Elena

Au +1

Se putea mai bn, gg.

Trb poza redimensionata... ti-am dat +1 pt umorul din umbra.

Buna si tie, e dragut pentru inceput. Iti sugerez sa te uiti la niste tutoriale pe YT (recomand RunnixArt) , chiar e ok pentru inceput. Ti-am dat +1 . Felicitari.

Nu prea imi place... e plina junimea de genul asta de gluma.

+2

Am patit... am dat si cu staff-ul *trist*

Avem tendinta naturala de a ne lauda mult mai usor pentru rezultatele pozitive ale muncii noastre, dar atunci cand vine vorba de esec, de regula, il atribuim factorilor din mediul inconjurator: sistemul, banca, profesorul, scoala, tara etc. Mai mult, ne este mult mai usor sa facem o lista cu greselile celuilalt decat sa recunoastem sau ne ocupam de un defect al nostru. In opinia psihologului Lenke Iuhos, acest lucru se intampla deoarece Eul nostru dezvolta un sistem de autoaparare, care ne impiedica sa recunoastem ca am gresit, ne ajuta sa ne pastram increderea in noi si sa ne atingem scopurile propuse. „In realitate, acest sistem de autoaparare atrage dupa sine si efecte negative, deoarece vom percepe denaturat lumea in care traim, inclusiv propria imagine. Cauzele greselilor noastre nu vom fi niciodata noi, ci mediul extern, deoarece le vom analiza situatia si prin prisma emotiilor pe care le avem in acel moment: vom invinovati orice lucru sau persoana fata de care avem emotii negative. Aspectul mai interesant este ca, in conditii normale, acele persoane pe care le blamam in conditii critice, ni se par persoane ok", declara psihologul. Atunci cand intervine criza, automat, aceleasi persoane care, odinioara, le percepeam ca fiind ok, se transforma dintr-o data in sursa raului nostru. Acest lucru se intampla deoarece vom proiecta defectele noastre cele mai mari, in principiu pe cele care sunt cauza greselilor, si le vom atribui persoanelor din jurul nostru”. Fiecare grup are proprii “vinovati de serviciu” Nenumarate studii arata ca fiecare grup – familie, locul de munca sau prieteni – are propriul “vinovat de serviciu”, acea persoana pe care toata lumea da vina, cu toata ca nu este mereu vina ei. Odata devenit “vinovatul de serviciu”, practic pe acea persoana se vor proiecta toate defectele fiecarui membru al grupului, pentru a ne apara noua imaginea de infailibili. “Aratatul cu degetul sau blamarea este o epidemie psihologica, un gest contagios care poate lasa urme in sufletul persoanelor din jurul nostru. Orice “vinovat de serviciu” va incasa rautatile tuturor colegilor sau prietenilor si va ajunge pana in punctul in care nu va mai sti cand greseste si cand nu. Va fi un haos in sufletul lui, iar ceilalti din jurul lui nici nu va sti prin ce drama trece. Atunci cand invinovatim pe altii pentru greselile noastre, aceasta este o strategie de autolinistire pentru noi, ca o validare a bunatatii si corectitudinii noastre fata de egoul nostru. Folosim subestimarea pentru a ne da o calitate mai inalta, mai ales cand