BIS aka OldNab

Nu ştiu ce e mai cringe, mema asta sau faptul că asculţi El Nino

Numele tău: BIS aka OldNab Numele jucătorului sancţionat: SlepaKIA Data şi ora sancţiunii: 20.05.2018, 11:42 Sancţiune: Avertisment verbal Motivul sancţiunii: Meme non-OC Link către topicul sancţiunii: Alte precizări: -

Memă ciordită, avertisment verbal. T/C.

True

N-are niciun sens mema asta.

True.

"Bolidul" am râs doar la cuvântul ăsta

Am păţit. #NR

Slab

Daniel Ciugureanu a rămas în istorie drept „prim-ministrul întregitor al Basarabiei“ şi „un Iuliu Maniu basarabean“. Numai că memoria colectivă nu-i totuna cu istoria. E mai scurtă, mai schimbătoare, mai nedreaptă. Despre Daniel Ciugureanu nu prea se mai vorbeşte astăzi. Când eforturile sale de unire deja se năruiseră, a murit în mâinile comuniştilor. Nu se ştie exact nici când, nici cum, nici unde. Şi-aşa a rămas. Un destin încă nedesluşit. 28 februarie/13 martie 1918, Iaşi. Guvernul român primeşte o delegaţie a reprezentanţilor Republicii Democratice Moldoveneşti. Negocierile privind unirea deveneau tot mai intense, de vreme ce pe ambele maluri ale Prutului acest act politic părea inevitabil. Oaspeţii erau de prim-rang – premierul Daniel Ciugureanu şi Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării –, astfel că şi ceremoniile au fost pe măsură. După o primă zi în care s-au organizat mese de protocol, pe 1/14 martie 1918, la ora 16.00, a avut loc o şedinţă festivă în Amfiteatrul Institutului de Anatomie din Iaşi, în cadrul căreia Academia Română a salutat călduros prezenţa demnitarilor basarabeni. Petru Poni, preşedintele Academiei Române, le-a spus fraţilor din Basarabia direct: „Bine aţi venit între noi! Noua noastră Asociaţiune va cuprinde în curând şi Universităţile din Chişinău, Cernăuţi şi Cluj! A trecut un veac de când Prutul blestemat, cum îl numeşte o veche baladă din Basarabia, a despărţit fiii aceluiaşi neam; a trecut un veac de când cei despărţiţi de noi trăiesc în mijlocul noianului slav şi sub regimul cel mai cotropitor ce a existat vreodată; cu toate acestea, ei şi-au păstrat limba şi conştiinţa naţională. Aceasta este o adevărată minune; ea întăreşte în noi credinţa nestrămutată ce cu toţii avem în viitorul poporului român“, după cum a consemnat Vasile Bianu în volumul „Însemnări din răsboiul României Mari“. Academicianului Poni i-a răspuns doctorul Daniel Ciugureanu, în dulcele stil moldovenesc, arătând mai întâi cum „au venit aci cei doi copii ai Basarabiei, în ţara pe care n-au văzut-o niciodată, ci numai au dorit-o“. „În cei 106 ani de robie ne-a fost oprit tot. Ne-a fost oprit şi dreptul de a ne îmbrăţisa cu fraţii noştri de peste Prut, de a asculta chemările maicii noastre România. Mult timp noi n-am simţit minciuna şi a trebuit să intervie revoluţia rusească din 1905, cu trecătoarea ei libertate, pentru ca bătrânul Gavriliţă cu d-nii Halippa şi Pelivan să cuteze a publica «Basarabia». A urmat apoi epoca tristă a prigonirilor. La 1913 numai, se formează un nou mic cerc naţional, cu aceiaşi doi tineri şi cu neuitatul Murafa, şi atunci apare «Cuvânt Moldovenesc», care durează până acum. Dorim să înflorească neamul nostru moldovenesc şi pentru aceasta să luăm parte la sărbătoarea noastră a ştiinţii, căci numai cu dânsa Republica Moldovenească, în istoria neamului întreg moldovenesc, va putea să aibă un rol frumos şi bun“, a spus premierul moldovean, amintind că unirea avea să vină la mai bine de un veac de înstrăinare. La rândul lui, Ion Inculeţ a fost mai succint în alocuţiunea sa şi a mulţumit pentru bunăvoinţa cu care au fost întâmpinaţi: „De bună seamă noi ne-om întoarce acasă şi vom spune că aci am găsit atâta căldură, atâtea braţe deschise cum nu ne-am aşteptat“. Pentru a încheia ceremonia, a fost invitat la vorbitor istoricul Nicolae Iorga, care a spus următoarele: „După tot ce au spus trimişii Basarabiei, noi, cari i-am ascultat, n-avem de adăugit decât un singur lucru: că aţi venit la o mare durere a noastră şi ne-aţi adus o mare mângăiere“. Numai că pe drumul către unirea Basarabiei cu România nu curgea numai lapte şi miere. Nu erau numai strângeri călduroase de mână şi zâmbete senine. Când s-au întors la Chişinău, basarabenii s-au confruntat cu o problemă care le mai dăduse bătăi de cap: Ucraina, republică tânără, ca şi Moldova, ridica din nou pretenţii la teritoriul basarabean. Mai păţise premierul Ciugureanu o astfel de situaţie neplăcută şi-i făcuse faţă cu brio. Numai că de data aceasta se suprapuneau necazurile. În şedinţa din Sfatul Ţării, Vladimir Ţîganco, rus şi lider al Blocului Ţărănesc din Sfat (care dorea autonomia Basarabiei în cadrul Imperiului Rus), a cerut explicaţii guvernului privind politica externă a ţării, nefiind de acord cu apropierea de România. Doctorul Ciugureanu l-a lămurit că nu se poate concepe vreo altă direcţie de politică externă, întrucât Ucraina ridică din nou pretenţii expansioniste: „Republica Moldovenească se află în mult mai bune raporturi cu România decât cu Republica Sovietică, aceasta s-a constatat din primirea ce s-a făcut reprezentanţilor noştri la Iaşi. Văd însă că primejdia vine de la Orient, din partea Ucrainei, care vrea să răpească două judeţe: Akkermanul (n.r. – Cetatea Albă) şi Hotinul“. La finalul alocuţiunii sale, Ciugureanu l-a şi apostrofat pe Ţîganco, pentru obrăznicia de a ridica o astfel de problemă contrară cu interesele evidente ale Basarabiei: „Cine sunteţi dumneavoastră? Sunteţi nişte oaspeţi, cari aţi fost primiţi şi ocrotiţi în această ţară. Dumneavoastră nu ştiţi istoria şi se înţelege de ce. Pentru că dumneavoastră niciodată nu v-aţi interesat de istoria Basarabiei, căci pe toţi v-a mânat în această provincie numai lăcomia de a vă îmbogăţi“. După această intervenţie, Ciugureanu a blocat abil toate tentativele Blocului Ţărănesc de a se apropia de Ucraina sau Rusia, acesta fiind, de altfel, ultimul astfel de impuls până la împlinirea unirii. Au urmat câteva runde de discuţii cu reprezentaţii români, la Iaşi. Şi în rândul unioniştilor basarabeni existau puncte de vedere divergente, şi nici România nu accepta vreun compromis. Marghiloman insista, pe de-o parte, că Basarabia nu poate rămâne stat independent, fiind prea mică şi slabă, în vreme ce Ion Inculeţ milita mai degrabă pentru o autonomie în cadrul Regatului Român. Daniel Ciugureanu şi Pantelimon Halippa se declarau vehement pentru o unire deplină în graniţele României. Ultima întrevedere importantă între cele două delegaţii a avut loc pe 23 martie/5 aprilie, la ora 11.00 dimineaţa, în cadrul unui Consiliu de Miniştri. Atunci s-au pus la punct câteva probleme administrative: s-a stabilit că unirea nu va produce nicio amputare teritorială Basarabiei, că Sfatul Ţării şi guvernul moldovenesc se vor dizolva, că femeile basarabene îşi vor păstra dreptul de vot în consiliile judeţene şi că reforma agrară basarabeană va fi respectată. Unirea Basarabiei cu România a fost votată în Sfatul Ţării pe 27 martie/9 aprilie 1918, la Chişinău. A doua zi, Daniel Ciugureanu, Pantelimon Halippa, Ştefan Ciobanu şi Ion Pelivan au dus la Iaşi Actul Unirii, pentru a i-l înmâna regelui Ferdinand I. Pe 30 martie/12 aprilie, s-a sărbătorit în mod oficial unirea, la Iaşi, în prezenţa tuturor unioniştilor basarabeni şi oamenilor politici români. „Cu această ocaziune, publicul vechii Capitale a Moldovei a ţinut să facă o caldă şi entuziastă primire fraţilor noştri. Gara gemea de lume, în frunte cu reprezentanţii superiori ai autorităţilor civile şi militare, iar pe strade staţiona o mulţime imensă. (...) La ora 1 delegaţia basarabiană a luat dejunul la Palatul Regal din strada Lăpuşneanu. D. ministru Arion, înainte de dejun, a conferit delegaţilor diferite decoraţiuni din partea M.S. Regelui. După dejun, la ora 3 jumătate, o mulţime imensă adunată în faţa Palatului Regal a ovaţionat îndelung pe Suverani şi pe fraţii basarabeni, care ieşiseră în balcon. Domnul Halipa a salutat pe ieşeni în numele Basarabiei. O horă mare s-a încins apoi în sunetul muzicii militare în faţa Palatului, la care a luat parte şi Prinţul moştenitor Carol, cu Domniţele prinţese Elisabeta şi Mărioara, împreună cu delegaţii basarabeni; întreaga mulţime era stăpânită de un entuziasm sincer şi uralele nu mai încetau. Astfel s-a sărbătorit acest mare eveniment istoric în Iaşi, iar oaspeţii din Basarabia s-au înapoiat seara la Chişinău“, descria Vasile Bianu celebrarea primului act de unire al anului 1918. Daniel Ciugureanu s-a născut pe 9 decembrie 1885, în satul Şirăuţi, ţinutul Hotin, în familia preotului Alexandru şi a profesoarei Ecaterina Ciugureanu. Şi-a încheiat studiile liceale la Bălţi, după care a urmat Seminarul Teologic din Chişinău. Studiile superioare le-a continuat la Kiev, de unde a obţinut doctoratul în ştiinţe medicale. S-a implicat de foarte tânăr în mişcarea de emancipare a moldovenilor de peste Prut. În 1908, a fondat cercul „Deşteptarea“, alături de alţi reprezentanţi ai mişcării unioniste, precum Alexei Mateevici, Simion Murafa, Ştefan Ciobanu şi Dimitrie Bogos. Daniel Ciugureanu a fost ales preşedintele cercului, care îşi propunea să contribuie la deşteptarea sentimentului naţional al românilor, pentru a ieşi de sub puterea Imperiului Ţarist şi a se uni cu România. După doi ani, cercul şi-a suspendat activitatea din cauza înăspririi regimului. Daniel Ciugureanu a fost arestat, în mai 1912, pentru acţiunile sale prounioniste, însă după câteva luni a fost eliberat. O vreme, a lucrat ca medic în spitalele din Vorniceni, Hânceşti şi Chişinău. Din 1913 începe cu adevărat să se coaguleze grupul unionist: în mai, Ciugureanu şi alţi intelectuali moldoveni au înfiinţat revista „Cuvânt moldovenesc“, care peste un an avea să apară şi sub formă de ziar. Ziarul a fost publicat până în 1919, iar din aprilie 1917, a devenit oficiosul Partidului Naţional Moldovenesc. Din primăvara lui 1917, până pe 27 martie 1918, când a avut loc unirea Basarabiei cu România, Daniel Ciugureanu s-a preocupat intens de pregătirea acestui eveniment: a participat la zeci de conferinţe, congrese şi întâlniri şi s-a implicat politic din ce în ce mai mult. Astfel că a fost un personaj-cheie şi în obţinerea autonomiei Basarabiei şi în organizarea guvernului şi Sfatului Ţării, precum şi în trasarea revendicărilor moldoveneşti privind independenţa Bisericii din Basarabia, organizarea sistemului de învăţământ în limba română, reforma agrară şi interzicerea colonizării provinciei cu străini. Daniel Ciugureanu a fost deputat în Sfatul Ţării din 21 noiembrie/4 decembrie 1917 până pe 16/29 ianuarie 1918, când a fost ales premier al Republicii Democratice Moldoveneşti. A fost al doilea premier al Republicii, după ce a fost forţată demisia primului executiv moldovean, condus de Pantelimon Erhan. Astfel că Daniel Ciugureanu a fost cel care a trebuit să combată tendiţele expansioniste ale Ucrainei, stat nou format, dar şi facţiunea prorusă din interiorul Sfatului Ţării. Soluţia pe care a găsit-o Ciugureanu a fost să poarte tratative cu România, pentru a cere ajutor militar: în ianuarie 1918, Divizia 11 română, condusă de generalul Ernest Broşteanu, intra în Chişinău şi restabilea ordinea. În acest context, Ciugureanu l-a însărcinat pe Teofil Ioncu să meargă la Petrograd pentru a respinge pretenţiile anexioniste ale Radei ucrainene, în vreme ce el, la Chişinău, a convins Sfatul Ţării să proclame independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti, pe 24 ianuarie/6 februarie 1918. Din calitate de premier al noului stat, Ciugureanu a transmis acte de recunoaştere a independenţei celor mai importante state europene, precum şi Statelor Unite şi Turciei. Totuşi, scopul lui final era unirea cu România, astfel că a continuat demersurile pe lângă guvernul român. Din cauza întregii lui activităţi, Moscova l-a condamnat la moarte în contumacie. După ce Actul Unirii a fost înmânat regelui Ferdinand I, atât Ciugureanu, cât şi Inculeţ au intrat în componenţa guvernului român, ca reprezentanţi ai Basarabiei. Din această calitate, pe 1 septembrie 1919, Ciugureanu a fost delegat de Ion I.C. Brătianu la negocierile Conferinţei de Pace de la Paris ca reprezentant al Basarabiei. După ce România Mare a devenit o realitate politică general acceptată, Daniel Ciugureanu a deţinut portofoliul de ministru pentru Basarabia în patru guverne – Alexandru Marghiloman, General Constantin Coandă, Ion I.C. Brătianu şi General Arthur Văitoianu –, din aprilie 1918 până în noiembrie 1919. După aceea a intrat în Parlament, unde a deţinut şi funcţia de vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor (1922-1923), dar şi de vicepreşedinte şi preşedinte al Senatului (1936-1937). În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, s-a preocupat intens de soarta basarabenilor refugiaţi în Vechiul Regat. În 1940, a văzut cum eforturile sale de unire se prăbuşeau la picioarele URSS, iar 120.000 de români din Basarabia fugeau din calea valului roşu. Aşa că Ciugureanu, alături de alţi unionişti, a înfiinţat la Bucureşti „Cercul Basarabenilor“, o asociaţie care se ocupa de ajutorarea materială a refugiaţilor. În 1942, Ciugureanu a fost mobilizat ca medic-militar în grad de căpitan la pe Frontul de Est. S-a pensionat la sfârşitul războiului, în 1946. Deşi a văzut încă de pe front semnele rele ale instaurării comunismului în România, deşi i s-a propus să părăsească ţara, Daniel Ciugureanu a refuzat să plece. A rămas să confrunte istoria nefastă a ţării la a cărei întregire lucrase. Această decizie i-a grăbit, însă, sfârşitul. În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, Daniel Ciugureanu se afla, împreună cu familia, în casa sa de pe Şoseaua Iancului 104, din Bucureşti. Se mutase aici în 1932, când hotărâse să se stabiliească în Capitală. „Era o casă construită printr-o societate de locuinţe ieftine, prin reţinere din leafă. Ca orice om, tatăl meu n-a avut altă avere decât ceea ce câştiga din meseria lui, pe merit“, spunea Gheorghe Ciugureanu, unicul lui fiu, într-un interviu cu Lucia Hossu Longin. La miezul nopţii, un grup de securişti a dat năvală în casă, a făcut o percheziţie rapidă şi l-a arestat pe doctorul Ciugureanu. „Ni s-a spus: «Lăsaţi, că se-ntoarce el». Eh, bineînţeles că nu s-a-ntors. Din momentul acela, pentru noi a fost definitiv pierdut, n-am mai avut niciun fel de ştire despre soarta lui“, spunea Gheorghe. Nici nu s-a clarificat care a fost, de fapt, soarta lui. Există mai multe relatări şi supoziţii privind momentele următoare arestării. Istoricul Constantin C. Giurescu, care se afla în lotul de oameni politici şi intelectuali care au fost arestaţi în acea noapte, rămasă în istorie cu numele „Noaptea demnitarilor“, nota: „În altă dubă a sosit Constantin Argetoianu, fraţii Alexandru şi Ion Lapedatu, August Filip şi alţii. O a treia cuprindea pe George Strat, pe generalii Glatz şi Achille Diculescu, pe dr. Ciugureanu, pe D. Caracostea, pe Budurăscu şi alţii; în total optsprezece persoane. În timpul parcursului, în apropiere de Turda, doctorul Ciugureanu din Basarabia a avut un atac de congestie cerebrală; a fost coborât din dubă, muribund, la spitalul din Turda, unde a şi murit, îndată după aceea. E prima victimă din multele pe care le-a dat grupul celor arestaţi în noaptea de la 5 spre 6 mai 1950“. Cert este că i se repartizase celula 82, în care n-a mai ajuns. Într-un act de deces, întocmit abia în 1957, apar o serie de informaţii false: părinţii decedatului apar a fi Gheorghe şi Ana; acesta nu ar fi avut nici studii şi nici ocupaţie; şi cel mai intrigant lucru e că ar fi decedat pe 5 mai 1950, la ora 9.00. Or, în acel moment nici nu fusese încă arestat. Totuşi, într-un alt act de deces, apare data de 19 mai 1950, care este şi luată în considerare, din lipsă de alte dovezi. Daniel Ciugureanu a fost depus în groapa comună din Sighet. În prima parte a anilor 2000, s-au realizat săpături, dar osemintele nu au fost găsite. Totuşi, fiul său a instalat acolo o troiţă, iar la Cimitirul Cernica a înălţat un cenotaf. După arestarea doctorului Ciugureanu, nici familia sa nu a dus-o bine. Autorităţile comuniste au făcut tot posibilul să îi scoată în afara societăţii. „După o lună am fost azvârliţi în stradă din casa respectivă, ni s-a luat absolut totul, ni s-a jefuit toată averea, absolut totul ne-a fost furat. De fapt, furată a fost şi casa, pentru că n-a fost luată în baza unei hotărâri judecătoreşti, oricât de falsă ar fi fost ea, ci a fost pur şi simplu luată ca orice obiect care se fură. Ca să aflăm, pe urmă, că ne-a fost confiscată. Da. Ni s-a atras atenţia nici să nu mai trecem pe strada aceea. Mama a fost dusă pe cheiul Dâmboviţei, într-un beci de lemne părăsit – nu era bun nici pentru lemne –, cu interdicţia de a se muta de acolo şi cu obligaţia de a semna condica la o secţie de miliţie. După cinci ani, mama a murit în acel beci din cauza unui infarct miocardic. A murit exact în ziua în care fusese arestat tata, pe 5 mai 1955. După moartea mamei, am fost chemat la Securitate, la sediul din strada Luterană, şi acolo mi s-a înmânat certificatul de moarte al tatălui meu, în care figura: decedat în ziua de 5 mai. Abia în noaptea de 5 spre 6 mai l-au luat...“, povestea Gheorghe Ciugureanu. SURSĂ: Adevărul.

