multe ori că o comunitate trebuie să se conducă după legi stabile, cunoscute, toată lumea fiind supusă ei. Locke a inspirat toleranța modernă (ideea tăcerii legii: acolo unde legea tace totul este permis, căci ceea ce nu este interzis trebuie să rămână permis) și ideea separării sferei publice de sfera privată, în care statul să nu se amestece. A promovat și egalitatea politică și juridică între cetățeni. SURSĂ: Wikipedia.

Este situat în Asia Centrală. În secolul al XIX-lea a fost anexat Rusiei. După Revoluţia rusă din 1917, teritoriul Turkmenistanului a cunoscut câteva reorganizări până în anul 1924 când a devenit Republica Sovietică Socialistă Turkmenă din cadrul URSS. În contextul destrămării URSS, la 27 octombrie 1991 Sovietul Suprem al republicii a adoptat declaraţia de independenţă şi noua denumire a ţării – Turkmenistan. Dispune de imense rezerve de gaze naturale, ocupând locul 4 în lume. A demarat un program de extindere a exploatării resurselor de hidrocarburi şi de diversificare a rutelor pentru exportul gazelor, suplimentar reţelei de conducte ruseşti existente. Veniturile din sectorul energetic constituie principalul factor de susţinere al dezvoltării ramurilor prelucrătoare şi sferelor sociale. Turkmenistanul este membru într-o serie de organizaţii şi instituţii internaţionale, inclusiv Organizaţia Naţiunilor Unite (din 1992), Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (din 1992), Organizaţia Conferinţei Islamice (din 1992), Organizaţia de Cooperare Economică (din 1992) şi membru-asociat la Comunitatea Statelor Independente (1991). Turkmenistanul întreţine relaţii de cooperare sub diverse forme şi stadii instituţionalizate cu NATO şi UE. Are statutul de ”neutralitate pozitivă” recunoscut de ONU. SURSĂ: Ministerul Afacerilor Externe.

Sfântul Vincențiu și Grenadinele sau Saint Vincent și Grenadinele (în engleză Saint Vincent and the Grenadines) este o țară insulară în lanțul Antilelor Mici, în partea de sud a Insulelor Windward, care se află la capătul sudic al frontierei de est a Mării Caraibelor unde aceasta întâlnește Oceanul Atlantic. Este un teritoriu de 389 km2 alcătuit din insula principală Sfântul Vincențiu și două treimi din Insula Grenadine, care sunt un lanț de insule mai mici ce se întinde de la sud de Insula Sfântul Vincențiu către Grenada. La nord de Sfântul Vincențiu se află Sfânta Lucia, la est de Barbados. Sfântul Vincențiu și Grenadine sunt dens populate (peste 300 locuitori/km²) având 120.000 de persoane. Capitala este Kingstown, care este, de asemenea, principalul său port. Țara are o istorie colonială franceză și britanică, iar acum este stat în interiorul organizației Commonwealth și Comunității Caraibelor (CARICOM). Insula denumită de europeni după diaconul Vincențiu a fost numită Hairouna ("Pământul celor binecuvântați") de către nativii caraibieni. Caraibienii au împiedicat agresiv așezarea europenilor pe insulă până în secolul al XVIII-lea. La acel moment, foștii sclavi africani, care au fost fie naufragiați sau care au evadat din Barbados sau Sfânta Lucia și Grenada, au căutat refugiu pe insula Sfântul Vincențiu. Ei s-au amestecat cu caraibienii și au devenit cunoscuți sub numele de garifuna sau caraibieni negri. Începând din 1719 coloniștii francezi au obținut controlul asupra insulei Sfântul Vincențiu și au început cultivarea de cafea, tutun, indigo, bumbac și trestie de zahăr. Aceste plantații au fost lucrate de sclavi africani. În 1763, Franța a cedat controlul insulei englezilor. Cu toate acestea, francezii au reinvadat insula în 1779. Francezii au recâștigat controlul după debarcarea de la Calliaqua, lângă Fortul Duvernette. Englezii au recâștigat în cele din urmă insula în temeiul tratatelor de la Versailles (1783). Aceste tratate au fost tratate auxiliare la Tratatul de la Paris (1783), prin care Marea Britanie a recunoscut în mod oficial sfârșitul Revoluției americane. Între 1783 și 1796 a existat un conflict între britanici și negrii caraibieni, care au fost conduse de Joseph Chatoyer. În 1796 generalul britanic Sir Ralph Abercromby a pus capăt conflictului, strivind o revoltă a cărei principal instigator a fost francezul Hugues Victor. Mai mult de 5.000 de negri caraibieni au fost deportați în cele din urmă la Roatán, o insulă din largul coastelor Honduras. Sclavia a fost abolită în 1834. A urmat o perioadă de ucenicie, care s-a încheiat în 1838. După terminarea acesteia, rezultatul a fost scăderea forței de muncă pe plantații, iar acest lucru a dus la imigrarea muncitorilor din alte țări către insula Sfântul Vincențiu. La sfârșitul anilor 1840 mulți imigranți portughezi au ajuns din Madeira și între 1861 și 1888 au sosit muncitori din India de Est. Condițiile au rămas aspre atât pentru foștii sclavi cât și pentru lucrătorii imigranți agricoli, scăderea prețului zahărului în lume a făcut ca economia să stagneze până la începutul secolului. De la 1763 până la independență, în 1979, Sfântul Vincențiu a trecut prin diferite etape ale statutului colonial sub britanici. Un reprezentant a fost autorizat în 1776, guvernul coloniei coroanei a fost instalat în 1877, un consiliu legislativ a fost creat în 1925, și sufragiul universal pentru adulți a fost acordat în 1951. În timpul perioadei sale de control al insulei Sfântul Vincențiu, britanicii au făcut mai multe încercări eșuate de a afilia insula cu alte insule Windward. Acest lucru ar fi simplificat controlul Marii Britanii asupra regiunii printr-o administrare unificată. În anii 1960, mai multe insule regionale sub control britanic, inclusiv Sfântul Vincențiu, au făcut, de asemenea, o încercare de a se unifica independent. Unificarea ar fi fost numită Federația Indiile de Vest și ar fi fost rezultatul dorinței de a-și câștiga libertatea de sub dominația britanică. Încercarea a eșuat în 1962. Insulei Sfântul Vincențiu i-a fost acordat de către Marea Britanie statutul de "asociat al statalității" pe 27 octombrie 1969. Acest lucru i-a dat insulei Sfântul Vincențiu controlul complet asupra afacerilor sale interne. La data de 27 octombrie 1979, în urma unui referendum, Sfântul Vincențiu și Grenadinele au devenit ultimele din Insulele Windward care și-au obținut independența. Dezastrele naturale au făcut parte din istoria țării. În 1902 vulcanul La Soufrière a erupt, provocând moartea a 2.000 de persoane. Multe terenuri agricole au fost avariate, iar economia s-a deteriorat. În aprilie 1979, vulcanul La Soufrière a erupt din nou. Deși nimeni nu a fost ucis, mii de oameni au fost evacuați, și din nou au existat pagube agricole. În 1980 și 1987, uraganele au compromis plantațiile de pe care se recoltau banane și nuci de cocos. 