simtim concurenta. Cand prin cateva vorbe subevaluam cealalta persoana, ea chiar poate crede ca e asa, distrugem usor o identitate sanatoasa, ea fiind sanatoasa atat prin calitatile ei, cat mai ales prin defectele ei. Dupa cateva repetitii, un asemenea comportament ne va strica noua imaginea foarte usor, ca mai apoi sa strice grupul si chiar societatea”, explica psihologul Lenke Iuhos. Se poate trai fara invinovatire in cuplu Invinovatirea este cea mai frecventa in relatia de cuplu, unde comunicarea critica utilizata in discutarea unei singure probleme, escaladeaza rapid intr-o cearta, care genereaza la randul ei alte trei probleme. “Cauza generala este usurinta cu care obisnuim sa invinovatim partenerul pentru toate problemele din cuplu: aruncam vorbe fara rost asupra celuilalt, pentru evitarea asumarii unor responsabilitati. invinovatirea nu rezolva, ba chiar aduce mai multe probleme. Cea mai lina cale de a evita astfel de situatii este sinceritatea in vorbe, fara emotii daunatoare celuilalt. Sa acceptam ca nu suntem o fiinte perfecte. Privindu-l cu acceptare, deja vedem alt om, nu ne vine sa-l criticam. Cum sa privesti cu acceptare? Modalitati prin care putem slefui problema exista: sa observam ce nu stie acel om sa faca, care sunt defectele care ne deranjeaza, discutam despre acestea, sa tinem cont ca omul are capacitate de a invata. Acceptarea ne ajuta sa nu devenim atat de severi, atat de critici fata de aceea persoana”, afirma psihologul Lenke Iuhos. Dam vina pe altii pentru ca ne e frica “Oamenii, care tot timpul cauta probleme la ceilalti, se apara de neputinta lor, pentru ca, in adancul sufletului lor, ei se confrunta cu o frica interioara sau exterioara: frica de a pierde locul de munca, frica de a pierde partenerul, frica de a nu ajunge ei “vinovatul de serviciu” etc. Cand vedem ca ceilalti invinovatesc pe cineva, chiar daca poate nici nu stim despre ce este vorba concret, avem tendinta ca si noi sa o facem. Ei se apara si noi ne aparam la randul nostru". Daca noi am constientiza orice gest, atitudine fata de cei pe care ii blamam uneori, daca am constientiza ca de fapt nu este o forma de a-ti exercita puterea fata de celalalt, ci este doar o forma de a ne apara de fricile noastre, ne-am da seama ca blamarea nu este decat un gest inutil. intr-o lume ideala, in care am vedea aceste realitati cu ochii limpezi, ne-am da seama ca fiecare are dreptul sa-si traiasca viata in liniste, iar nimeni nu are dreptul de a-i face viata amara celuilalt. Chiar daca noi nu ne dam seama, „picatura” de blamare pe care o primeste de la noi, inmultita cu “picaturile” de la altii vor ingreuna atat de mult psihicul acelei persoane, incat la un moment dat va claca. Reversul medaliei este ca, din dorinta de a-si proteja egoul, persoanele care obisnuiesc sa blameze, in timp, vor pierde totul: prietenia, simpatia, iubirea celor din jur”, mentioneaza psihologul Lenke Iuhos. Sursa: garbo