Malcolm X este parte a unei serii ilustre de demagogi revoluţionari care marchează a doua jumătate a veacului trecut. De la Castro la Nasser şi de la Ben Bella la Lumumba şi Sukarno, peisajul postbelic este dominat de această mitologie ce uneşte, în creuzetul ei, anticapitalismul, antiocidentalismul şi admiraţia pentru ordinea totalitară eliberatoare a Uniunii Sovietice. Prăbuşirea lumii de ieri este ocazia afirmării unei noi tectonici. Era ce se ridică este era fanatismului. Iar din fanatism se iveşte şi plămada noilor religii politice. În această fraternitate a spiritelor liberticide şi tiranofile, Malcolm X este o prezenţă afină cu aceea a lui Che Guevara. Ca şi acesta, este un cavaler fără de teamă şi de prihană ce cade răpus de inamici, ca şi acesta posedă o carismă ce se fondează pe manipularea mitului egalităţii escatologice. Pentru el, ca şi pentru Che, violenţa este un instrument legitim de eliberare, o modalitate de purificare şi o cale de ieşire din strânsoarea universului pe care îl denunţă. Dacă Che îşi află în marxismul heterodox al guerillei soluţia fantasmatică,Malcolm X îşi asumă relaţia cu cea mai bizară şi agresivă variantă de agregare a comunităţii afro- americane,”Nation of Islam”. Traseul lui Malcolm X, ridicat la rangul de obiect cult al radicalismului Noii Stângi, este modelat de ostilitatea faţă de modelul pluralist american.Gesturile sale, înainte şi după ruptura de comunitatea lui “ Nation of islam”, sunt menite să trezească conştiinţa de luptă a minorităţii afro-americane. Ca şi la “Panterele Negre”, ambiţia ultimă este de a arunca în aer un întreg eşafodaj statal, spre a lăsa loc flăcării purificatoare a revoluţiei. Respingerea temeliiilor iudeo-creştine în favoarea Islamului sincretic şi antisemit reflectă această opoziţie implacabilă faţă de Vest şi emblemele sale, opoziţie ce îl aduce pe Malcolm X în proximitatea aceloraşi politicieni algerieni pe care îi admiră şi Fanon. Malcolm X este mesagerul Americii revoltate la adunarea simbolică a naţiunilor oprimate. Dacă acestea duc un război global împotriva imperialismului şi colonialismului, ţelul lui Malcolm X este de a transfera acest război pe teritoriu american. Reacţia la asasinarea preşedintelui Kennedy, memorabilă şi odioasă etic, o evocă pe cea care a însoţit atacurile de la 11 septembrie 2001. În definitiv, preşedintele Statelor Unite a căzut victimă propriului angrenaj al violenţei. După cum, decenii mai târziu, prăbuşirea Turnurilor Gemene este încununarea fatală şi legică a agresiunii americane. Malcolm X nu a avut, în nici un moment al acţiunii sale politice, anvergura umanistă şi profetică a lui Martin Luther King.Nu s-a dorit a fi altceva decât un apostol al resentimentului, iar religia politică pe care a articulat-o i-a supravieţuit. Asaltul împotriva ordinii proprietăţii private, antisemitismul camulat ca antisionism, retorica populistă sunt tot atâtea elemente ale legatului său. Înscris pe t-shirt şi în legendă, Malcolm X închide în posteritatea sa energia intactă a unui proiect liberticid. SURSĂ: LaPunkt.