1998 și 1999 au văzut, de asemenea, uragane foarte active, cu uraganul Lenny în 1999, care a provocat pagube importante pe coasta de vest a insulei. La data de 25 noiembrie 2009, a avut loc un referendum, în care alegătorii au fost invitați să aprobe o nouă constituție, care ar transforma țara într-o republică, înlocuind-o pe Regina Elisabeta a II-a din calitatea de șef al statului, cu un președinte. O majoritate de două treimi a fost necesară, dar referendumul a fost respins deoarece a avut 29.019 voturi (55,64 la sută) împotrivă și 22.493 voturi (43,13 la sută) pentru. Sfântul Vincențiu și Grenadinele este o democrație parlamentară și monarhie constituțională în cadrul Commonwealthului Națiunilor, cu Regina Elisabeta a II-a ca șef al statului, care poartă titlul de Regina Sfântului Vincențiu și Grenadinele. Regina nu are reședința în insule și este reprezentată în țară de către Guvernatorul General al Sfântului Vincențiu și Grenadinele, în prezent Sir Frederick Ballantyne. Biroul Guvernatorului General are cea mai mare parte a funcțiilor ceremoniale, inclusiv prin deschiderea "Casei Adunării" și numirea oficialilor guvernamentali. Controlul guvernului revine Prim Ministrului ales și cabinetului lui sau al ei. Există o opoziție parlamentară care este condusă de liderul opoziției. Actualul prim ministru este Dr. Ralph Gonsalves. Țara nu are formal forțe armate, deși poliția include o unitate specială de servicii. Sfântul Vincențiu și Grenadinele este un membru cu drepturi depline și face parte din Comunitatea Caraibelor (CARICOM), Alianța Bolivariană pentru America (ALBA) și Organizația Statelor Est-Caraibiene (OECS). Alegerile generale ale țării au avut loc pe 13 decembrie 2010. Administrativ, Sfântul Vincențiu și Grenadinele este împărțită în șase parohii. Cinci parohii sunt pe insula Sfântul Vincențiu, în timp ce a șasea este alcătuită din restul insulelor. Kingstown este situat în parohia Sfântul Gheorghe și este capitala și centrul administrativ central al națiunii. Charlotte este cea mai mare parohie. Agricultura, dominată de producția de banane, este cel mai important sector al economiei acestei mici țări cu venituri medii. Sectorul serviciilor, bazat mai ales pe o industrie turistică în creștere, este de asemenea important. Guvernul nu a avut succes la introducerea de noi industrii, și o rată ridicată a șomajului de 22% continuă să creeze probleme. Dependența continuă de o singură cultură reprezintă cel mai mare obstacol în calea dezvoltării insulelor. Furtuni tropicale au șters porțiuni importante din culturi atât în 1994, cât și 1995. Sectorul turismului are un potențial considerabil pentru dezvoltare în următorul deceniu. Recenta filmare a filmului "Pirații din Caraibe " pe insulă, de asemenea, a contribuit la creșterea turismului și expune țara către lumea largă. Creșterea recentă a fost stimulată de puternica activitate în sectorul de construcții și o îmbunătățire în turism. Un nou impuls este de așteptat să fie furnizat de noul aeroport internațional, care este în prezent în construcție. Există un sector de producție mic și un sector financiar mic care a creat îngrijorări din cauza legilor privind secretul bancar. În plus, nativii din Bequia sunt autorizați să vâneze până la patru balene cu cocoașă pe an, în cadrul cotelor de subzistență. Populația astfel cum s-a stabilit în iulie 2009 a fost de 104.574. Compoziția etnică a fost astfel: 66% persoane de culoare, 20% de origine mixtă, 6% din India de Est, 4% caucaziene (în principal origine portugheză), 2% amerindieni caraibieni și 3% alte origini etnice. Cei mai mulți sunt descendenți ai oamenilor din Africa care au fost aduși pe insulă pentru a lucra plantațiile. Există alte grupuri etnice, cum ar fi cei de origine portugheză (din Madeira) și cei de origine indiană (India de Est), aceste grupuri au fost aduse pentru a lucra pe plantații după abolirea sclaviei de britanici, mai există și sirieni care trăiesc pe insulă. Există, de asemenea, o populație în creștere din China și o minoritate considerabilă de rase mixte. Sfântul Vincențiu și Grenadinele are o rată înaltă de emigrare. Cu șomajul extrem de ridicat și sub-ocuparea, creșterea populației rămâne o problemă majoră. În timp ce limba oficială este limba engleză, localnicii vorbesc un dialect cunoscut sub numele de creola vicențiană. Engleza este utilizată, în educație, guvernare, religie și alte domenii formale, în timp ce creola este folosită în situații neoficiale, acasă și între prieteni. Diferite grupuri etnice, de asemenea, încă mai folosesc limba lor maternă, cum ar fi portugheza și bhojpuri (dialect indian). Sfântul Vincențiu și Grenadinele are o ligă de fotbal proprie, și anume NLA Premier League, și, de asemenea, o echipă de fotbal națională. Cel mai bun fotbalist al țării este Ezra Hendrickson, care este fostul căpitan al echipei naționale. El a jucat la mai multe cluburi din SUA și acum este antrenor secund la MLS Seattle Sounders FC. Sfântul Vincențiu și Grenadinele are de asemenea o echipă națională de rugby, echipă ce se află pe locul 74 în lume. Muzica din Sfântul Vincențiu și Grenadinele include toba mare, calypso, soca, steelpan și, de asemenea, reggae. Imnul național este "St Vincent Land So Beautiful", care a fost adoptat după independența din 1979, a fost scris de Phyllis Joyce McClean Punnett iar muzica a fost a lui Joel Bertram Miguel. În 2005 Sfântul Vincențiu și Grenadinele a avut 22.500 de linii telefonice terestre. Sistemul său de telefonie terestru este complet automat și acoperă întreaga insulă și toate insulele Grenadine locuite. În 2004, existau 57.000 de telefoane mobile. Există acoperire pentru telefonie mobilă în majoritatea insulelor. Țara are doar nouă posturi de radio FM și o stație AM. Ea are o stație de televiziune și un singur furnizor de televiziune prin cablu. SURSĂ: Wikipedia.

Francis Fukuyama (n. 27 octombrie 1952,[1][2][3][4] Hyde Park⁠(d), Illinois, SUA) este un sociolog și un politolog american. A urmat studii clasice la Universitatea Cornell și a obținut doctoratul în științe politice la Universitatea Harvard, cu o teză despre politica externă a URSS în Orientul Mijlociu (1981). În anii 1979-1980, 1983-1989 și 1995-1996 a fost colaborator al Departamentului de Științe Politice al Corporației RAND, iar în anii 1981-1982 și 1989 a lucrat la Departamentul de Stat al SUA. Sfârșitul istoriei și ultimul om (1991) este cartea care i-a adus notorietate internațională. A publicat numeroase studii și articole despre democratizare și politica economică internațională. În ultimii ani s-a concentrat asupra rolului culturii și al capitalului social în viața economică modernă și în tranziția către societatea informatizată. SURSĂ: Wikipedia.