Poate cea mai importanta nevoie a omului este de a gasi pe cineva care sa il iubeasca si pe care sa iubeasca la randul lui. Realitatea este mult mai complexa: sunt multi care traiesc povesti frumoase de dragoste, multi care traiesc povesti in care uneori au parte de momente neplacute si mai sunt si acele povesti in care, din diverse motive, iubirea nu pare sa invinga, asa cum am fost obisnuiti de productiile Disney. In opinia psihogului Andra Tanasescu, atunci cand iubirea inceteaza sa se mai manifeste, atunci cand aceasta scade in intensitate, dispare sau nu este impartasita, sentimentele celui care este ranit se transforma in altceva. “Fie ca vorbim despre ura, fie ca vorbim despre furie ori tristete, iubirea neimpartasita da nastere unui sentiment profund de durere si dezamagire. Atitudinile si reactiile in aceste situatii difera de la om la om, fiecare avand o metoda proprie in care se manifesta si in care face fata acestor emotii”, explica psihologul. Cum este posibil ca iubirea sincera sa se transforme in ura sau antipatie? Iubirea nu se poate spune ca dispare, nu in adevaratul sens al cuvantului. Aceasta se confrunta cu obstacole, iar acestea influenteaza directia pe care o apuca iubirea celor doi parteneri. Lipsa de comunicare, lipsa de ascultare interesata, lucrurile nespuse, emotiile neexprimate, toate contribuie la destramarea calitatii iubirii dintre doi parteneri de viata. Totusi, intrebarea persista: Ce se intampla cand iubirea isi pierde din intensitate din cauza comportamentelor de acest tip? “Raspunsul, desi nu neaparat placut, este simplu. Facem fata diferit la durere iar ura, tristetea, reactiile furtunoase, sunt doar cateva modalitati prin care oamenii reusesc sa faca fata suferintei. Atunci cand nu reusim sa gestionam durerea produsa de lipsa de raspuns fata de ceea ce simtim, intra in actiune diferite mecanisme de aparare si adaptare care ne permit sa facem fata acelui moment de durere. Astfel, in situatia in care unei persoane, spre exemplu, nu ii este intoarsa iubirea, aceasta poate va transforma toata acea iubire in ura, pentru a face lucrurile mai usoare (cel putin in aparenta). Aceasta reactie este un fel de a spune „daca nu te pot iubi, atunci te voi uri”, lucru ce se traduce de fapt in „desi nu pot sa te iubesc, eu tot simt ceva fata de tine. Asadar, in acest fel imi este permis sa simt ceva pentru tine, deoarece, nu imi esti indiferent/a, ci insemni ceva pentru mine”, este de parere psihologul Andra Tanasescu. Ura nu este opusul iubirii De asemenea, sunt multe persoane care considera ura ca fiind opusul iubirii, insa specialistul este de parere ca aceasta este o prezumtie falsa. Iubirea si ura sunt interconectate iar in momentul in care iubirea nu se poate manifesta, apare ura care permite un fel de manifestare a unor simtamante profunde. “Ura apare in acele momente de imposibilitate, incapacitate de manifestare a iubirii. Ori, atunci cand nu poti lua persoana in brate ca sa ii spun cat de mult inseamna pentru tine (din frica, nesiguranta, distanta, etc), in acel moment vor aparea alte emotii care vor permite manifestarea acestei neputinte. Daca este sa cautam opusul iubirii, pe acela consider ca il putem gasi in indiferenta. in momentul in care simtim indiferenta fata de o persoana si orice ar face, fie ca pleaca, fie ca ramane, este tot una pentru noi, atunci iubirea nu exista. Nu poti iubi o persoana si sa fie egal cu zero faptul ca pleaca de langa tine sau ramane. Indiferenta se traduce prin „nu imi pasa, nu ma intereseaza”, iar acest lucru vine din lipsa de sentimente fata de persoana in cauza”, conchide psihologul. Andra Tanasescu, vicepresedinte al Asociatiei ”Generatia Iubire” si al Institutului de Neuro-Programare Lingvistica INLPSI, este Psiholog, Trainer NLP si Consultant Panorama Sociala. A urmat studiile in psihologie, avand formarea in terapia de cuplu si familie. Cu experienta de instructor de dans, fiind atrasa de conexiunea dintre minte, emotii si corp, urmeaza o formare in terapia prin dans si miscare. Dupa ani de experienta in training si sustinerea evenimentelor corporate, ofera prin imbinarea psihologiei, cu NLP-ul si tehnici de constientizare si conectare corporala, o experienta completa de auto-cunoastere si evolutie personala. Sursa: garbo