Pol Pot a fost un om politic cambodgian, a deținut funcția de prim-ministru al Cambodgiei și a făcut parte din gruparea Khmerii Roșii. El este considerat responsabil pentru asasinarea de către această grupare a peste 2 milioane de oameni. Născut pe 19 mai 1925 într-o familie aristocratică sub numele de Saloth Sar, nimeni nu se gândea că o să devină persoana care își va teroriza țara natală. În cei 3 ani în care a fost prim-ministru(1976-1979), Pol Pot(cum avea să rămâna în istorie) a instituit o adevărată dictatură a groazei în Cambodgia. Așa numitul „comunism al epocii de piatră” își propunea desființarea orașelor și a banilor cu scopul de a crea un stat eminamente agrar. Născut într-o perioadă în care țara sa era supusă „opresiunii străine” Pol Pot își va pune de multe ori întrebarea: De ce Cambodgia, a cărui teritoriu este atât de bogat, este marcată de o asemenea fatalitate istorică?! Această întrebare poate fi considerată laitmotivul acțiunilor lui viitoare sau „începutul sfârșitului” patrimoniului cultural, tradițional și istoric al Cambodgiei. Deoarece făcea parte dintr-o familie nobilă ce avea legături cu familia regală, Pol Pot a avut parte de o educație aleasă. Printre altele a studiat și limba franceză la o școală catolică privată, lucru ce i-a oferit șansa studiului în străinătate. Ca adolescent, cel ce avea să devină unul dintre cei mai sângeroși criminali din istorie, avea o personalitate total opusă. Pol Pot a preferat să fie văzut ca un laș după ce nu a vrut să taie o găină deoarece nu se simțea îndreptățit să ia viața altei ființe. Personalitatea lui va fi puternic influențată de schimbările politice din stat. În 1949 Saloth primește o bursă de studiu în Franța, unde și-a însușit ideologia marxist-leninistă și vorbește pentru prima dată de teoria unei revoluții organizate într-o manieră sofisticată. La întoarcerea în țara natală, Saloth se înscrie în Partidul Comunist din Indochina și a primit o funcție de comandă în apropierea graniței cu Vietnam. Acolo își pune la punct educația politică fiind ajutat de conducătorul partidului Tu Samouth. Sub protecţia Vietnamului de Nord, Saloth împreună cu lideri ai Partidului Muncitorilor din Vietnam, au părăsit capitala Phnom Penh îndreptându-se către cartierul general al zonei estice a Viet Minh-ului, unde se pregăteau intens pentru momentul revoluţiei.În acest timp, Cambodgia a fost implicată fară voie în Războiul din Vietnam. În timpul unei vizite în Beijing,rămâne impresionat la văzul unor simpli cetăţeni ridicaţi din pătura de jos, care urmau fără reţinere teoriile lui Mao Zedong. La întoarcerea în Cambodgia a schimbat numele formațiunii din care făcea parte în Partidul Comunist din Campuchia și mută sediul în regiunea Ratanakiri. Acolo trăiește alături de populația kmeră, considerată de el de sorginte pură, nealterată de influențele urbane. După lovitura de stat dată de Lon Nol, Pol Pot se retrage la Beijing unde pune bazele Frontului Naţional de Eliberare Cambodgian. Acesta a preluat încet dar sigur, controlul mai multor regiuni, revoluţia progresând iar guvernul lui Lon Nol apropiindu-se de sfârşit. În ţară, în toate districtele eliberate, Kmerii Roşii, şi-au construit treptat o putere militară şi administrativă.Încetul cu încetul şi-au pus în aplicare planul, lupta împotriva lui Lon Nol şi dezvoltarea gospodăriilor colective prin intermediul comunelor agricole. Fiecare comună era condusă de un lider-„angkar”, liderul suprem fiind Pol Pot. În ianuarie 1976, a luat naştere statul Campuchia Democratica, având parte de o noua constituţie, şeful statului fiind Sihanouk. Câteva luni mai târziu acesta îşi dă demisia, motivând că nu este capabil să se adapteze noii stări de lucruri. Demisia a fost acceptată cu o singură condiţie:Sihanouk si camarila sa să rămână în ţară. Khieu Samphan a devenit noul şef de stat al Campuchiei Democratice iar Pol Pot, prim-ministru, prin intermediul unei identităţi false, aceea de muncitor dintr-o plantaţie de arbori de cauciuc. Pol Pot a îngrădit libertăţile personale şi dreptul la proprietate privată-pentru a-i îndepărta de mijloacele cu ajutorul cărora ar fi putut întreprinde acţiuni antiguvernamentale. Cetăţenii erau făcuţi să creadă că s-au alăturat voit revoluţiei. Intelectualii au fost consideraţi periculoşi, drept pentru care au fost executaţi - au fost demarate atunci execuţii în masă. Situaţia a devenit atât de gravă încat, dacă aveai probleme de vedere şi purtai ochelari, erai considerat intelectual deci, un inamic. Pol Pot a murit la 15 aprilie 1998. Potrivit soției sale, a murit în patul său, noaptea, în timp ce aștepta să fie mutat în altă locație. Ta Mok(o facțiune a Khmerilor Roșii) a susținut că moartea sa a fost determinată de insuficiență cardiacă. În ciuda solicitărilor guvernului de a inspecta corpul, el a fost incinerat câteva zile mai târziu, la Anlong Venga, o zonă controlată de Khmerii Roșii. Acest lucru a dus la suspiciuni puternice, luându-se în calcul sinuciderea sau chiar otrăvirea acestuia. SURSĂ: Antena 1.