Theodore Roosevelt, Jr. (27 octombrie 1858 - 6 ianuarie 1919), cunoscut de asemenea ca T.R. sau Teddy (publicului larg, dar niciodată celor apropiați sau familiei), a fost cel de-al douăzeci și șaselea președinte al Statelor Unite ale Americii servind două mandate între anii 1901 și 1909. A fost cel de-al 25-lea vicepreședinte al Statelor Unite înainte de a deveni președinte în urma asasinării președintelui William McKinley. Prin depunerea jurământului de președinte la 42 de ani, Theodore Roosevelt a devenit (și a rămas până în ziua de azi) cel mai tânăr președinte din istoria Statelor Unite. În cadrul Partidului Republican a fost un reformator, căutând să promoveze ideile conservatoare ale partidului în secolul al 20-lea. Mai târziu s-a distanțat de prietenul și succesorul său desemnat, William Howard Taft, și a candidat în alegerile prezidențiale din 1912⁠(d) ca și candidat al unui al treilea partid, Partidul Progresiv⁠(d), fiind liderul acestuia. Theodore Roosevelt a servit multiple roluri politice și non-politice în societatea americană a începutul secolului al 20-lea fiind guvernator al statului New York, istoric, naturalist, explorator, autor, soldat. T.R. este de asemenea faimos prin tipul de personalitate pe care l-a adus în prim-planul societății americane, pentru energia, interesele și realizările sale pe planuri multiple, genul său de masculinitate și aparența sa de "cowboy" școlit. În calitatea sa de secretar adjunct al Marinei SUA, a militat și s-a pregătit (din toate punctele de vedere) pentru un război cu Spania în 1898. A organizat și a ajutat la comanda Întâiului Regiment Voluntar de Cavalerie⁠(d) (conform originalului, 1-st U.S. Volunteer Cavalry Regiment), așa numiților the Rough Riders⁠(d), în timpul războiului americano-spaniol. Reîntors la New York ca un erou de război, a fost ales ca guvernator al statului New York în același an 1898. Roosevelt a fost de profesie istoric, avocat, naturalist și explorator al bazinului Amazonului⁠(d); cele 35 de cărți pe care le-a scris[8] includ teme cum sunt viața în aer liber, istorie naturală, frontiera Americii, istorie politică, istorie navală și o autobiografie. Deja ca politician de opoziție, el a sprijinit eforturile lui Masaryk de a crea o Cehoslovacie independentă. În august 1918, când a distribuit premiul Nobel pentru Pace în bani, a trimis Rusiei o sumă simbolică de 1.000 de dolari legionarilor cehoslovaci, iar în cadrul unei ceremonii la New York, el a spus: "Cehoslovacii eroici trebuie să formeze o comunitate independentă". SURSĂ: Wikipedia.

Jalaluddin Muhammad Akbar (în limba arabă Akbar înseamnă cel Mare) (n. 25 octombrie 1542, Umarkot, Madhya Pradesh - d. 27 octombrie 1605, Agra) a fost Mare Mogul în Imperiul Mogul între anii 1556-1605. Este succesorul tatălui său, Nasir ud din Muhammad Humayun și, împreună cu Ashoka, se numără printre cei mai însemnați stăpânitori mongoli ai Indiei. Sprijinindu-se de aristocrația feudală, a înfăptuit reforme însemnate în scopul creării unui stat feudal centralizat și a unei noi religii, constituite din elemente hinduiste, islamice, zoroastrice și creștine. În tinerețe, în perioada regenței, l-a avut ca tutore pe Bairam Khan. Imperiul Mogulilor se afla în acel timp într-o criză serioasă, mogulul având sub control numai orașul Delhi, cu unele localități din regiune. Akbar, împreună cu tutorele său, înving în bătălia a doua de la Panipat (1556) pe Hemu, un ministru al lui Suri. În octombrie 1556, Akbar ocupă Delhi, declarându-l independent. În anul 1560 preia conducerea de la regentul Bairam Khan, iar în 1561 permite ca fratele său, Adham Khan, să fie ucis de tabăra oponentă. Ajungând la putere, întreprinde o serie de incursiuni războinice, încununate cu succes. În aceste războaie folosește elefanți de luptă, o cavalerie mobilă și ușoară, tunuri de artilerie, muschetari și o trupă de recunoaștere (pionieri). Trupele sale militare erau antrenate și în perioadele de pace, prin acțiuni de vânătoare. În multe ciocniri militare participă personal la luptă, dând dovadă de iscusință și curaj. Diplomația lui consta în tratarea cu mărinimie a adversarului învins, cu scopul de a-l câștiga ca aliat. Cu aceeași diplomație încheie căsătorii, asigurându-și aliați puternici. De partea raipuților, adversarii lui Akbar, erau conducătorul rana Udai Singh (reg. 1537-1572) și conducătorul merawar Pratap Singh (reg. 1572-1597). În 1567-1568, Akbar atacă Chitor. Udai Singh se retrage și întemeiază Udaipurul. După cucerirea Chitorului, Akbar permite ca populația locală să fie măcelărită fără rost. Cu toate că grosul trupelor raipute n-a capitulat niciodată în fața lui Akbar, acesta izbutește să atragă de partea sa o parte din conducători (de ex. Raja von Amber). Până în anul 1580, Akbar reușește să întemeieze un imperiu stabil în nordul Indiei, care se întindea de la orașul Kabul până în provincia Bengal. Imperiul este amenințat de două răscoale mari: a nobililor musulmani afgani și a turco-mongolilor. Aceștia voiau să-l aducă pe tron pe fratele lui vitreg, Hakim, prinț de Kabul. Aceste răzvrătiri au loc între anii 1580-1581. Akbar recucerește personal orașul Kabul. Din izvoarele istorice reiese că nemulțumirile erau mai puțin de natură religioasă, ci mai mult provocate de regimul central, care favoriza unele grupe etnice. În anii 1564 și 1580 (Dshisja), Akbar scutește de impozit religios pe cei de altă religie decât cea musulmană, acordând multe drepturi călăreților hindu. Kabul fiind condus de un hindu, Akbar caută să evite o nouă revoltă în oraș, căsătorindu-se cu prințese hindu. Operele musulmane ca, de exemplu, Mahabharata, au fost traduse în limba hindu de musulmanul ortodox Badauni, acesta fiind sărbătorit la curte, unde limba oficială era cea persană. Înainte de moartea lui Akbar apar conflicte generate de rivalitatea dintre Akbar și fiul său cel mare, Selim (Jahangir). Acesta îl ucide pe ministrul Abu Fasl și pornește contra orașului Agra. La intervenția femeilor, se ajunge la o împăcare (1602-1603). Cu toate că Akbar voia să-l îndepărteze de la tron pe fiul său Selim, nu are de ales, deoarece ceilalți doi fii ai săi sunt decedați. Akbar nu a fost doar războinic, ci și artist, inventator, fierar și dresor de animale sălbatice (la vânătorile sale fastuoase, capturase mii de pantere de care se ocupa el însuși). Cu toate că Badauni îl numește cu dușmănie gunoiul Islamului, pe Akbar l-a preocupat o viață întreagă căutarea credinței adevărate. Gândirea lui tolerantă este numită de musulmani Sufism și de hindu Bhakti, Sikhismus. El a chemat la curte reprezentanți ai diferitelor religii, printre care și pe iezuiții portughezi, ca de exemplu Rodolfo Acquaviva din Goa. În 1579, a ținut personal o predică în moschea din Fatehpur Sikri. Toleranța lui față de diferitele religii din Imperiu îi asigură stabilitatea domniei. Pe lângă acestea, Akbar este interesat de muzică. La curtea sa este adus Mian Tansen (1562), un muzician hindu cu renume legendar. Dovedește interes și pentru arhitectură, făcând planul unei noi capitale (1569-1576) în Fatehpur Sikri, situat în Cașmir, localitate aproape nelocuită în zilele noastre. SURSĂ: Wikipedia.