Nu foarte rar ni se întâmplă să auzim știri despre bărbați, unii dintre ei afaceriști puternici care, cel puțin o vreme, au avut lumea la picioarele lor și care s-au sinucis ulterior, deoarece „aveau probleme financiare”. Inițial, eu mă gândeam că „Nu se poate, sigur aveau și alte probleme psihice”. Deh, când ești psihiatru, poți cădea ușor în plasa patologizării a tot ceea ce vezi și auzi! Mă gândeam eu că, având cândva atât de mulți bani și relații, sigur și-ar fi putut reface bogăția de odinioară… Nu avea sens pentru mine ideea conform căreia cineva s-ar putea sinucide pentru atâta lucru. „Un biet faliment te dărâmă, dar nu te omoară”, mă gândeam. Dar eu nu sunt bărbat, așa că nu am cum să știu exact ce-o fi fost în sufletul celor pe care impotența financiară i-a pus pe marginea prăpastiei sau chiar mai rău, înăuntrul ei. Cunosc însă bărbați, pe unii dintre ei chiar foarte bine, și observ cum se raportează ei la muncă, dar și cum ne raportăm noi, femeile și restul societății, la ei – în funcție de statutul lor profesional și financiar. Imaginea mea despre tatăl meu, cea pe care o văd când închid ochii, este aceea a unui bărbat zvelt, îmbrăcat într-un costum elegant cu vestă și care miroase discret a after-shave. De curând, am aflat de la mama că astea erau hainele pe care el le ura din tot sufletul și îmi amintesc că era mult mai mult decât un bun furnizor: era un om pasionat de artă și arhitectură, îi plăcea mult să călătorească, era un bun prieten și ar fi putut face orice sport își punea în minte fără vreo oră de instructaj. Și totuși, cea mai mare apreciere cred că a primit-o pentru capacitatea lui de a-și întreține familia. Cam trist pentru el… Și tot de curând, am început să îmi dau seama că este vorba despre mult mai mult decât bani sau putere sau depresie ori acte impulsive și necugetate. Cred că decizia acestor bărbați, despre care aflăm din mass-media, de a-și curma viața are la bază unul dintre cele mai vechi arhetipuri sociale despre masculinitate, de la vânători-culegători încoace: imaginea bărbatului care pune pâinea pe masa familiei. Dacă ești bărbat, toată competența și valoare ta este măsurată și demonstrată prin abilitatea ta de a avea grijă din punct de vedere financiar de familia ta, chiar și în acele situații în care familie înseamnă partenera (sau partenerul) și un câine sau o pisică. Ba câteodată, chiar și atunci când familia ești doar tu! O tânără care își pierde jobul sau încă nu și-a găsit calea profesională în viață este acceptată mult mai ușor de familie și societate, pe când un bărbat de aceeași vârstă este aspru criticat și de propriii părinți, pentru care el reprezintă o mare dezamăgire și un eșec personal, dar este stigmatizat și de către societate, care îi pune diverse etichete, cum ar fi pierde-vară, leneș, delăsător… și lista poate continua cu sute de cuvinte. Cu multă mândrie, când te descurci bine, vine la pachet și multă rușine în acele situații în care nu mai poți avea grijă de familia ta. Iar rușinea ne poate trimite către acte extreme. Cine își amintește de personajul principal al serialului „Breaking Bad“, un profesor de chimie la un liceu din Arizona care, atunci când se îmbolnăvește de cancer și nu-și mai poate susține financiar familia, devine șeful unei rețele de manufactură și trafic de droguri, transformându-se în cu totul altă persoană? Dacă cineva se poate sinucide din cauza problemelor financiare, eu sunt dispusă să cred și că poate ajunge să aibă traiectoria ciudată a personajului amintit mai sus. Acest construct social al bărbatului care întreține familia, așa cum punctează și Esther Perel într-unul dintre podcasturile sale, nu este izolat doar la cultura occidentală sau la cea orientală, ci depășește barierele culturale, de clasă socială și chiar pe cele ale timpului, ale istoriei. „Bărbatul, stâlpul familiei” nu este doar o sintagmă problematică pentru