Ho Şi Min - născut Nguyễn Sinh Cung, cunoscut şi sub numele de Nguyễn Tất Thành şi Nguyễn Ái Quốc, pe 19 mai 1890, în Nghe An, Indochina franceză - m. sub numele Ho Şi Min – „Aducătorul de lumină”, la 2 septembrie 1969, Hanoi, Republica Democrată Vietnam) a fost liderul comuniştilor vietnamezi, primul preşedinte al Republicii Democrate Vietnam. La douăzeci şi unu de ani, în 1911, Ho Şi Min s-a decis să cunoască lumea occidentală, părăsind Saigonul, angajându-se pe un vapor spre Marsilia şi Le Havre. A călătorit apoi în Africa, a lucrat ca muncitor în mari oraşe americane, s-a stabilit câţiva ani la Londra, pentru ca la sfârşitul Primului Război Mondial să se mute la Paris, unde, în 1919 a devenit membru al Partidului Socialist Francez, luându-şi numele de Nguyen Ai Quoc – „Nguyen Patriotul”. La Congresul de la Tours al Partidului Socialist Francez din 1920 a votat pentru aderarea la Internaţionala a III-a, considerând că problema colonială îşi va găsi o rezolvare prin partidul bolşevic al lui Lenin. Începând din iunie 1923 când a plecat spre Moscova pentru a urma cursurile Universităţii muncitorilor din Orient, Ho Şi Min a devenit un agent al Cominternului, fiind trimis în 1924 la Canton pentru a-i organiza pe revoluţionarii vietnamezi exilaţi. În mai 1941, după ce s-a întors în nordul Vietnamului, Ho Şi Min a creat o nouă organizaţie de luptă anticolonială Viet-Min - Liga pentru independenţa Vietnamului; în aceeaşi perioadă Nguyen Ai Quoc a început să-şi spună Ho Şi Min. După capitularea Franţei în faţa Germaniei naziste în 1940, administraţia colonială franceză din Vietnam, acum subordonată regimului colaboraţionist de la Vichy, a fost preluată şi ocupată în 1941 de către japonezi; aceştia la rândul lor au fost alungaţi după 1945 din nordul ţării de către trupele comuniste chineze, iar din sud de către francezi cu ajutor american, ceea ce pe termen lung va duce la divizarea ideologică a ţării. În urma abdicării împăratului Bao Dai, pe 2 septembrie 1945, profitând de vidul de putere din nordul ţării, având în spate gherilele Viet-Min, Ho Şi Min a proclamat la Hanoi independenţa Republicii Democratice Vietnam. Ho Şi Min a fost primul preşedinte al Republicii Democrate Vietnam din 1945 până la decesul său în 1969, preşedinte al Partidului celor ce muncesc între 1951 - 1969 şi prim ministru între 1946 şi 1955. Sprijinit puternic de către China comunistă, cu acordul lui Stalin, după vizita lui Ho Şi Min în 1950 la Moscova, Vietnamul a abţinut victoria militară finală asupra corpului expediţionar francez la Dien Bien Phu în mai 1954. Au urmat acordurile de la Geneva din 20-21 iulie 1954 care au consfiinţit divizarea Vietnamului în partea din Nord comunistă, cu capitala la Hanoi, sub influenţa URSS şi Chinei maoiste, opusă celei din Sud, cu capitala la Saigon şi sub influenţă americană. Pe plan extern, fostul activist cominternist a reuşit performanţa de a păstra un preţios echilibru între URSS şi China comunistă în beneficiul ţării sale, traseu politic urmat chiar şi după schisma sino-sovietică din 1960. În acelaşi timp, Ho Şi Min a impus în Biroul Politic al partidului decizia de sprijinire activă a gherilelor Viet Cong ce luptau împotriva regimului din Vietnamul de Sud (calea de aprovizionare a VietCong-ului, numită „Drumul Ho Şi Min”, prin jungla din Laos şi Cambodgia fusese deschisă încă din 1959), fapt ce a determinat până la urmă intervenţia militară americană. În Vietnam data morţii lui Ho Şi Min este literă de lege, dar există bănuieli că el ar fi murit mai înainte de 2 septembrie 1969, ziua aniversării proclamării republicii în 1945. Ho Şi Min a fost un talentat comunicator în scris şi face to face. El şi-a început cariera de propagandist ca ziarist la publicaţii de nişă, cu mesaje politice bine conturate, primul dintre acestea fiind săptămânalul Le Paria, editat începând din aprilie 1922 de Uniunea intercolonială asociată Partidului Comunist Francez, la care se adaugă numeroase alte colaborari la alte publicaţii comuniste printre care şi L’Humanite sau Inprecor - periodicul Cominternului. La Canton el a pus bazele Asociaţiei tinerilor revoluţionari vietnamezi Thanh Nien, etalând calităţi de organizator şi pedagog. Tot ca misionar al Cominternului, dar sub numele de „Bătrânul Chin”, Ho Şi Min a înfiinţat în 1925 la Canton Partidul Comunist Indochinez. În această perioadă s-a cristalizat şi stilul său de persuasiune folosit în relaţiile cu oamenii, bazat pe un vocabular simplu, recursul frecvent la imagini, proverbe populare şi anecdote inspirate din autori clasici, precum şi prin stimularea auditoriului la a pune întrebări (Brocheux, 2003, Ho Chi Minh. Du revolutionaire a l’icone, Payot & Rivages, pp. 78-80). Prozeliţilor săi comunişti vietnamezi Ho le recomanda pentru atragerea populaţiei în sprijinul cauzei lor să-i ajute pe oameni în problemele cotidiene, să ţină seama de moravurile şi obiceiurile acestora, să folosească dialectul local şi să facă propagandă astfel încât să fie consideraţi drept oameni serioşi şi de încredere (Brocheux, 2003, p. 110). Arestarea lui Ho Şi Min de către poliţia britanică la Hong Kong în 1931 a prilejuit organizaţiilor pro-sovietice „Ajutorul Roşu Internaţional” şi „Liga Împotriva Imperialismului” declanşarea unor campanii de propagandă de amploarea celor pentru Sacco şi Vanzetti sau Gheorghi Dimitrov (Brocheux, 2003, p. 93). În perioada fondării Viet-Min-ului (1941-1942) şi a pregătirii luptei pentru independenţă, Ho a redactat cele zece directive politice ale Viet-Min-ului, a scris o istorie patriotică în versuri a Vietnamului şi a acoperit aproape singur textele unui ziar Vietnamul independent, traducând şi lucrările de bază ale propagandei sovietice (Brocheux, 2003, p. 116). În efervescenţa anului 1945 care aducea înfrângerea inevitabilă a japonezilor şi revenirea francezilor, din ordinul lui Ho Şi Min a fost înfiinţată în cadrul Armatei de eliberare a Vietnamului o brigadă de propagandă formată din treizeci şi unu de bărbaţi şi trei femei, repartizaţi în trei plutoane (Brocheux, 2003, p. 130). Imediat după proclamarea independenţei republicii la 2 septembrie 1945, pentru a strânge cât mai mulţi vietnamezi în jurul său, Ho Şi Min a conceput discursuri distincte pentru tineri, femei, bătrâni, sau diferitele comunităţi religioase. La mijlocul anilor 40, supravieţuirea Vietnamului independent şi a lui Ho erau legate de sprijinul sovietic şi susţinerea trupelor comuniste chineze. Ulterior, intrând oficial (cu binecuvântarea lui Stalin, chiar dacă acesta îl dispreţuia pe Ho considerându-l un „comunist troglodit”), în sfera de protecţie şi de susţinere a Chinei comuniste, Ho a urmat în mare măsură modelul campaniilor lui Mao (precum cea „a celor o sută de flori” din 1956-1957), a realismului socialist de tip jdanovist, a acceptat consilieri chinezi şi sovietici, a recurs la presiuni psihologice pentru convertirea populaţiei la modelul comunist. Devastatoarele autocritici de tip stalinist s-au regăsit în Vietnam sub forma aşa numitelor şedinţe „de rectificare” a corpului şi a sufletului, care au fost practicate în armata vietnameză începând din 1951 după reţete chinezeşti (Brocheux, 2003, p. 210). Faptul că Ho Şi Min nu a trecut nici în tabăra chineză, nici în cea sovietică după scindarea ideologică a celor două mari puteri comuniste a avut drept rezultat faptul că Vietnamul s-a bucurat în continuare de sprijinul economic şi militar al ambelor ţări, la care s-a adăugat cel al Republicii Democrate Germane şi Cehoslovaciei socialiste. Deşi Ho Şi Min refuzase ideea de mausoleu unde să-i fie expus corpul, Biroul Politic al Partidului celor ce muncesc a aplicat aceeaşi reţetă a cultului personalităţii post-mortem, pe care o folosiseră sovieticii cu Lenin: îmbălsămarea, expunerea în mausoleul din granit special ridicat la Hanoi (devenit loc de pelerinaj), totul acompaniat de o propagandă permanentă de susţinere a mitului Ho Şi Min (un muzeu îi este dedicat tot în Hanoi). În acest scop au fost create monumente, tablouri, afişe, filme, piese de teatru, cântece şi poezii răspândite peste tot în ţară. Imediat după căderea Saigonului în faţa trupelor nord-vietnameze la 1 mai 1975, fosta capitală a Vietnamului de sud a fost numită oficial oraşul Ho Şi Min. Portretul lui Ho a început şi fie nelipsit nu numai din toate sălile de clasă ale şcolilor vietnameze, dar şi de pe toate bancnotele statului şi chiar în unele altare familiale. Propaganda oficială partidului a creat o imagine ascetică şi delicată a unui blajin „Moş Ho”, care se bucură de prezenţa copiilor (Parish, 2002, Enciclopedia Războiului Rece, Univers enciclopedic, p. 138), „sfântul nemuritor” fiind curăţat chiar şi de orice umană aventură romantică, în deplin acord cu dogmele puritane comuniste. Orice referinţă critică la Ho Şi Min, „părintele Naţiunii” este interzisă şi cenzurată în Vietnam, responsabili fiind pasibili de închisoare sau amendă. Despre Ho Şi Min se poate spune că s-a facut mai multă propagandă pe seama sa post-mortem de către regimul comunist vietnamez, decât a făcut el însuşi pe timpul vieţii în sprijinul politicilor sale naţionaliste şi comuniste. Cultul personalităţii lui Ho Şi Min a fost institiţionalizat în Vietnam, fiind chiar promovată şi o „gândire Ho Şi Min”, ce se învaţă în şcoli începând din 1997 şi care tinde să înlocuiască ideologia comunistă aflată în decadenţă (Brocheux, 2003, p. 18). Propaganda, dar şi acţiunile politice ale lui Ho Şi Min au fost influenţate (Brocheux, 2003, p. 32) de contactul său cu civilizaţia occidentală din tinereţe, care a lipsit unor lideri comunişti asiatici precum Mao sau Kim Ir Sen. SURSĂ: Ziarul Financiar.

