BIS aka OldNab

Cine e Kalcor?

Fix la asta mă gândeam şi eu, sunt sigur că am mai văzut mema asta pe undeva. Dacă ştie cineva exact de unde a luat-o, îl pot sancţiona şi-o bag în Arhivă.

Karl Marx - filozof, istoric, economist, sociolog și jurnalist - s-a născut pe 5 mai, în anul 1818, în oraşul Trier. Împreună cu Friedrich Engels, a întemeiat teoria socialismului științific, a scris și a publicat, în 1848, „Manifestul Partidului Comunist”. După absolvirea liceului din Trier, Marx a urmat Universitatea din Bonn, apoi pe cea din Berlin, unde a studiat dreptul, dar mai ales istoria şi filozofia. Îşi termină studiile în 1841, prezentând o teză de doctorat asupra filozofiei lui Epicuri. Marx a observat că omul s-a îndepãrtat de sine, s-a alienat, dar motivează devalorizarea sa doar prin prisma economică: omul este separat de produsul muncii sale, care devine marfă în capitalism şi îl face pe acesta dependent de sistem. Munca salariată este şi ea doar un mijloc de supravieţuire, forţa de muncă fiind comercializată, şi omul ajungând el însuşi marfă. Marx a vrut să schimbe temeliile lumii din care trebuie să dispară statul, clasele, omul depinzând doar de el însuşi şi de legile sociale pe care le va conştientiza. Dintre lucrările sale, amintim „Manuscrise economico-filosofice”, „Mizeria filosofiei”, „Contribuţii la critica economiei politice”, „Teze despre Feuerbach”. Pe 14 martie 1883, Marx se stinge din viaţă şi este înmormântat, alături de soţia sa, în cimitirul Highgate din Londra. SURSĂ: Ziua de Constanţa.

Astăzi s-au împlinit 205 de ani de la naşterea filozofului danez, teologului, poetului şi autorului religios Søren Kierkegaard ( 5 mai 1813 - 11 noiembrie 1855). El a scris texte în care a crticat religia organizată, etica, psihologia şi filozofia religiei. Søren Kierkegaard este considerat primul filozof existenţialist. El a subliniat în opera sa importanţa alegerilor personale. "Viaţa nu este o prebolemă care trebuie rezolvată, ci o realitate care trebuie experimentată", spunea Søren Kierkegaard. "Nu uita să te iubeşti pe tine însuţi". Søren Kierkegaard a fost un critic acerb al filozofilor şi intelectualilor idealişti din timpul lui, precum Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Johann Wolfgang von Goethe, Johann Gottlieb Fichte, Friedrich Wilhelm Joseph Schelling şi Karl Wilhelm Friedrich Schlegel. Opera lui Søren Kierkegaard în domeniul psihologiei explorează emoţiile şi sentimentele indivizilor atunci când se confruntă cu alegerile pe care le fac în viaţă. Søren Kierkegaard a debutat editorial în din 1838 cu lucrarea "Din hârtiile cuiva încă în viaţă", o analiza critică necruţătoare a romanului "Un biet scripcar" al lui Hans Christian Andersen. În timpul vieţii, Søren Kierkegaard a fost în mare parte neînţeles. "Oamenii mă înţeleg atât de puţin încât nu înţeleg nici măcar atunci când mă plâng că sunt neînţeles", spunea el. Søren Kierkegaard a scris peste 40 de lucrări şi a influenţat marii gânditori, precum Simone de Beauvoir, Niels Bohr, Albert Camus şi Jean-Paul Sartre. Cele mai importante lucrări ale lui Søren Kierkegaard sunt: "Despre conceptul de ironie", " Frică şi cutremur", "Repetiţia", "Fărâme filozofice sau o fărâmă de filozofie", "Conceptul de angoasă", "Stadii pe drumul vieţii", "Post-scriptum neştiinţific, concluziv", "Faptele iubirii", "Boala de moarte" şi "Cartea despre Adler". SURSĂ: Gândul.