mișcarea feministă, ci cred că tocmai bărbații ar trebui să fie aceia care s-o conteste cel mai virulent. De ce să stea toată casa pe umerii lor? Ei n-au voie să obosească ori să aibă nevoi? Când nu își mai pot susține financiar familia, bărbații devin frustrați și furioși pe ei înșiși și pe lumea din jur. Doar că ei nu știu să exprime sănătos această furie, deoarece nimeni nu i-a învățat în copilăria lor. Abilitățile emoționale au fost atât de mult timp apanajul sexului feminin, încât băieții au învățat să exprime agresiv furia și frustrarea, frecvent și restul emoțiilor de disconfort, cum ar fi frica sau tristețea. Mulți tați rămași fără loc de muncă se apucă de băut și devin agresivi cu soțiile și copiii lor, acestea nefiind semnele faptului că sunt niște ființe josnice și nedemne, ci traducerea în comportamente a sentimentelor de rușine și inutilitate, care sapă găuri adânci în sufletul lor. Și, da, în acest moment putem vorbi de depresie, doar că aceasta primește etichetele de mai sus. Ce putem face? În primul rând, fie că suntem femei, fie bărbați, putem începe să ne luptăm cu propriile prejudecăți legate de rolul bărbaților în familie. Luptând cu acestea, luptăm în același timp și pentru drepturile femeilor. Câte dintre noi n-ar sări ca arse, să afle că partenerul le prețuiește pentru că îi vor naște și crește copiii, iar dacă ar avea probleme de fertilitate le-ar părăsi? Dacă acest vechi rol social nu ți se mai potrivește ție, ce te face să crezi că el îl mai vrea pe-al lui? Impresia mea este că, devenind noi mai puternice profesional și financiar, nu vrem, de fapt, să îi mai degrevăm pe ei de vechile responsabilități, ca să aibă timp să fie soți și tați prezenți, nicidecum oameni relaxați cu pasiuni și timp liber. Ceea ce vrem, de fapt, este să demonstrăm că „și noi putem” și să le mai adăugăm apoi niște roluri peste cele pe care le au deja, ca „să fim egali”. Poate că acesta a fost până acum un scop, dar eu îl văd ca pe un scop de etapă, care poate duce în timp la autosabotaj. Dimpotrivă, finalitatea demersului nostru feminist ar putea fi o împărțire a responsabilităților într-un mod echitabil, care să le transmită un model de echilibru generațiilor viitoare. Astfel, copiii noștri ar putea afla că te poți împlini ca bărbat și lucrând part-time sau stând acasă pentru a crește copiii și a te ocupa de gospodărie – iar asta nu este nicio rușine. Tata își ura costumul deoarece îl percepea, probabil, ca pe o cușcă ce îl ținea prizonier în acest rol și îl constrângea să nu se pună niciodată pe sine pe primul loc, deoarece aceasta l-ar fi făcut un bărbat nedemn. Întâlnesc în practica mea mulți astfel de tați și niciunul nu este un om împlinit. Eu l-am văzut însă pe tata evadând de multe ori din cușca lui și sunt mândră de el, că a dovedit curajul de a avea și alte pasiuni și idealuri, în afara de acela de a-și întreține familia. În al doilea rând, este cazul să începem o conversație pe această temă în cuplurile și în grupurile noastre. Tăcerea este prietena apropiată a rușinii, iar după cum am văzut, rușinea omoară. Discută deschis cu partenerul tău despre faptul că îl iubești și îl prețuiești ca om, în complexitatea ființei sale, și nu pentru postul pe care îl ocupă sau pentru suma care îi intră în cont la sfârșitul lunii. S-ar putea ca această discuție să ridice o mare povară de pe umerii fiecăruia dintre voi. Într-o lume în care incertitudinea economică este mai mare ca oricând, în care peste noapte mii de oameni pot rămâne fără joburi și chiar și cele mai mari averi se pot volatiliza într-o clipă, este o mare ușurare să afli că cel de lângă tine îți va fi alături, fără niciun fel de așteptări materiale, chiar și atunci când falimentul sau ruina bat la ușă. Mă gândesc acum că o astfel de discuție ar fi putut salva vieți și realizez că asta este adevărata putere a relațiilor. Sursa: paginadepsihologie