Ivan al III-lea cel Mare (rusă Иван III Васильевич; n. 22 ianuarie 1440; d. 27 octombrie 1505) a fost din 1462 până în 1503 suveran a întregii Rusii. Este menționat în documente din anul 1450 ca mare cneaz, coregent al tatălui său. A fost un om de stat remarcabil, cu aptitudini politice și diplomatice ieșite din comun. În timpul cârmuirii acestuia s-a definitivat formarea nucleului teritorial al statului Rus centralizat, fiind alipite statului Rus cnezatele Iaroslavl (1463), Rostov (1474), Republica feudală Novgorod (1478), Marele cnezat Tver, precum și pământurile Veatcăi (1489) și o mare parte a pământurilor Riazan. Rusia și-a amplificat influența asupra Pskovului și asupra marelui cnezat Riazan. După războaiele din anii 1487-1494 și 1500-1503 cu marele cnezat Lituanian, Ivan al III-lea a alipit către Moscova o serie de pământuri slave de la est de Moscova: Сernigov, Novgorod-Severskii, Gomel, Briansk și altele. După războiul din 1501-1503 ordinul livonian a fost supus plății unui bir pentru orașul Iuriev. În anii 1460-1480 Ivan al III-lea a luptat cu succes împotriva hanatului Kazan, care a trecut sub influența crescândă politică a Rusiei. În timpul guvernării lui Ivan al III-lea începe să se formeze aparatul puterii centrale, prin Ordine și a fost alcătuit codul judiciar Sudebnik 1497. Pătura nobiliară (dvorenii) a căpătat o importanță politică tot mai mare. Ivan al III-lea a luptat cu separatismul cnejilor locali, inclusiv cu cel al fraților săi Boris Voloțkii și Andrei cel Mare în anii 1480-1490, limitând considerabil drepturile suverane ale acestora. Către sfârșitul cârmuirii lui Ivan al III-lea, au fost lichidate multe cnezate locale mici (udeluri). Una dintre realizările cele mai importante ale domniei lui Ivan al III-lea a fost scuturarea jugului tătaro-mongol. Sub influența maselor populare Ivan a fost nevoit să organizeze apărarea sigură contra invaziilor lui Ahmat (Apărarea de la Ugor 1480). În timpul guvernării lui Ivan al III-lea a sporit considerabil autoritatea internațională a statului rus, au fost stabilite relații diplomatice cu Papa de la Roma, Imperiul german, Ungaria, Moldova, Turcia, Iranul, Crimeea. În timpul lui Ivan al III-lea s-a profilat pe deplin titlul de cneaz al „întregii Rusii” (în unele documente, este numit chiar „Țar”). Soția lui Ivan cel Tânăr, fiul lui Ivan al III-lea, a fost Elena, fiica domnului Moldovei, Ștefan cel Mare (1457-1504). Cea de a doua soție a fost Zoe (Sofia) Paleolog, descendentă din ultimul împărat bizantin. În anii guvernării lui Ivan al III-lea s-au realizat construcții imense la Moscova (Kremlinul și Palatul de Granit), Kolomna, Tula și Ivangorod. SURSĂ: Wikipedia.

Jalaluddin Muhammad Akbar (în limba arabă Akbar înseamnă cel Mare) (n. 25 octombrie 1542, Umarkot, Madhya Pradesh - d. 27 octombrie 1605, Agra) a fost Mare Mogul în Imperiul Mogul între anii 1556-1605. Este succesorul tatălui său, Nasir ud din Muhammad Humayun și, împreună cu Ashoka, se numără printre cei mai însemnați stăpânitori mongoli ai Indiei. Sprijinindu-se de aristocrația feudală, a înfăptuit reforme însemnate în scopul creării unui stat feudal centralizat și a unei noi religii, constituite din elemente hinduiste, islamice, zoroastrice și creștine. În tinerețe, în perioada regenței, l-a avut ca tutore pe Bairam Khan. Imperiul Mogulilor se afla în acel timp într-o criză serioasă, mogulul având sub control numai orașul Delhi, cu unele localități din regiune. Akbar, împreună cu tutorele său, înving în bătălia a doua de la Panipat (1556) pe Hemu, un ministru al lui Suri. În octombrie 1556, Akbar ocupă Delhi, declarându-l independent. În anul 1560 preia conducerea de la regentul Bairam Khan, iar în 1561 permite ca fratele său, Adham Khan, să fie ucis de tabăra oponentă. Ajungând la putere, întreprinde o serie de incursiuni războinice, încununate cu succes. În aceste războaie folosește elefanți de luptă, o cavalerie mobilă și ușoară, tunuri de artilerie, muschetari și o trupă de recunoaștere (pionieri). Trupele sale militare erau antrenate și în perioadele de pace, prin acțiuni de vânătoare. În multe ciocniri militare participă personal la luptă, dând dovadă de iscusință și curaj. Diplomația lui consta în tratarea cu mărinimie a adversarului învins, cu scopul de a-l câștiga ca aliat. Cu aceeași diplomație încheie căsătorii, asigurându-și aliați puternici. De partea raipuților, adversarii lui Akbar, erau conducătorul rana Udai Singh (reg. 1537-1572) și conducătorul merawar Pratap Singh (reg. 1572-1597). În 1567-1568, Akbar atacă Chitor. Udai Singh se retrage și întemeiază Udaipurul. După cucerirea Chitorului, Akbar permite ca populația locală să fie măcelărită fără rost. Cu toate că grosul trupelor raipute n-a capitulat niciodată în fața lui Akbar, acesta izbutește să atragă de partea sa o parte din conducători (de ex. Raja von Amber). Până în anul 1580, Akbar reușește să întemeieze un imperiu stabil în nordul Indiei, care se întindea de la orașul Kabul până în provincia Bengal. Imperiul este amenințat de două răscoale mari: a nobililor musulmani afgani și a turco-mongolilor. Aceștia voiau să-l aducă pe tron pe fratele lui vitreg, Hakim, prinț de Kabul. Aceste răzvrătiri au loc între anii 1580-1581. Akbar recucerește personal orașul Kabul. Din izvoarele istorice reiese că nemulțumirile erau mai puțin de natură religioasă, ci mai mult provocate de regimul central, care favoriza unele grupe etnice. În anii 1564 și 1580 (Dshisja), Akbar scutește de impozit religios pe cei de altă religie decât cea musulmană, acordând multe drepturi călăreților hindu. Kabul fiind condus de un hindu, Akbar caută să evite o nouă revoltă în oraș, căsătorindu-se cu prințese hindu. Operele musulmane ca, de exemplu, Mahabharata, au fost traduse în limba hindu de musulmanul ortodox Badauni, acesta fiind sărbătorit la curte, unde limba oficială era cea persană. Înainte de moartea lui Akbar apar conflicte generate de rivalitatea dintre Akbar și fiul său cel mare, Selim (Jahangir). Acesta îl ucide pe ministrul Abu Fasl și pornește contra orașului Agra. La intervenția femeilor, se ajunge la o împăcare (1602-1603). Cu toate că Akbar voia să-l îndepărteze de la tron pe fiul său Selim, nu are de ales, deoarece ceilalți doi fii ai săi sunt decedați. Akbar nu a fost doar războinic, ci și artist, inventator, fierar și dresor de animale sălbatice (la vânătorile sale fastuoase, capturase mii de pantere de care se ocupa el însuși). Cu toate că Badauni îl numește cu dușmănie gunoiul Islamului, pe Akbar l-a preocupat o viață întreagă căutarea credinței adevărate. Gândirea lui tolerantă este numită de musulmani Sufism și de hindu Bhakti, Sikhismus. El a chemat la curte reprezentanți ai diferitelor religii, printre care și pe iezuiții portughezi, ca de exemplu Rodolfo Acquaviva din Goa. În 1579, a ținut personal o predică în moschea din Fatehpur Sikri. Toleranța lui față de diferitele religii din Imperiu îi asigură stabilitatea domniei. Pe lângă acestea, Akbar este interesat de muzică. La curtea sa este adus Mian Tansen (1562), un muzician hindu cu renume legendar. Dovedește interes și pentru arhitectură, făcând planul unei noi capitale (1569-1576) în Fatehpur Sikri, situat în Cașmir, localitate aproape nelocuită în zilele noastre. SURSĂ: Wikipedia.