5 mai 1992, lumea sportivă din Franţa e încremenită de o dramă care şi azi mai bântuie fotbalul din Hexagon. Se împlinesc 26 de ani de la cea mai mare dramă din fotbalul francez: 18 morţi şi 2.357 răniţi la semifinala de Cupă Bastia-Olympique Marseille. Pe 22 aprilie 1992, Bastia elimina pe AS Nancy din sferturile Cupei Franţei. Bucuria era uriaşă printre corsicani. Cu câteva zile înainte, preşedintele grupării decisese să adauge nişte tribune metalice peste cele de beton deja existente, pentru a mări cu 2.500 de locuri capacitatea stadionului. Ştia că interesul va fi enorm şi nu se înşelase, cu 8.737 oameni prezenţi la meci. A doua zi, pe 23, celebrul prezentator tv Patrick Poivre d'Arvor, bagă mâna în urnă şi scoate bilele roşii. Monaco merge la Cannes, Bastia primeşte vizita celor de la Marseille. Ştiind interesul crescut pentru acest eveniment oficialii clubului nu se mai încurcă cu autorizaţii, arhitecţi etc. Pe 24 aprilie, pe la 20.00, se începe demolarea tribunei "Claude Papi", care fusese construită prin 1948. Oricât de mult şi-ar fi dorit să o păstreze, vechea tribună, nu poate găzdui decât 750 de spectatori, iar oficialii voiau mai mult, mai cu seamă că acolo se întâlnea întreaga Corsică cu Olmeta, Deschamps, Di Meco, Papin şi Waddle. La 4.30 de dimineaţă, totul e la pământ. După o licitaţie făcută în grabă, luni, 27 aprilie se face şedinţa operativă, iar marţi, pe 28, se dă drumul la treabă. Concret, două societăţi sunt desemnate să ridice o tribună metalică, lungă de 100 de metri, înaltă de vreo 15, cu 10.000 de locuri. Cu cele 8.000 deja existente, se fac vreo 18.000. Se munceşte zi şi noapte, iar normele nu sunt deloc respectate... unde era nevoie de îmbinări, nu se mai aşteaptă şuruburile, merge şi cu sârmă. În loc de platformele de ciment, se pun cărămizi. Pe 4, lucrarea e gata, sau cel puţin stă în picioare. Autorităţile locale sunt mândre, sunt gata de inaugurare, doar vine Bernard Tapie! Un şef de la pompieri încearcă să atragă atenţia multe lucruri nu-s în regulă: nu există scări de evacuare, nu sunt semnalizate ieşirile, dar i se astupă, rapid, gura... 5 mai 1992. Cu o oră şi jumătate înainte de meci, stadionul "Armand-Cesari", cunoscut drept Furiani, este plin până la refuz. La ora 20.00 se iese la încălzire, iar tribunele explodează. Au trecut 10 ani de la ultimul mare succes, cucerirea Cupei Franţei, cu Roger Milla pe gazon, contra celor de la St. Etienne, cu Platini ori Battison printre adversari. "Vă rugăm să nu mai tropăiţi!", se aude la staţia de amplificare. E 20.10, aerul devine tot mai greu. "Ceva nu era în regulă, tribuna parcă trosnea. Era o gălăgie de nedescris, un vacarm uriaş, iar eu auzeam cum trosnesc fiarele", avea să spună un suporter al celor de la Bastia. Improvizaţia a căzut la opt şi douăzeci de minute. Sub ea sunt prinşi 3.000 de oameni. Jucătorii încremenesc pe gazon. TF1 televizează în direct meciul. Echipele de intervenţie sunt puţine, cei din partea de tribună rămasă în picioare se calcă pe capete, vor să scape. Primul elicopter ajunge pe gazon abia peste o oră şi 10 minute, deja sunt patru morţi şi sute de răniţi, întinşi pe jos, printre mingi, tricouri pline de sînge, cutii de carton cu lapte, tuburi de vasodilatatoare... Se face apel la calm. Abia pe la şapte dimineaţa, la aproape 10 ore de la tragedie, ultimul rănit e internat la un spital de pe continent, adus cu avionul-ambulanţă. Bilanţul este dramatic: 18 morţi şi 2.357 de răniţi, cea mai mare tragedie din fotbalul francez, şi una dintre marile drame ale sportului în general. 2.357 de răniţi: oameni care vor rămâne în cărucioare cu rotile toată viaţa sau cu braţele amuputate ori de ce nu cu sechele imposibil de reparat cumva; la care se mai adaugă şi cei 18 care au murit. Toţi aceştia plătiseră bilet, iar pentru ei nenorocirea venise pentru suma de 300 de franci... Procesul a fost unul de ochii lumii, ca şi arena unde au murit şi au fost răniţi cei pomeniţi mai sus. Din cei 18 oameni care su intrat în proces, 5 sunt achitaţi, iar ceilalţi primesc diverse pedepse. Cea mai mare este de 2 ani de închisoare şi 30.000 de franci amendă... Nici azi faimosul stadion Furiani nu este gata... mereu în reconstrucţie, bătrâna arenă, ridicată în 1932, are totuşi drept de joc. SURSĂ: Historia.