Mustafa Kemal Atatürk, născut Mustafa Kemal (1881, Salonika, azi Salonic, Grecia – 10.11.1938, Istanbul, Turcia). Soldat, om de stat şi reformator, întemeietorul şi primul preşedinte (1923-1938) al Republicii Turcia. A modernizat sistemul juridic şi educaţional al ţării şi a încurajat un stil de viaţă occidental, prin adoptarea alfabetului latin şi a sistemului onomastic european. Una din marile figuri ale sec. XX, Atatürk („Părintele turcilor”) i-a salvat pe turcii supravieţuitori ai Imperiului Otoman învins la sfârşitul Primului Război Mondial. El şi-a încurajat poporul să lupte împotriva forţelor invadatoare greceşti care voiau să impună turcilor sleiţi de război ordinea Aliaţilor şi a respins agresiunea trupelor britanice, franceze şi italiene. În urma acestor eforturi, a făcut din Turcia o republică modernă pentru care este şi astăzi venerat de poporul turc. A reuşit să redea conaţionalilor săi mândria de a fi turci, împletită cu un nou sens al împlinirii naţionale în contextul lumii modeme. În următoarele două decenii, Atatürk a creat un stat modern care avea să continue să se transforme şi sub conducerea succesorilor săi într-o democraţie viabilă. Atatürk s-a născut în 1881 la Salonic, pe atunci un port înfloritor al Imperiului Otoman, şi a primit numele de Mustafa. Tatăl său, Ali Riza, fusese locotenent în miliţia locală în războiul ruso-turc din 1877-1878, indiciu că se trăgea din clasa otomană conducătoare, chiar dacă numai marginal. Mama lui Mustafa, Zübeyde Hanim, se trăgea dintr-o familie de ţărani din Salonic. Ali Riza a murit când Mustafa avea numai şapte ani, dar a avut o influenţă covârşitoare asupra dezvoltării personalităţii fiului său. La naşterea lui Mustafa, Ali Riza şi-a agăţat sabia deasupra leagănului fiului său, menindu-i o carieră militară. Mai mult decât atât, Ali Riza îşi dorea ca educaţia fiului său să se petreacă într-o şcoală modernă, laică şi nu într-una religioasă, cum ar fi preferat Zübeyde Hanim. Astfel, Ali Riza şi-a îndreptat fiul pe calea modernităţii, lucru pentru care Mustafa i-a rămas veşnic îndatorat tatălui său. După moartea lui Ali Riza, Zübeyde Hanim s-a mutat la ţară, la fratele ei vitreg, în afara Salonicului. Temându-se ca Mustafa să nu crească needucat, l-a trimis înapoi la Salonic, unde l-a înscris la o şcoală laică, pregătindu-l pentru o carieră birocratică. Mustafa a făcut o pasiune pentru uniformele pe care le purtau cadeţii din vecinătate şi a luat hotărârea să urmeze o carieră militară. Împotriva dorinţei mamei sale, Mustafa a dat examenul de admitere la liceul militar. Aici, Mustafa a primit de la profesorul său de matematică porecla de Kemal, „cel perfect”, şi de atunci înainte avea să fie numit Mustafa Kemal. În 1895 a intrat la şcoala militară din Monastir (azi Bitola, în Macedonia) unde şi-a făcut câţiva prieteni, printre care Ali Fethi (Okyar), care mai târziu avea să i se alăture la întemeierea şi dezvoltarea republicii turce. După ce a terminat şcoala la Monastir, Mustafa Kemal a intrat, în martie 1899, la liceul militar din Istanbul. Prietenul şi colegul său de clasă, Ali Fuat (Cebesoy), l-a iniţiat în deliciile unui oraş plin de atracţii. În ambianţa şcolii se făcea simţit tot mai mult un aer de dezaprobare faţă de despotismul sultanului Abdul-Hamid II. Mustafa Kemal s-a ţinut de o parte până în anul al treilea când s-a implicat în tipărirea unui ziar clandestin. Activităţile lui au fost descoperite, dar i s-a permis să-şi termine studiile, absolvind ca locotenent secund în 1902 şi situându-se printre primii zece din cei 450 de elevi. A fost admis apoi la şcoala de ofiţeri, pe care a absolvit-o în 1905 cu gradul de căpitan, al cincilea din 57 de absolvenţi, dovedindu-se ulterior unul din cei mai buni tineri ofiţeri ai imperiului. Cariera lui Mustafa Kemal era pe punctul să se încheie imediat după absolvire, când s-a descoperit că, împreună cu câţiva prieteni, citea şi discuta despre abuzurile politice ale imperiului. Un spion guvernamental s-a infiltrat în grupul lor şi i-a denunţat. Un nor de suspiciune a plutit ani în şir deasupra capetelor lor. Grupul s-a destrămat şi membrii săi au fost numiţi în zone îndepărtate ale imperiului. Mustafa Kemal şi Ali Faut au fost trimişi cu Armata V în Damasc, unde Mustafa Kemal a fost indignat de felul în care funcţionarii corupţi se purtau cu localnicii. Implicându-se din nou în activităţi antiguvernamentale, a pus umărul la întemeierea unui grup secret numit Societatea pentru Patrie şi Libertate, care n-a avut însă viaţă lungă. În septembrie 1907, Mustafa Kemal a primit o caracterizare bună şi a fost readus în post la Salonic unde activităţile subversive erau foarte intense. S-a alăturat celui mai mare grup antiguvernamental, Comitetul pentru Uniune şi Progres (CUP) care avea legături cu mişcarea naţionalistă şi reformistă aJunilor Turci. În iulie 1908 a izbucnit o revoltă în Macedonia şi sultanul a fost nevoit să reinstaureze Constituţia din 1876 care-i limita puterile şi prin care era restabilită o guvernare reprezentativă. Eroul acestei revoluţii aJunilor Turci a fost Enver (Enver Paşa), care mai târziu a devenit cel mai mare adversar al lui Mustafa Kemal. În 1909 se înfruntau două direcţii ale mişcării revoluţionare. Una se pronunţa în favoarea descentralizării şi a cooperării armonioase dintre musulmani şi non-musulmani, iar cealaltă, reprezentată de CUP, milita pentru centralizare şi instituirea dominaţiei turceşti. În noaptea de 12 spre 13 aprilie 1909, trupele reacţionare au declanşat o insurecţie. Revoluţia care reinstaurase Constituţia din 1908 era în pericol. Ofiţerii şi trupele din Salonic, în cadrul cărora Enver a jucat un rol important, s-au îndreptat spre Istanbul. Au sosit în capitală pe 23 aprilie şi au reuşit să ţină situaţia sub control. CUP a preluat controlul şi l-a forţat pe Abdul-Hamid II să abdice. Enver era într-o poziţie favorabilă. Mustafa Kemal considera că armata, odată ce şi-a atins scopul politic, n-ar trebui să se amestece în politică. I-a îndemnat pe acei ofiţeri care doreau cariere politice să demisioneze din armată. Acest lucru a sporit ostilitatea lui Enver şi a conducătorilor CUP faţă de el. Mustafa Kemal s-a concentrat apoi pe problemele militare, lăsând deoparte pe cele politice. A tradus în turcă manuale germane de instrucţie pentru infanterie. Din poziţia sa de angajat, a deplâns starea în care se afla instrucţia armatei. Reputaţia sa printre mulţi ofiţeri importanţi era în creştere. Activităţile sale l-au pus în legătură cu mulţi ofiţeri tineri. Un sentiment de respect reciproc s-a înfiripat între Mustafa Kemal şi aceştia, care aveau mai târziu să-l susţină la întemeierea naţiunii turce. Cu toate acestea, CUP se săturase de el şi l-a trimis să observe manevrele armatei franceze în Picardia. Deşi i se refuza în mod regulat promovarea, Mustafa Kemal nu şi-a pierdut încrederea în sine. La sfârşitul anului 1911, italienii au atacat Libia, apoi o provincie otomană şi Mustafa Kemal a pornit imediat într-acolo, dar malaria şi anumite probleme la ochi l-au obligat să părăsească frontul şi să plece la tratament la Viena. În octombrie 1912, în timp ce Mustafa Kemal se afla la Viena, a izbucnit Primul Război Balcanic. A fost numit la apărarea peninsulei Gallipoli, o zonă de importanţă strategică pentru Dardanele. în numai două luni, Imperiul Otoman a pierdut cea mai mare parte din teritoriile din Europa, inclusiv Monastir şi Salonic, locuri care însemnau mult pentru Mustafa Kemal. Printre refugiaţii care veneau puhoi în Istanbul se aflau mama, sora şi tatăl său vitreg. Al Doilea Război Balcanic (iunie-iulie 1913) le-a permis otomanilor să-şi recupereze o parte din teritoriile pierdute. S-au reînnodat relaţiile cu Bulgaria. Fostul coleg de şcoală al lui Mustafa Kemal, ALi Fehti, a fost numit ambasador şi Mustafa Kemal l-a însoţit la Sofia ca ataşat militar. Acolo a fost promovat locotenent-colonel. Mustafa Kemal era nemulţumit de legăturile strânse ale lui Enver cu Germania şi a prezis o înfrângere germană într-un conflict internaţional. Totuşi, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial şi cu Imperiul Otoman de partea Puterilor Centrale, a solicitat o comandă militară. Enver îl imobilizase la Sofia, dar până la urmă i-a dat comanda Diviziei 19 din peninsula Gallipoli. Aici au făcut Aliaţii tentativa lor de debarcare, dându-i lui Mustafa Kemal posibilitatea să-i respingă şi să le zădărnicească planurile de a trece prin Dardanele (februarie 1915 – ianuarie 1916). În timpul luptelor, a fost rănit destul de grav de un şrapnel, dar victoria de la Gallipoli l-a propulsat pe Mustafa Kemal în prim-plan. A fost ovaţionat ca “Salvator al Istanbulului” şi avansat colonel la 1 iunie 1915. În 1916, Mustafa Kemal a fost trimis pe frontul rusesc şi avansat la rang de general, dobândind titlul de paşă. A fost singurul general turc care i-a învins pe ruşi pe frontul de est. Mai târziu în acel an a preluat comanda Armatei II în SE Anatoliei. Acolo l-a întâlnit pe colonelul Ismet (Inonu), care avea să-i devină cel mai apropiat aliat la construirea republicii. Izbucnirea Revoluţiei Ruse în martie 1917 l-a pus pe Mustafa Kemal la dispoziţia provinciilor otomane din Siria şi Irak, către care se îndreptau britanicii dinspre baza lor din Egipt. A fost numit comandant al Armatei VII în Siria, dar a fost consternat de starea jalnică în care se găsea aceasta. Demisionând, s-a întors fără permisiune la Istanbul. I s-a acordat o permisie de trei luni după care a fost trimis să-l însoţească pe prinţul moştenitor Mehmet Vahideddin într-o vizită de stat în Germania. La întoarcerea în Istanbul, Mustafa Kemal s-a îmbolnăvit de rinichi, probabil din pricina gonoreei pe care o contractase anterior. A plecat la Viena să se trateze şi apoi la Carlsbad, în convalescenţă. Cât se afla acolo, sultanul Mehmet V a murit şi Vahideddin a preluat tronul ca Mehmet VI. Mustafa Kemal a fost rechemat la Istanbul în iunie 1918. Maşinaţiunile lui Enver pe lângă sultan l-au făcut să-l numească pe Mustafa Kemal la comanda forţelor otomane din Siria, aproape distruse. A găsit acolo o situaţie mult mai rea decât şi-o imaginase şi a ordonat retragerea către nord ca să salveze cât mai multe vieţi. Luptele au încetat prin Armistiţiul de la Mudros (30 octombrie 1918). La scurt timp după aceea, Enver şi alţi conducători ai CUP au fugit în Germania, lăsându-l pe sultan să conducă guvernul. Ca să-şi asigure continuitatea domniei, Mehmet VI era dispus să coopereze cu Aliaţii, care preluaseră controlul asupra guvernului. Aliaţii n-au aşteptat tratatul de pace ca să ridice pretenţii asupra teritoriului otoman. La începutul lui decembrie 1918, trupele aliate ocupaseră zone din Istanbul şi alcătuiseră o administraţie militară aliată. La 8 februarie 1919, generalul francez Franchet d’Esperey a intrat în oraş călare pe un cal alb, imitând intrarea lui Mehmet Cuceritorul din 1453, insinuând astfel că suveranitatea otomană în oraşul imperial luase sfârşit. Aliaţii au făcut un plan prin care să includă provinciile din estul Anatoliei într-un stat armean independent. Trupele franceze au pătruns în Cilicia, în SE. Grecia şi Italia au emis pretenţii asupra SV Anatoliei. Italienii au ocupat Marmaris, Antalia şi Burdur, iar la 15 mai 1919 trupele greceşti au debarcat la Izmir, înaintând în interiorul Anatoliei, omorând civili şi devastându-le satele. Aliaţii păreau că au abandonat cele Paisprezece Puncte ale lui Woodrow Wilson în favoarea vechilor viziuni imperialiste stabilite prin tratate secrete şi motivate de propriile ambiţii ascunse. Între timp, armata lui Mustafa Kemal fusese demobilizată. El s-a întors la Istanbul pe 13 noiembrie 1919, chiar când vapoarele flotei Aliaţilor înaintau pe Bosfor. Această scenă, ca şi cea a pătrunderii trupelor britanice, franceze şi italiene în oraş au lăsat o urmă de neşters în memoria lui Mustafa Kemal. Era hotărât să-i alunge. A început să se întâlnească cu anumiţi prieteni ca să formuleze o politică menită să salveze Turcia. Printre aceştia erau şi Ali Fuat şi Rauf (Orbay), eroul bătăliilor navale. Ali Fuat se stabilise în Anatolia şi cunoştea situaţia de acolo foarte bine. Împreună cu Mustafa Kemal au alcătuit un plan pentru o mişcare naţională anatoliană cu centrul la Ankara. În diverse părţi ale Anatoliei, turcii luaseră deja problemele în mâini, autointitulându-se „asociaţii pentru apărarea drepturilor” şi organizând unităţi paramilitare. Au început să intre în conflicte armate cu localnicii non-musulmani şi se pare că aveau de gând să facă acelaşi lucru şi împotriva forţelor de ocupaţie. Temându-se de anarhie, Aliaţii l-au somat pe sultan să reinstaureze ordinea în Anatolia. Marele vizir l-a recomandat pe Mustafa Kemal ca fiind un ofiţer loial care putea fi trimis în Anatolia ca inspector general al Armatei III. Mustafa Kemal a aranjat să primească aceste ordine în scris în aşa fel încât să obţină puteri extraordinar de extinse, adică autoritatea de a da ordine pe tot cuprinsul Anatoliei şi de a cere supunere din partea guvernatorilor provinciilor. Se poate afirma că istoria modernă a turcilor a început în dimineaţa