Republica Zambia este o ţară din sudul Africii, având ca vecini în nord pe R.D. Congo, la nord-est Tanzania, la sud-est Zimbabwe şi Mozambic, în sud Botswana, la vest Angola şi Namibia. Are o suprafaţă de 752.618 km pătraţi şi o populaţie de 14.638.505 de locuitori. Zambia şi-a câştigat independenţa pe 24 octombrie 1964. În Zambia se vorbesc 73 de dialecte printre care Bemba, Nyanja, Tonga, Lozi, Lunda, însă limba oficială este limba engleză. Capitală ţării este oraşul Lusaka. Clima regiunii este una tropicală, iar mare parte a teritoriului este acoperit de păduri tropicale cu teck şi mahon, dar şi savane cu palmieri şi baobabi. Fauna este una extrem de variată, fiind ocrotită prin lege. În Zambia există mai multe Parcuri Naţionale şi Rezervaţii Naturale. Cel mai important Parc Naţional este Kaufe, fiind al doilea parc din lume ca mărime. Parcul este traversat de răul Kaufe şi aici există un adevărat ecosistem format din sute de specii de păsări. De asemenea Parcurile Naţionale Luangwa Sud, Lunagwa Nord, Lochinvar adăpostesc uriaşe turme de antilope africane unice în această parte a Africii.De asemenea în Republica Zambia există şi numeroase zone naturale ocrotite incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO:Arealul cascadei Victoria/Victoria Falls (Moşi-ao-Tunya), este cea mai mare cădere de ape din lume — 2, 5 km, cu un volum de 550 milioane de litri pe minut şi lichid pulverizat ce se observă de la 30 km distanţă. În ceea ce priveşte populaţia Zambiei, aceştia se numesc bantu, iar prezenţa lor în această regiune este atestă încă din secolul al XIII-lea. În anul 1891 întregul teritoriu al Zambiei intră în posesia Companiei Britanice a Africii de Sud, iar din anul 1924 devine colonie a Marii Britanii şi primeşte numele de Rhodesia de Nord. 40 de ani mai târziu, pe 24 de octombrie, Rhodesia de Nord îşi câştigă independenţa şi ia numele oficial de Republica Zambia. Primul preşedinte al Zambiei, Dr. Keneth Kaunda, asigură o perioada îndelungată de stabilitate politică. În decembrie 1990 este introdus sistemul pluripartit, astfel alegerile libere din octombrie 1991 au adus prima schimbare democratică a puterii din Africa neagră prin alegerea lui Frederik Chiluba, fondatorul Mişcării pentru Democraţie Pluralistă (MMD), ca preşedinte al Zambiei. În prezent Zambia este republică prezidenţială, potrivit Constituţiei din 1991. Şeful statului este Michael Chilufya Sata (din 23 septembrie 2011). Preşedintele Zambiei este ales prin vot popular pentru o perioada de cinci ani. Puterea legislativă este exercitată de un parlament unicameral — Adunarea Naţională — compusă din 150 de deputaţi aleşi pentru o perioadă de cinci ani. Ultimele alegeri generale au avut loc la 20 septembrie 2011, iar următoarele sunt programate pentru 2016. Republica Zambia este membră a 44 de organizaţii internaţionale printre care ONU, OUA, Comunitatea de Dezvoltare a Africii Australe (SADC) Organizaţia Mondială a Comerţului, Uniunea Africană. Face parte din Mişcarea de Nealiniere şi din "Grupul 77". SADC a fost fondată la 1 aprilie 1980 la Lusaka, iar Zambia găzduieşte sediul COMESA (Piaţa Comună pentru Africa de Est şi de Sud) conform Agerpres.Zambia este una dintre cele mai urbanizate state din Africa sub-sahariană. Din 1999, Zambia a cunoscut o creştere economică susţinută datorită politicii de diversificare economică. Economia zambiană bazată, multă vreme, pe exploatarea cuprului (65% din exporturi — al doilea exportator mondial) şi a cobaltului (al treilea exportator mondial), care reprezenta împreună 7% din PIB, se bazează acum şi pe agricultură (porumb, bumbac, cafea, zahăr şi tutun) care contribuie cu peste 15% din PIB. Din 2007, s-a creat un Parteneriat economic cu China în vederea exploatării cuprului în zona minei Chambishi. În 2012, producţia de cupru a totalizat 800.000 tone şi se estimează că va atinge 1, 5 milioane de tone până în 2015. Potenţialul agricol al Zambiei, din care numai 20% dintre terenurile arabile sunt cultivate, rămâne foarte important. Principalele atracţii turistice:capitala Lusaka;satul cultural Kabwata, dedicat păstrării artei şi tradiţiilor indigene;Catedrala Sfintei Cruci, Grădina Botanică şi Zoologică Munda Wanga şi Muzeul Naţional Lusaka;Muzeul Centura de Aramă din Ndola, un important centru comercial şi poarta spre regiunea de producţie minerală a Zambiei. Kitwe, al doilea oraş că mărime din ţară şi un loc de o importantă foarte mare pentru cupru. O altă atracţie turistică este Barajul Mindolo, aflat la 7 km depărtare de lacul şi cascada Makwera, care se află la 9 km de oraş. De asemenea, capitala turistică a Zambiei, Livingstone oferă câteva hoteluri de lux, un cazino, Muzeul Livingstone şi Muzeul Caii Ferate. În ceea ce priveşte gastronomia, cea mai importantă mâncare este un aluat numit nsima, făcut din mălai, cassava sau mei şi consumat de obicei cu tocană de legume şi peste. În zonele rurale, alimentele obişnuite sunt alunele şi cartofii. Berea este o băutură populară. SURSĂ: Historia.

Johan Galtung (n. 24 octombrie 1930, Oslo, Norvegia) este un sociolog norvegian și pionier în teoretizarea studierii conflictului. A primit Premiul Nobel Alternativ în 1987. SURSĂ: Wikipedia.

Martel s-a născut ca fiul nelegitim al lui Pepin de Herstal și a concubinei Alpaida. A avut un frate pe nume Childebrand, care mai târziu a devenit duce franc de Burgundia. Frații fiind nelegitimi, nu au fost considerați a fi parte din familia tatălui lor, Pippinizii, care de la începutul secolului al șaptelea, a dominat politica Franciei. După domnia lui Dagobert I (629-639), merovingieni au cedat în mod eficient puterea Pippinizilor. Au controlat trezoreria regală și împroprietăriți cu pământ și privilegii în numele regelui. Tatăl lui Martel, Pepin, a fost al doilea membru al familiei care îi conducea pe franci. Pepin a fost capabil de a uni toate tărâmurile francilor prin cucerirea Neustriei și Burgundiei. Pepin a murit de bătrânețe în 714. Nepoții săi legitimi s-au declarat a fi adevărații urmași ai săi, au încercat să-și asume puterea în domeniul. Pepin a fost de acord să-l numească pe unul dintre ei, Theudoald, moștenitor al Franciei. Plectrude l-a închis ulterior pe Charles, dar a reușit să scape. Charles a fost capabil de a aduna o armata, după ce a câștigat favoarea printre franci, în primul rând pentru priceperea sa militară. Într-adevăr, el a fost poreclit Martel, care înseamnă "ciocan", mai târziu, în cronicile din secolul al IX-lea. Deși, a fost complet neglijat în voia tatălui său, fiind un fiu bastard, Martel a devenit acum conducătorul întregii Francii. În decembrie 714, Pepin de Herstal a murit. Înainte de moartea sa, l-a desemnat pe Theudoald, nepotul său, fiul lui Grimoald, moștenitorul întrgului domeniul. Acest lucru a fost imediat contestat de nobili, deoarece Theudoald era un copil de numai opt ani. Pentru a preveni utilizarea neliniștii în beneficiul lui Carol, Plectrude l-a închis în Köln, oraș care a fost desemnat capitala ei. Aceasta a împiedicat o revoltă în Austrasia, dar nu și în Neustria. În 715, nobilii neustrieni l-au proclamat pe Ragenfrid, cu sprijinul lui Dagobert al III-lea, care în teorie avea autoritatea legală de a selecta un primar, deși de data aceasta dinastia merovingiană a pierdut cele mai multe puteri. Austrasienii nu ar fi sprijinit o femeie și pe fiul acesteia. Înainte de sfârșitul anului, Carol Martel a evadat din închisoare și a fost aclamat de către nobilii din regat. Neustrienii au atacat Austrasia, iar nobilii au așteptat un om puternic să-i conducă împotriva compatrioților lor invadatori. În acel an, Dagobert a murit și neustrienii l-au proclamat rege pe Chilperic al II-lea fără sprijinul tuturor francilor. În 716, Chilperic și Ragenfrid au condus împreună o armată în Austrasia. Trupele neustriene aliate cu o altă forță invadatoare condusă de Redbad, regele a frizilor, și s-au întâlnit cu Charles la Koln, care era încă deținută de Plectrude. Charles a avut puțin timp pentru a aduna oamenii, sau să-i pregătească, iar rezultatul a fost singura înfrângere a vieții sale. Potrivit lui Strauss și Gustave, Martel a luptat o luptă genială, dar și-a dat seama că nu a putut câștiga, deoarece era depășit numeric, astfel s-a retras. Charles a fugit de pe terenul de luptă, dar și-a dat seama că nu are timp, așa că s-a retras în munții Eifel pentru a aduna și instrui oameni. Regele și majordomul său s-au întors să-și asedieze celălalt rival din oraș, capturând trezoreria și recunoașterea lui Chilperic ca rege și Ragenfrid ca primar. Plectrude s-a predat în numele lui Theudoald. Cu toate acestea, evenimentele au devenit favoarabile lui Charles. Care a făcut pregătiri adecvate, a căzut peste armata triumfătoare în apropriere de Malmedy, s-a întors în propria provincie, și, în bătălia care a urmat la Amblève. Cele câteva trupe care nu au fost ucise sau capturate, au fugit. Mai multe lucruri s-au remarcat cu privire la această bătălie, în care Charles a stabilit modelul pentru restul carierei sale militare: a apărut în momentul în care dușmanii săi nu se așteptau, în timp ce aceștia au fost în marș triumfal spre acasă. De asemenea, l-a atacat atunci când nu se așteptau, la amiază, când armatele lui, care în mod tradițional se odihneau. În cele din urmă, l-a atacat cum se aștepta mai puțin, prin simularea unui refugiu pentru a-și atrage adversarii într-o capcană. Retragerea simulată, necunoscută în Europa de Vest la acea vreme - era o tactică răsăriteană - este necesar atât disciplina extraordinara din partea trupelor și momentul exact din partea comandantului lor. Charles, în această luptă, a început să demonstreze geniul militar care îi va marca domnia sa. Rezultatul a fost o lungă victorie neîntreruptă, care a durat până la moartea sa. În primăvara anului 717, Carol a revenit în Neustria cu o armată și și-a confirmat supremația cu o victorie în bătălia de la Vincy, lângă Cambrai. L-a urmărit pe regele fugar și majordomi la Paris, înainte de a avea din nou de a face cu Plectrude și Köln. A capturat orașul, a permis atât Plectrudei și tânărului Theudoald de a trăi, tratându-i cu o bunătate neobișnuită pentru acele vremuri, când mila pentru un fost temnicer, sau un potențial rival, erau rare. După acest succes, l-a proclamat pe Chlotar al IV-lea, regele al Austrasiei și l-a detronat pe arhiepiscop de Reims, Rigobert, înlocuindu-l cu Milo, un susținător. După ce subjugă toată Austrasia, a mărșăluit împotriva lui Redbad și l-a împins înapoi pe teritoriul său, forțându-l chiar să-i concesioneze Frizia de Vest (mai târziu o parte din comitatul Olanda). A trimis, de asemenea, saxonii înapoi peste Weser și, astfel, și-a asigurat frontierele sale în numele noului rege Clotaire, desigur. În 718, Chilperic a răspuns ascensiunii lui Charles cu o alianță cu Odo cel Mare (sau Eudes), ducele de Aquitania, care a devenit independent în timpul războiului civil din 715, dar a fost din nou învins, în bătălia de la Soissons, de către Charles. Regele a fugit cu aliatul său ducal la sud de ținutul Loarei, iar Ragenfrid în Angers. Curând Clotaire al IV-lea a murit și Odo a renunțat la Chilperic, iar în schimbul recunoașterii ducatului său, s-a predat regelui Charles, care a recunoscut domnia sa asupra tuturor francilor în schimbul de afirmare regală legitimă al ducatului său. Anii următori au fost plini de conflicte. Între 718 și 723, Charles și-a asigurat puterea printr-o serie de victorii: a câștigat loialitatea mai multor episcopi importanți și a stareților (prin donarea de terenuri și bani pentru fondarea de mănăstiri, cum ar fi Echternach), a subjugat Bavaria și Alemannia, învingându-i pe saxonii păgâni. După ce i-a unificat pe franci sub stindardul său, Charles a fost determinat să-i pedepsească pe saxonii care au invadat Austrasia. După 718, le-a pustiit țara dintre Weser, Lippe și Ruhr, învingându-i în pădurea Teutoburg. În 