de 19 mai 1919, când Mustafa Kemal a debarcat la Samsun, pe coasta Anatoliei de la Marea Neagră. Atât de încărcată emoţional a fost această dată pentru Mustafa Kemal încât mai târziu, când a fost întrebat pentru un articol de enciclopedie care era data naşterii sale, a spus 19 mai 1919. Abandonând motivul oficial pentru care se afla în Anatolia, de a restabili ordinea, a pornit către Amasya. Acolo le-a spus mulţimilor adunate că sultanul era prizonierul Aliaţilor şi că el venise ca să împiedice pierderea ţării. Acesta a devenit mesajul său pentru turcii din Anatolia. Aliaţii au făcut presiuni asupra sultanului să-l cheme înapoi pe Mustafa Kemal, care a nesocotit însă orice ordin sosit din Istanbul. Sultanul l-a destituit şi a telegrafiat tuturor guvernatorilor provinciilor, instruindu-i să ignore ordinele lui Mustafa Kemal. Circulau ordine imperiale ca să fie arestat. Mustafa Kemal a evitat să fie destituit din armată demisionând oficial în seara de 7 iulie. În calitate de civil, şi-a continuat drumul, împreună cu însoţitorii săi, de la Sivas la Erzurum, unde generalul Kâzim Karabekir, comandantul celor 18 000 de soldaţi ai Corpului 15, îşi avea cartierul general. În acest moment critic, când Mustafa Kemal nu mai avea susţinere militară şi nici vreun statut oficial, Kâzim i-a acordat încredere, punându-şi trupele la dispoziţia acestuia, ceea ce a reprezentat un moment crucial în lupta pentru independenţă. Kâzim a adunat un congres al tuturor asociaţiilor de apărare a drepturilor care s-a ţinut la Erzurum pe 23 iulie 1919. Mustafa Kemal a fost ales conducătorul Congresului de la Erzurum şi astfel a obţinut un statut oficial. Congresul a schiţat un document ce acoperea cele şase provincii estice ale imperiului. Cunoscut ulterior ca Pactul Naţional, documentul afirma inviolabilitatea „frontierelor” otomane, adică toate teritoriile otomane locuite de turci la momentul semnării Armistiţiului de la Mudros. Prin acest document se mai înfiinţa şi un guvern provizoriu, se revocau aranjamentele cu statut special pentru minorităţile din Imperiul Otoman (capitulaţii) şi se înfiinţa un comitet de conducere care l-a ales pe Mustafa Kemal drept conducător. Mustafa Kemal a intenţionat să extindă Pactul Naţional pentru toată populaţia musulmano-otomană a imperiului. Ca să atingă acest deziderat, a convocat un congres naţional la Sivas şi a ratificat pactul. A făcut publice încercările guvernului sultanului de a-l aresta şi de a zădărnici Congresul de la Sivas. Marele vizir din Istanbul a fost destituit, iar noul guvern, solidar cu mişcarea naţionalistă, i-a înapoiat lui Mustafa Kemal rangul militar şi decoraţiile. Puţin convins de capacitatea sultanului de a scăpa ţara de ocupaţia Aliaţilor, Mustafa Kemal a înfiinţat sediul guvernului provizoriu la Ankara, la 480 km de Istanbul. Acolo avea să fie în siguranţă atât faţă de sultan cât şi faţă de Aliaţi. S-a dovedit a fi o decizie înţeleaptă. La 16 martie 1920, la Istanbul, Aliaţii i-au arestat pe conducătorii simpatizanţilor naţionalişti, inclusiv pe Rauf, şi i-au trimis în Malta. Guvernul conciliant de la Istanbul a căzut şi a fost înlocuit de reacţionarii care au dizolvat parlamentul şi i-au forţat pe demnitarii religioşi să-i declare pe Mustafa Kemal şi pe asociaţii săi necredincioşi buni de împuşcat pe loc. Lupta se dădea acum între guvernul sultanului şi cel al lui Mustafa Kemal. Mulţi turci de seamă au fugit din Istanbul la Ankara, printre care şi Ismet, apoi şi Fevzi (Çakmak), ministrul de război al sultanului. Fevzi a devenit şeful Cartierului General al lui Mustafa Kemal. S-au ţinut din nou alegeri şi parlamentul, numit Marea Adunare Naţională (MAN), s-a întrunit la Ankara la 23 aprilie 1920. Adunarea l-a ales pe Mustafa Kemal preşedinte. În iunie 1920, Aliaţii i-au înmânat sultanului Tratatul de la Sèvres pe care l-a semnat la 10 august 1920. Prin prevederile acestui tratat, statul otoman era drastic redus ca suprafaţă, Grecia fiind unul din principalii beneficiari. Armenia a fost declarată independentă. Mustafa Kemal a repudiat tratatul. Primind ajutor militar din partea Uniunii Sovietice, a reuşit să-i alunge pe greci din Anatolia şi din Tracia şi să subjuge noul stat armean. Pe măsură ce războiul împotriva grecilor începea să meargă bine pentru forţele lui Mustafa Kemal, Franţa şi Italia negociau cu guvernul naţionalist de la Ankara. Ele şi-au retras trupele din Anatolia, ceea ce i-a lăsat pe armenii din SV Anatoliei fără protecţia franceză. Cu francezii şi italieni ieşiţi din joc, Kâzim şi-a concentrat eforturile împotriva statului armean. A fost asistat de bolşevicii care stabiliseră relaţii cu guvernul MAN. Părăsindu-i pe protejaţii armeni, ruşii i-au alimentat pe naţionalişti cu arme şi muniţii şi li s-au alăturat la atacarea Republicii Socialiste Armenia, propria lor creaţie. Acest atac combinat a fost fatal pentru armeni, care au fost zdrobiţi în octombrie şi noiembrie 1920 şi s-au predat la începutul lui noiembrie. Prin tratatele de la Alexandropol (3 decembrie 1920) şi de la Moscova (16 martie 1921), naţionaliştii au recâştigat provinciile estice precum şi oraşele Kars şi Ardahan, iar Uniunea Sovietică a devenit prima naţiune care a recunoscut guvernul naţionalist de la Ankara. Graniţele estice ale Turciei au fost stabilite pe râurile Arpa şi Aras. Grecii însă au fost mai greu de învins deoarece îşi continuau înaintarea către Ankara începută în iunie 1920. La sfârşitul lui iulie ocupaseră Bursa şi se îndreptau către Ankara. Ali Fuat a fost eliberat din funcţia de comandant pe acest front şi înlocuit de Ismet. Armata turcă şi-a fixat poziţiile pe râul Inonu, la nord de Kutahya, făcându-i pe greci să se retragă pe 10 ianuarie 1921, în prima bătălie de la Inonu. Grecii nu şi-au reluat ofensiva până în martie 1921. Tot Ismet i-a întâmpinat la râul Inonu, într-o bătălie care a durat din 27 martie până la 1 aprilie. În seara de 6 spre 7 aprilie 1921, grecii au abandonat înfruntarea şi s-au retras. În 1934, când turcii au fost obligaţi prin lege să primească nume de familie, Ismet şi-a luat numele de Inonu în amintirea acestor victorii. Grecii au lansat o nouă ofensivă pe 13 iulie 1921. Ismet i-a înfruntat la râul Sakarya, atât de aproape de Ankara încât tirul artileriei putea fi auzit de acolo. În sânul MAN s-a format însă o opoziţie faţă de Mustafa Kemal, condusă de Kâzim, care devenise invidios. Opoziţia cerea ca puterile lui Mustafa Kemal să fie reduse ca să se poată configura o nouă politică. În plus, doreau ca Mustafa Kemal să preia personal conducerea războiului împotriva grecilor, sperând într-o victorie a acestora care ar fi năruit autoritatea lui Mustafa Kemal. Pe 4 august, Mustafa Kemal a consimţit, cu condiţia de a i se garanta toate drepturile conferite de MAN. Apoi şi-a asumat rolul de comandant-şef cu autoritate absolută. I-a învins pe greci în Bătălia de la Sakarya (23 august-13 septembrie 1921) şi a iniţiat o ofensivă (26 august-9 septembrie 1922) care i-a împins pe greci spre mare, la Izmir. Încurajată de eliberarea Anatoliei de grosul forţelor aliate, MAN, dominată de Mustafa Kemal, a adoptat la 1 noiembrie 1922 actul de abolire a sultanatului, urmat în 17 noiembrie de plecarea în exil a sultanului Mehmet VI. Aliaţii au invitat apoi guvernul de la Ankara la discuţii care s-au concretizat în semnarea Tratatului de la Lausanne la 24 iulie 1923. Acest tratat stabilea frontiera europeană a Turciei la râul Maritsa în estul Traciei. Naţionaliştii au ocupat Istanbulul pe 2 octombrie. S-a stabilit capitala la Ankara şi pe 29 octombrie a fost proclamat Republica Turcă. Turcia deţinea acum controlul absolut asupra teritoriilor sale. Mustafa Kemal a început un amplu proces de reformă a ţării, ţelul său fiind s-o aducă în sec. XX. Instrumentul principal era Partidul Popular Republican, constituit pe 9 august 1923, care înlocuia asociaţiile de apărare a drepturilor. Programul său era încorporat în cele „Şase direcţii” ale partidului:republicanism, naţionalism, populism, etatism (proiectul de industralizare a Turciei controlat în întregime de stat avea ca obiectiv să acopere toate nevoile interne la nivelul sec. XX), secularism şi revoluţie. Principiul conducător era instituirea unei stări revoluţionare permanente, de natură să menţină ritmul schimbărilor în stat şi în societate. Califatul a fost abolit la 3 martie 1924;şcolile religioase au fost desfiinţate tot atunci. Abolirea curţilor religioase de judecată a urmat pe 8 aprilie. În 1925, purtarea fesului a fost interzisă – de atunci înainte, turcii au purtat îmbrăcăminte de tip occidental. Mustafa Kemal a făcut un tur al Anatoliei ţinând discursuri, turneu în timpul căruia a purtat o pălărie de modă europeană, dând astfel un exemplu poporului turc. În Istanbul şi pretutindeni, frăţiile religioase, fortăreţe ale conservatorismului, au fost scoase în afara legii. Emanciparea femeilor a fost încurajată prin căsătoria lui Mustafa Kemal în 1923 cu o femeie educată în Occident, Latife Hanim (de care a divorţat doi ani mai târziu) şi a fost impulsionată de o nouă legislaţie liberală. În decembrie 1934, femeilor li s-a dat dreptul de a alege şi de a fi alese în Parlament. Aproape peste noapte, întregul sistem juridic islamic a fost înlăturat. Din februarie până în iunie 1926, au fost adoptate codul civil elveţian, codul penal italian şi codul comercial german. Drept urmare, emanciparea femeilor a fost întărită prin abolirea poligamiei, căsătoria a devenit contract civil şi divorţul a fost recunoscut ca acţiune civilă. O reformă de proporţii revoluţionare a fost înlocuirea scrierii arabe (pe care limba turcă otomană o folosise de secole) cu alfabetul latin. Acest lucru a avut loc oficial în noiembrie 1928, aşezând Turcia pe drumul spre obţinerea unuia din cele mai mari procente ale alfabetizării din Orientul Mijlociu. Mustafa Kemal a mers prin sate şi cu creta pe tabla neagră i-a învăţat alfabetul latin pe turci şi le-a explicat cum trebuie pronunţate literele. Educaţia a avut de profitat de pe urma acestei reforme, căci tineretul din Turcia, rupt de trecutul dominat de religie, a fost încurajat să folosească noile oportunităţi educaţionale care le dădeau acces la tradiţiile umaniste şi ştiinţifice ale Occidentului. Un alt pas important a fost adoptarea numelor de familie, stabilită prin decret al MAN în 1934. Adunarea i-a dat lui Mustafa Kemal numele Atatürk („Părintele turcilor”). După ce a stabilit ferm frontierele naţionale ale Turciei şi a aşezat ţara pe drumul modernizării, Atatürk şi-a propus să dezvolte politica externă. A hotărât ca Turcia să nu mai ridice nicio pretenţie iredentistă în afară de încorporarea eventuală a regiunii Alexandretta, despre care el credea că fusese înscrisă în frontierele stabilite prin Pactul Naţional. A rezolvat conflictele cu Marea Britanie printr-un tratat semnat la 5 iunie 1926. Turciei i se cerea să renunţe la Mosul în schimbul a 10% din profitul pe petrolul care se producea acolo. Atatürk a urmărit şi o reconciliere cu Grecia, care s-a înfăptuit printr-un tratat de prietenie semnat la 30 decembrie 1930. S-a făcut schimb de populaţii de ambele părţi, s-au reglementat frontierele şi problemele militare, de pildă stabilirea egalităţii navale în estul Mediteranei. Acest program ambiţios de modernizare forţată nu s-a putut realiza fără efort şi fără vărsare de sânge. În februarie 1925, kurzii din SV Anatoliei au ridicat flamura răscoalei în numele islamului. A durat două luni ca să fie înăbuşită, iar conducătorul ei, Seyh Said, a fost spânzurat. În iunie 1926 s-a descoperit un complot pus la cale de politicienii nemulţumiţi care plănuiau să-l asasineze pe Atatürk şi cei 13 vinovaţi au fost judecaţi şi spânzuraţi. Au mai existat şi alte procese şi alte execuţii, dar sub conducerea lui Atatürk ţara a fost îndreptată constant în direcţia unui stat modern cu un minim de represiune. În ultima perioadă a vieţii, Atatürk s-a cam îndepărtat de poporul turc. A pus să fie remobilat palatul Dolmabahce din Istanbul, fostă reşedinţă a sultanilor, şi aici îşi petrecea cea mai mare parte a timpului. Pentru că bea mult şi mânca puţin, sănătatea a început să i se şubrezească. Boala sa, ciroză a ficatului, a fost însă diagnosticată prea târziu. Şi-a purtat durerea ultimelor luni din viaţă cu multă demnitate şi tărie de caracter şi a murit la 10 noiembrie 1938 la ora 9.05 la Dolmabahce. Funeraliile naţionale au fost prilejul unor impresionante manifestări de durere din partea poporului turc. Corpul i-a fost purtat prin tot Istanbulul şi de acolo la Ankara, unde a găsit un loc de veci pe potriva sa. Câţiva ani mai târziu a fost construit la Ankara un mausoleu care conţine sarcofagul lui Atatürk şi un muzeu memorial. Atatürk este omniprezent în Turcia. Portretul său se găseşte în fiecare casă şi în fiecare birou şi pe timbre şi pe bancnote. Cuvintele sale sunt inscripţionate pe clădiri importante. Statuile cu el abundă. Politicienii turci, indiferent de afilierea de partid, pretind că sunt moştenitorii mantiei lui Atatürk, dar nici unul nu i-a egalat amploarea vederilor, devotamentul şi lipsa de egoism. SURSĂ: Historia.