719, Charles a ocupat Frizia Occidentală fără o rezistență importantă din partea frizonilor. Deși Charles nu avea încredere în păgâni, conducătorul lor, Aldgisel, a acceptat creștinismul, iar Charles l-a trimis pe Willibrord, episcop de Utrecht, faimosul "Apostolul frizian" pentru a-i converti pe oameni. Charles, de asemenea, a făcut multe pentru a-l sprijini pe Winfrid, mai târziu Sfântul Bonifaciu, "Apostolul germanilor". Când Chilperic al II-lea a murit în 720, Charles l-a numit succesor al său pe fiul lui Dagobert al III-lea, Theuderic al IV-lea, care era încă minor, și care a ocupat tronul între 720-737. În acest moment, Charles din nou a mărșăluit împotriva saxonilor. Apoi neustrienii s-au răzvrătit sub Ragenfrid, care a părăsit regiunea Anjou. Au fost ușor învinși în 724, iar Ragenfrid i-a dat pe fiii săi ca ostatici pentru păstrarea comitatului său. Aceasta a pus capăt războaielor civile din timpul domniei lui Charles. Următorii șase ani au fost dedicați în totalitate pentru a-și asigura autoritatea asupra triburilor germanice dependente. Între 720 și 723, Charles a luptat în Bavaria, unde ducii Agilolfingi au devenit treptat în conducători independenți, recent, în alianță cu lombardul Liutprand. I-a forțat pe alemani să-l însoțească, și ducele Hugbert a acceptat suzeranitatea francă. Între 725 și 728, a intrat din nou în Bavaria și legăturile de domnie păreau puternice. Din prima sa campanie, i-a adus înapoi pe prințesa agilolfingă, Swanachild, care se pare că a devenit concubina lui. În 730, a mărșăluit împotriva lui Lantfrid, duce de Alemannia, care a devenit independent, dar a fost ucis în luptă. A forțat capitularea alemanilor și acceptarea suzeranității francilor, nedesemnând un succesor al lui Lantfrid. Astfel, sudul Germaniei încă o dată a devenit parte a regatului franc. Dar, din 731, propriul său teritoriu a devenit nesigur, Charles a început să se pregătească exclusiv pentru furtuna care venea din sud-vest. În 721, emirul din Córdoba a construit o armată puternică din Maroc, Yemen, Siria și a cucerit Aquitania, marele ducat din sud-vestul Galiei, nominal sub suzeranitatea francilor, dar, în practică, aproape independent în mâinile lui Odo cel Mare, duce de Aquitaine, deoarece regii merovingieni și-au pierdut puterea. Musulmanii invadatori au asediat orașul Toulouse, cel mai important oraș din Aquitania, iar Odo a plecat imediat pentru a găsi ajutor. A revenit trei luni mai târziu, chiar înainte ca orașul să se predea, învingându-i pe invadatorii musulmani pe 9 iunie 721, în bătălia de la Toulouse. Această înfrângere critică a fost în esență rezultatul unei mișcări clasice învăluitoare ale forțelor lui Odo. După ce Odo a fugit inițial, musulmanii au devenit prea încrezători și nu au reușit să-și mențină apărarea. Astfel, atunci când Odo a revenit, el a fost capabil de a lansa un atac surpriză aproape complet asupra forței de asediu, împrăștiind-o în primul atac. Având în vedere situația din Iberia, Martel a considerat că avea nevoie de o armată întreagă - care să se antreneze intens (În Evul Mediu timpuriu, trupele au fost disponibile numai după ce culturile au fost plantate și înainte de recoltare timp.). Pentru a antrena un fel de infanterie, care ar putea rezista cavaleriei grele musulmane, de care Charles avea nevoie de ei pe tot parcursul anului, de asemenea, avea nevoie să le plătească astfel încât familiile lor ar putea cumpăra alimentele pe care le-ar fi crescut. Pentru a obține banii, a confiscat terenurile bisericii, și a folosit fondurile pentru a-și plăti soldații săi. Același Charles, care și-a asigurat sprijinul ecclesiei prin donarea de unei părți de teren confiscat de el înapoi între 724 și 732. Desigur, oficialii Bisericii s-au înfuriat, și, pentru un timp, se părea că ar fi putut fi chiar excomunicat pentru acțiunile sale. Dar apoi a venit o invazie semnificativă. Emiratul Cordoba a invadat Galia anterior, dar a fost oprit în bătălia de la Toulouse, în 721. Eroul acestui eveniment mai puțin celebru a fost Odo cel Mare, duce de Aquitania, care nu a fost precursor a unei linii regale. Mai târziu a fost explicat cum Odo i-a învins pe musulmanii invadatori, dar când s-au întors, lucrurile au fost mult diferite. Sosirea unui emir nou de Cordoba, Abdul Rahman Al Ghafiqi, care a adus cu el o forță uriașă de arabi și de călăreți berberi, a declanșat o invazie mult mai mare. Abdul Rahman Al Ghafiqi a fost la Toulouse, iar cronicile arabe explică în mod clar că s-a opus ferm deciziei fostului emir de-a nu asigura apărarea exterioară împotriva unei forțe, cea ce i-a permis lui Odo și armatei sale pentru a ataca înaintea cavaleriei islamice. Abdul Rahman Al Ghafiqi nu a avut nici o intenție de a permite un astfel de dezastru din nou. De data aceasta, călăreții umayyazi erau gata de luptă, iar rezultatele au fost oribile pentru Aquitania. Odo, eroul din Toulouse, a fost grav învins în invazia musulmana din 732, în lupta de dinaintea cuceririi musulmane a Bordeauxului, și atunci când a adunat o altă armată, în bătălia de la râul Garonne - cronicarii vestici au scris: "numai Dumnezeu știe numărul celor uciși "- iar orașul Bordeaux a fost ocupat și jefuit. Odo a fugit la Charles, cautând ajutor. Charles a fost de acord să vină în ajutorul lui Odo, cu condiția ca Odo să-l recunoască pe Charles și casa sa ca stăpâni ai săi. Charles a fost pragmatic, în timp ce majoritatea comandanților nu și-ar folosi inamicii în luptă, Odo și ceilalți nobili aquitani rămași au format flancul drept al forțelor lui Charles la Tours. Bătălia de la Tours a fost câștigată de Charles cu titlul "Martel" (Ciocan), pentru modul în care și-a învins dușmanii fără milă. Mulți istorici, printre care Sir Edward Creasy, cred că dacă ar fi eșuat la Tours, Islamul ar fi depășit, probabil, Galia, și restul Europei de Vest. Gibbon a făcut clar convingerea că armatele umayyade ar fi cucerit din Japonia la Rin, și chiar și Anglia. Creasy a spus "marea victorie câștigată de Charles Martel ... a dat o lovitură decisivă cuceririi arabe din Europa de Vest, salvând creștinătatea de Islam, [și] conservând relicvele antice și civilizația modernă." Convingerea lui Gibbon că soarta a creștinismului era legată de această bătălie este susținut de alți istorici, inclusiv John B. Bury. Importanța acesteia a scăzut în secolul al XX-lea, atunci când istoricii, cum ar fi Bernard Lewis, au susținut că arabii nu au dorit cu ardoare ocupare Franței. Mai recent, cu toate acestea, mulți istorici au avut tendința de a vedea din nou bătălia de la Tours ca un eveniment foarte important în istoria Europei și a creștinismului. În deceniul următor, Charles a condus armata francă împotriva ducatelor estice, Bavaria și Alemannia, și ducatele sudice, Aquitania și Provence. S-a ocupat de conflictul în curs de desfășurare cu saxonii din nord-estul său cu un oarecare succes, dar cucerirea deplină a saxonilor și încorporarea lor în Imperiul Franc va fi înfăptuit de Charlemagne, nepotul său, deoarece Martel și-a concentrat cea mai mare parte a eforturilor sale împotriva expansiunii musulmane. Deci, în loc să se concentreze pe cucerirea de estului, el a continuat extinderea autorității francilor în vest. După victoria de la Tours, Martel a continuat campaniile din 736 și 737 pentru a conduce alte armate împotriva musulmanilor într-o încercare de extindere dincolo de Al-Andalus. Între victoriile din 732 și 735, Charles și-a reorganizat regatul din Burgundia, înlocuind conții și ducii cu susținătorii săi loiali, consolidându-și astfel puterea. A fost forțat de expedițiile lui Redbad, ducele al frizonilor (719-734), fiul ducelui Aldegisel, care au acceptat misionarii Willibrord și Bonifaciu, pentru a invada din nou. În acel an, l-a ucis pe duce în bătălia de la Boarn și astfel a subjugat în întregime populația (distrugând fiecare altar păgân). Situația s-a schimbat în 735, din cauza decesului lui Odo cel Mare, care a fost obligat să recunoască, cu rezerve, suzeranitatea lui Charles în 719. Deși Charles a dorit să unească ducatul direct, mergând acolo pentru a obține sprijinul aquitanilor, nobilimea l-a proclamat pe fiul lui Odo, Hunald de Aquitania, a cărui ducat a fost recunoscut de Charles când Umayyazii au invadat Provence anul viitor, și care la fel a fost forțat să-l recunoască pe Charles ca stăpân al său. Această invazie navală arabă a fost condusă de fiul lui Abdul Rahman. A debarcat în Narbonne, în 736. Charles a pus temporar conflictul cu Hunold în așteptare, ocupându-se de invadatorii umayyazi. În 736, a recapturat Montfrin și Avignon, Arles și și Aix-en-Provence, cu ajutorul lui Liutprand, regele a lombarzilor. Nîmes, Agde, Béziers deținute de islam din 725, a căzut și cetățile lor au fost distruse. A zdrobit armata umayyadă la Arles, a luat orașul printr-un atac frontal direct și brutal, și l-a ars pentru a preveni reutilizarea ca fortăreață a extinderii umayyide. S-a mutat apoi rapid și a învins din nou la Narbonnea pe râul Berre, dar nu a reușit să captureze orașul. Istoricii militari cred că el ar fi putut să-l ia, dar a ales să blocheze toate resursele pentru a face acest lucru. Un atac direct, cum a fost la Arles, folosind scările din frânghie și berbecii, plus câteva catapulte, pur și simplu, nu a fost suficient pentru a captura Narbonne, fără pierderi uriașe în rândurile francilor. În plus, el s-a confruntat cu o puternică opoziție din partea lorzilor locali, cum ar fi patricianul Maurentius din Marsilia, care s-a revoltat împotriva liderului franc. Mai mult decât atât, ducele aquitanian Hunald a amenințat liniile sale de comunicare din nord, astfel încât decide să se retragă din Septimania pentru a distruge mai multe fortărețe (Béziers, Agde, etc). A părăsit Narbonne, prin urmare, izolat și înconjurat, și fiul său ar putea reveni să-l cucerească pentru franci. Unii istorici consideră că lupta împotriva principalei forțe musulmane la râul Berre, lângă Narbonne, a fost o victorie la fel de importantă pentru Europa creștină precum Tours. În plus, spre deosebire de tatăl său de la Tours, fiul lui Rahman, știa că francii sunt o putere reală. El nu a avut nici o intenție de a-i permite lui Martel să-l prindă și să-i dicteze timpul și locul de luptă, ca și tatăl său. El a concentrat și întărit în schimb câmpiile de coastă din jurul Narbonneului în 736 și Arles. Fiul lui Abdul Rahman planificase să se mute din oraș în oraș și dacă Martel ar fi dorit să-i oprească de la a crea o enclavă permanentă de extindere a Califatului, el ar fi trebuit să vină la ei, în aer liber, unde, el, spre deosebire de tatăl său, va dicta locul de luptă. Totul a fost planificat, până când Martel a ajuns, deși mai rapid decât maurii ar fi crezut că ar putea apela la întreaga lui armată. Din păcate, pentru fiul lui Rahman, el a supraestimat timpul care i-ar lua lui Martel pentru a dezvolta o cavalerie grea echivalentă a musulmanilor. Califatul a crezut ca va dura o generație, dar Martel a reușit în cinci ani. Pregătit să facă față falangei france, musulmanii au fost total nepregătiți să se confrunte cu o forță mixtă de cavalerie grea și infanterie într-o falangă. Astfel, Charles a promovat din nou creștinismul și a oprit expansiunea musulmană în Europa. Această înfrângere, plus cea din Anatolia, au fost ultimele mari încercări de expansiune a Califatului Umayyad înainte de dispariția dinastiei în bătălia de la Zab, și împărțirea califatului pentru totdeauna, mai ales distrugerea totală a armatei la râul Berre în apropriere de Narbonne, în 737. În 737, la sfârșitul campaniei sale în Provence și Septimania, regele Theuderic al IV-lea a murit. Martel, s-a intitulat Maior Domus și Princeps et Dux Francorum, nu a numit un nou rege și nimeni nu a aclamat unul. Tronul a rămas vacant până la moartea lui Martel. Ultimii patru ani de viață ai lui Charles au fost mai pașnici decât cea mai mare parte a fost și o mare parte din timpul său a fost ocupat cu planurile administrative și organizatorice pentru a crea un stat mai eficient. Deși, în 738, el i-a obligat pe saxonii din Westphalia să-i fac un omagiu și să-i plătească tribut, iar în 739 înăbușe o revoltă în Provence a rebeliilor lui Maurontus. Charles a stabilit integrarea tărâmurilor îndepărtate ale imperiului său în biserica francă. El a ridicat patru dioceze în Bavaria (Salzburg, Regensburg, Freising și Passau), oferindu-i lui Bonifaciu ca Arhiepiscop și Mitropolit peste toată Germania estică a Rinului, cu sediul la Mainz. Bonifaciu l-a apărat cel mai dârz pe Charles pentru faptele sale în confiscarea terenurilor ecleziastice pentru a plăti armata ca să apere creștinismul de expansionismul islamic. În 739, papa Grigore al III-lea l-a implorat pe Charles să-l ajute împotriva lui Liutprand, dar nu a fost dispus să lupte împotriva aliatul său de odinioară și a ignorat acest motiv papal. Charles Martel a murit pe 22 octombrie 741, la Quierzy-sur-Oise, în departamentul Aisne din regiunea Picardia din Franța de astăzi. El a fost înmormântat la bazilica Saint Denis de lângă Paris. Teritoriile sale au fost împărțite între fiii săi adulți cu un an mai devreme: Carloman a primit Austrasia și Alemannia (cu Bavaria ca vasal), iar Pippin Neustria și Burgundia (cu Aquitania ca vasal), și Grifo nimic, deși unele surse indica că a intenționat să-i ofere o fâșie de pământ între Neustria și Austrasia. SURSĂ: Wikipedia.