Bun meme.

La data de 18 mai 1804, Napoleon Bonaparte a fost numit împărat al Franţei şi încoronat de către Papa Pius al VII-lea pe 2 decembrie 1804, în cadrul unei ceremonii fastuoase, care a avut loc la Catedrala Notre Dame din Paris. Atunci, Bonaparte a declarat că „Imperiul înseamnă pace”. Însă conducerea sa a dus la un lung şir de războaie cu Anglia şi cu monarhiile absolutiste, cauzate, printre altele, de rivalitatea dintre burghezia franceză şi cea engleză pentru supremaţia economică şi ambiţia lui Napoleon de a stăpâni întreaga lume. În 1812, Napoleon face o încercare dezastruasă de a invada Rusia, în care este învins. Astfel a început căderea lui Bonaparte. În Bătălia de la Leipzig este înfrânt şi obligat să abdice, fiind exilat în insula Elba, în anul 1814. SURSĂ: Ziua de Constanţa.

@Maschinenpistole 40 înainte să existe gloanţe cam aşa se duceau luptele

Ministrul Muncii face o aluzie extrem de nepotrivită la tragedia din Colectiv, pentru a câștiga o dispută politică. Lia Olguța Vasilescu a spus că liberalii vor să preia guvernarea și se întreabă „la ce vor mai da foc?” pentru a realiza asta. Afirmația nefericită a ministrului român este o aluzie la cumplita tragedie din Colectiv, în urma căreia au murit 64 de tineri. Românii au reacționat și, în urma unui protest la care au participat peste 35.000 de oameni numai în Capitală (peste 65.000 în toată țara), premierul de atunci, Victor Ponta, a demisionat din funcție. „Cum să văd acest atac de un penibil absolut. Cum a fost şi acuzaţia de terorism la adresa lui Sevil Shhaideh. Nu e mare diferenţă. După ameninţarea lui Iohannis de acum trei zile la adresa premierului, iată că ies la iveală servanţii preşedintelui. Întrebarea pe care mi-o pun acum că plângerea penală e depusă este la ce mai vor să dea foc ca să preia guvernarea. (...) Asistăm la un mod de operare care a fost aplicat şi în 2015 când a fost demis Ponta. Şi în 2015, şi acum, preşedintele Iohannis doreşte să dea jos o guvernare legitimă aleasă de majoritatea românilor“, a declarat Lia Olguţa Vasilescu, scrie adevarul.ro. SURSE: Digi24, Adevărul, HotNews, stiripesurse.ro, EurActiv, ProTV, DC News, B1, constanta.press, Libertatea, Bintelligence, AK-24, Antena 3, Realitatea.

Preşedintele Senatului, Călin Popescu-Tăriceanu, a declarat, joi, că, în opinia sa, abuzul în serviciu din Codul penal este o reminiscenţă comunistă şi că o variantă ar fi o formulă de dezincrimarea acestei infracţiuni. Întrebat dacă ar fi de acord cu un prag valoric pentru abuzul în serviciu, Călin Popescu Tăriceanu a răspuns: "Nu. Eu aş fi de părere cu totul altceva şi anume să ne raportăm la legislaţia europeană care constituie un model fără îndoială şi pentru România, să ne uităm că sunt ţări în care nu există această prevedere de abuz în serviciu. Să ţinem cont de faptul că această prevedere este o moştenire din perioada comunistă şi stalinistă şi să facem un Cod penal care să fie modern comparabil cu prevederile care se regăsesc la nivel european." Chestionat dacă afirmaţia sa ar putea fi interpretată ca o propunere de a dezincrima abuzul în serviciu, şeful Senatului a replicat: "Putem să mergem şi pe această formulă. Am discutat cu reprezentanţii unor mari ţări din UE, unde nu există această prevedere în Codul penal. La noi moştenirea comunistă, vedeţi că suntem la 30 de ani de la căderea comunismului şi încă suntem nostalgici. Nu eu. Văd că sunt mulţi nostalgici după acea perioadă. De ce? Pentru că aceste precăderi din Codul penal erau folosite cu precădere ca instrumente politice e eliminare a unora care sunt incomozi. La fel cum s-a întâmplat în ultima perioadă şi în România. Nu e nicio diferenţă." În opinia lui Călin Popescu Tăriceanu, funcţionarii publici pot fi sancţionaţi administrativ şi nu în baza unei prevederi din Codul penal referitoare la abuzul în serviciu. "Sunt sancţiuni administrative. Putem să ne orientăm foarte bine după legislaţia care funcţionează în alte state. La noi rezultatele aceste campanii pe care am văzut-o desfăşurată în ultimii ani se văd. România stă prost la absorbţia fondurilor europene, stă prost la cu implementarea proiectelor. De ce? Din acest motiv, pentru că că funcţionarii din ministere nu mai vor să semneze pentru că au toţi grija familie, grija locului de muncă şi în final a propriei libertăţi şi nu vor să se mai angajeze în nici un fel. Dacă vrem să stăm pe loc şi după aceea să ne plângem tot timpul că nu absorbim fonduri europene, că nu se fac proiecte, menţinem chestiunea aceasta. Cred că trebuie să facem o alegere. Până la urmă, politica penală o face Parlamentul şi nu o face sistemul juridic", a completat liderul ALDE, după şedinţa Biroului permanent al Senatului. După ultima şedinţă a Comisiei speciale pentru legile justiţiei, unde au fost dezbătute propunerile de modificare a Codului penal, CSM a precizat că la nivelul unei comisii de specialitate a fost reevaluat textul de lege privind art. 308 din Codul Penal, referitor la infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane, menţionând că prioritatea este recuperarea prejudiciului în cazul infracţiunilor săvârşite în mediul privat. Articolul 308 se referă la infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane. "Dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-301 şi 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice.În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime", prevede articolul. Preşedintele Comisiei pentru legile justiţiei, Florin Iordache, a spus că nu s-a ajuns încă la discuţiile legate de cum va fi definită infracţiunea de abuz în serviciu, dar că în opinia sa, ar fi bine să nu existe prag pentru această infracţiune. SURSE: Mediafax, ziare.com, România TV, Cotidianul, HotNews, Realitatea, Business24, Libertatea, 9AM, Radio România Actualităţi, Telegraf, Revista 22, Bizlawyer, Secunda TV.

Liderul Partidului Politic Partidul Nostru, Renato Usatîi, anunță că dacă candidatul PN la funcția de primar al orașului Bălți va pierde alegerile locale, atunci dânsul va pleca din politica moldovenească. Anunţul a fost făcut aseară, în cadrul emisiunii „Politica cu Nataliei Morari”, de la postul de televiziune TV8. „Pentru noi e important să câștigăm aceste alegeri. Eu am spus, dacă pierdem alegerile în Bălți, cred că ar trebui să plec din politică. Dacă majoritatea cetățenilor sunt cei care vor să se întoarcă înapoi, să-i „penească” de bani în toate întreprinderile municipale, cum a fost până a veni eu la Primărie, dacă nu le convine o primărie transparentă, pentru ce să mai luptăm? Plec și eu cu acei oameni care pleacă zilnic din țară să punem teracota pe aici prin suburbii. Voi lupta atâta timp cât au nevoie cetățenii de această luptă”, a declarat liderul PN. Pe de altă parte, Usatîi crede că dacă alegerie din Bălți vor fi corecte, atunci candidatul Partidului Nostru va câștiga. De asemenea, Renato Usatîi consideră că la momentul actual candidatul Nicolai Grigorişin are mari şanse să câştige din primul tur alegerile noi din municipiul Bălţi. Aceasta dacă va fi lăsat până la urmă în cursa electorală. Renato Usatîi nu exclude că acesta ar putea fi exclus pe ultima sută de metri din campania electorală. SURSE: UNIMEDIA, Adevărul, IPN, Realitatea.

La 23 de ani distanţă de la premiera pe care a realizat-o pentru alpinismul românesc, Constantin Lăcătuşu a rememorat condiţiile ascensiunii din 17 mai 1995. Pe 17 mai 1995, Ticu Lăcătuşu reuşea performanţa istorică de a ajunge pe Acoperişul Lumii (8848 m). Astăzi, la 23 de ani distanţă, alpinistul spune că Everestul a devenit o atracţie mult mai accesibilă pentru om pasionat de experienţe extreme. „Everest 17 mai 1995. Singur pe vârf, fără şerpaş şi fără oxigen, utilizat doar 200 m deasupra ultimei tabere (8250m). Alte vremuri: doar 350 alpinişti pe vârf până atunci, doar 75 dinspre Tibet, doar eu + alţi 5 în acea zi, niciun şerpaş, fără corzi fixe până pe vârf. Cu un an înainte, traseu dificil, în premieră, până la 8100 m, atât cât ne-a lăsat o avalanşă imensă din care am scăpat doar graţie Celui de Sus“, îşi aminteşte Ticu Lăcătuşu. În cele două decenii scurse de la memorabila ascensiune, interesul pentru Everest a crescut, astfel încât Acoperişul Lumii este luat cu asalt an de an în cele două sezoane propice urcărilor. „Everestul, la aproape 9 km altitudine, rămâne o încercare extremă, un magnet veşnic pentru orice alpinist. Dar, performanţe sportive şi alpinistice autentice, adaptate alpinismului modern din zilele noastre, sunt încă posibile în Himalaya. S-a valorificat doar 10% din potenţialul existent, iar în zone ca Antarctica şi Arctica, doar 1%. Lot of work & lot of fun for the next generations!“ (Mult de muncă, multă distracţie pentru generaţia viitoare!), mai arată cel mai titrat alpinist român. Ticu Lăcătuşu spune că de la reuşita din 1995 nu a mai avut încercări de a urca pe Everest, dar în urmă cu 10 ani a trecut prin zona, în timpul unei expediţii spre vârful Lhotse şi a găsit un peisaj cu totul schimbat: „În 2008 am fost pe Lhotse, un vârf din vecinătate, dinspre Nepal, care are cam două treimi din traseu comun cu traseul spre Everest. Când am văzut ce-i acolo, am spus că n-o să mai merg niciodată, schimbarea e totală: comercializare excesivă, aglomeraţie, erau aproape 2000 de oameni. Spre comparaţie, în 1995, nu erau nici 100 de alpinişti. Acum urcă într-o singură zi 70 de oameni, cam câţi urcaseră în toată istoria pe traseul pe care l-am urmat eu“ În cei 23 de ani care au trecut de la premiera realizată de Ticu Lăcătuşu pasiunea pentru munte a căpătat şi alte conotaţii, odată cu progresul tehnologiei informaţionale şi a modernizării tehnice: „Dorinţa de a performa, faptul că oamenii sunt informaţi şi pot găsi echipamentul şi toate serviciile de care au nevoie face ca oricine să-şi propună să urce pe Everest. Iar toată lumea e fericită: alpiniştii sunt bucuroşi că au şansa să urce pe vârf - dar sunt multe cazuri în care nici nu sunt alpinişti, şerpaşii câştigă bani frumoşi, agenţiile prosperă, Nepalul care a dezvoltat o adevărată industrie şi , mai nou, China câştigă bani din taxe“, mai spune Lăcătuşu. Constantin Lăcătuşu este românul cu cel mai bogat palmares alpin, din care se remarca: primul vârf de 8000 metri pentru Romania (Broad Peak – 8047m, 1992), primul român pe Everest (1995), primul român solitar pe un 8000 m (Cho Oyu – 8201 m, 1998), singurul român învingător pe cele mai înalte vârfuri ale celor 7 continente (1993-2001), tentativa de premieră mondială pe Everest (8100 m în peretele NNE, 1994), două expediţii pe Dhaulagiri-Muntele Furtunilor, Himalaya (1996 - prima expediţie româneasca la peste 7500 m şi 1999- vârful NE – 8140 m), tentativa solo pe Lhotse (Himalaya, până la 8350 m, fără oxigen artificial, fără şerpaşi), peste 30 de ascensiuni externe în premieră românească, 5 premiere mondiale şi 11 expediţii în Himalaya. SURSĂ: Adevărul.

http://www.istorie-pe-scurt.ro/wp-content/uploads/2016/05/rovine.jpg Confruntarea dintre armata voievodului Mircea cel Bătrân (1386 -1418) şi cea a sultanului Baiazid Fulgerul a avut caracteristica unei bătălii frontale, adică a fost cu mari pierderi de ambele părţi. Informaţiile circulau greu în epocă şi doar fragmente de descriere s-au mai păstrat în analele slave, bizantine şi otomane. Urmaşii eroilor de la Rovine nu mai ştiau data şi locul desfăşurării acţiunii şi doar intelectualii mai citeau de prin vechile cronici ale vecinilor. Articolul de faţă îşi propune să prezinte o nouă cronologie, total deosebită de teoriile precedente. Se acceptă două date principale şi chiar două sau mai multe expediţii sultanale. Data de 10 octombrie 1394 a fost combătută cu 17 mai 1395, argumentele în favoarea ultimei zile fiind destul de şubrede. Noua teorie propune următoarea înlãnţuire a evenimentelor. În 1393, s-au dus lupte crâncene pentru cucerirea ţaratului lui Şişman, iar apoi trupele otomane au înaintat spre Silistra, cetatea capitulând după un asediu îndelungat şi garnizoana a fost măcelărită. Cum năvrapii, călăreţi care nu trăiau decât din pradă, nu aveau ce să facă la un asediu, au fost trimişi să jefuiască la nord de fluviu şi în Dobrogea, ceea ce a provocat riposta ofensivă a voievodului Mircea cel Bătrân. După încetarea campaniei în 1394, conform obiceiului otoman în preajma zilei de 26 octombrie, unităţi româneşti de cavalerie au trecut rapid fluviul şi, pe mai multe coloane, au atacat baza de akîngii de la Karînovasî. A fost un dezastru turcesc după cum recunosc cu neplăcere şi cronicarii otomani. Prin acest raid se asigura momentan liniştea Munteniei, dar se ştia că Baiazid nu era omul care să ierte sau să uite. Iarna dintre anii 1394 şi 1395 a fost liniştită şi regele Ungariei a putut să iniţieze o campanie împotriva Moldovei. Eşecul din munţi l-a făcut mai conciliant şi a acceptat încheierea unui tratat cu domnitorul de la sud de Carpaţi. Întâlnirea a avut loc la Braşov la 7 martie 1395 şi Mircea se asigura de sprijin militar din partea vecinului de la nord. Nu se aminteşte nimic despre o confruntare de amploare sau despre expediţii de recuperare a domniei de către voievod. Conform regulilor strategiei stabilite din vechime, este important să ai aliaţi puternici şi un singur inamic. Raidurile pornite din Nicopole şi Turnu deveneau tot mai periculoase şi un detaşament maghiar a fost nimicit de turci. Se impunea o expediţie personală a regelui Sigismund şi în iulie 1395 cădea cetatea Turnu în mâinile creştinilor. Aceastã cucerire nu se putea produce mai devreme de 6 iulie când regele maghiar abia era la Câmpulung. Oastea maghiară a fost atacată pe drumul de întoarcere de forţe ostile conduse de Vlad Uzurpatorul şi pierderile au fost importante. Sultanul Baiazid a considerat situaţia prea gravă pentru a mai fi lăsată pe seama beilor dunăreni şi în august 1395 a trecut pe la Nicopole în Muntenia. Cronicile sud-slave consemnează că Baiazid a plecat împotriva lui Mircea cel Bătrân în anul 6903, an care se încheia la 31 august 1395. Nu se spune exact de unde a pornit în campanie. Nu trebuie să se exagereze cu epitetele sultanului privind iuţeala de deplasare, contemporanii fiind uimiţi de capacitatea de a ţine mult trupele în campanie. În plus, nu toate acţiunile au fost conduse personal de Baiazid. Trecerea Dunării s-a făcut cu unele dificultăţi provocate de insuficienţa ambarcaţiunilor de mare capacitate. Un timp preţios a fost pierdut cu recuperarea cetăţii Turnu care nu putea să rămână în spatele frontului pe liniile de comunicaţii. Apoi înaintarea a fost lentă, prudentă, oastea otomană fiind hărţuită permanent de munteni. Bătălia de la Rovine a avut loc probabil la 10 octombrie 1395 şi s-a încheiat cu retragerea sultanului, dar forţe de cavalerie l-au sprijinit pe Vlad Uzurpatorul, care s-a recunoscut cu acest prilej supusul statului otoman. Raidurile de jaf au fost împinse spre Braşov şi în Banat, ceea ce l-a convins pe Sigismund de Luxemburg să ceară declanşarea unei cruciade pentru a neutraliza potenţialul ofensiv otoman. Sultanul Baiazid era liniştit la sfârşitul lui 1395 şi s-a putut consacra visului principal, o obsesie chiar putem să scriem:cucerirea Constantinopolului. Dacă situaţia la Dunăre era tensionată, cu forţe maghiare la Nicopole, padişahul n-ar fi concentrat trupele pe un alt front. A fost surprins neplăcut de sosirea cruciaţilor după ce crezuse că energiile creştine se epuizaseră în anul precedent şi a trebuit să abandoneze maşinile de asediu pentru a putea să-i respingă pe invadatori. Se poate spune cu certitudine că bătălia de la Rovine a avut loc în toamna anului 1395 şi nu este exclus ca data să fie chiar 10 octombrie. Dacă bătălia de la Rovine ar fi avut loc la 17 mai 1395, sultanul nu putea să înceapă o nouă campanie împotriva Constantinopolului după două eşecuri, Rovine şi Turnu. Viitoarele articole ştiinţifice vor aduce dovezi suplimentare în favoarea acestei teorii. SURSĂ: Historia.