„Mor prematur, asasinat de oligarhia engleză şi de asasinul ei plătit", acestea sunt cuvintele lui Napoelon Bonaparte, scrise la sfârşitul testamentului său, cu trei săptămâni înainte de moartea sa, care a avut loc pe 5 mai 1821. Cuvintele se doreau a fi un reproş adresat naţiunii care l-a trimis în exil pe Insula Sfânta Elena. Pe această insulă, Napoleon a murit, în condiţii neclare, la vârsta de 51 de ani. Doctorii care au realizat autopsia lui Bonaparte nu s-au putut pune de acord în privinţa rezultatului. Din acest motiv, au oferit patru rapoarte. Concluzia lui Francesco Antommarchi, conform căreia moartea a fost cauzată de un ulcer canceros al ficatului, este cea general acceptată. Mulţi istorici au pus la îndoială versiunea oficială a morţii împăratului, dar nimeni nu a putut oferi suficiente dovezi pentru a formula o acuzaţie. În anul 1769, în Corsica, s-a născut Napoleon Bonaparte. Sub conducerea lui, Franţa a dus un şir lung de războaie cu Anglia şi cu monarhiile absolutiste, cauzate, printre altele, de rivalitatea dintre burghezia franceză şi cea engleză. Ziua de 18 iunie a reprezentat un moment de răscruce în istoria Franţei: Napoleon Bonaparte a fost învins la Waterloo, în Belgia, de către armatele anglo-prusace. Imediat după bătălie, s-a întors la Paris, unde a realizat că nu mai avea susţinerea Forului legislativ, astfel, înfrângerea de la Waterloo a simbolizat sfârşitul Imperiului napoleonian, dar şi sfârşitul a 23 de ani de războaie. SURSĂ: Ziua de Constanţa.

Situată între America Centrală și America de Sud (Arhipelagul Antilelor Mari), Jamaica are un relief constituit în cea mai mare parte dintr-un podiș calcaros, mărginit de culmi muntoase în nord și est (altitudinea maximă: 2.256 m — vf. Blue Mountain) și de câmpii litorale în sud și vest. Locuită în vechime de indieni arawaki, a fost descoperită de Cristofor Columb la 5 mai 1494. În secolul al XVI-lea, Spania a început colonizarea insulei aducând sclavi negri din Africa pentru munca pe plantațiile de zahăr. Din 1665 a devenit posesiune engleză. În 1944, Jamaica a adoptat prima constituție, iar în 1953 și-a câștigat autonomia. Din ianuarie 1958, Jamaica a făcut parte din Federația Indiilor de Vest, componentă a Imperiului britanic. În urma referendumului din septembrie 1961, statul a ieșit din Federație, iar la 6 august 1962 a devenit independent. SURSĂ: Ghid European.

O descriere a filmului: SPOILER ALERT Scream - Țipi... sau fugi! (engleză: Scream) este un film slasher (de groază) american din 1996, regizat de Wes Craven după scenariul lui Kevin Williamson, în rolurile principale fiind Neve Campbell, Courteney Cox, Drew Barrymore și David Arquette. Lansat pe 20 decembrie 1996, Scream prezintă povestea lui Sidney Prescott (Campbell), o studentă din orașul fictiv Woodsboro, care devine ținta unui ucigaș misterios deghizat într-o mască de Halloween, numit Ghostface. Filmul combină comedia și misterul cu violența genului slasher, pentru a satiriza clișeul genului horror popularizat prin filme ca Halloween și Friday the 13th. Filmul este bazat parțial pe cazul real al lui ”Gainesville Ripper”. După scenariu, titlul original al filmului era Scary Movie, însă el a fost achiziționat de Dimension Films și a fost reintitulat de către Frații Weinstein înainte de terminarea filmărilor. Filmul a fost un succes financiar încasând 173 de milioane $ în lumea întreagă, și devenind cel mai profitabil film de groază din Statele Unite. Ca urmare a acestui succes, filmul a fost urmat de trei sequeluri: Scream 2, Scream 3 și Scream 4. Trailer: Poze: Părere personală: În sfârşit un horror bun, şi l-am văzut la TV! Extrem de puţine momente previzibile, suspans şi, mai mult, o grămadă de plot twisturi. Merită văzut! Sursa: Recenzie personală + Wikipedia.

Bună memă.

Fostul lider iugoslav Iosip Broz Tito continuă să fie popular la trei decenii de la moartea sa, lumea manifestând chiar nostalgie după el, afirmă un analist citat de site-ul postului Radio Free Europe / Radio Liberty. "Dacă mergem în Serbia, Croaţia sau Bosnia-Herţegovina, într-o anumită măsură chiar şi în Slovenia, vom vedea că există un cult pentru Tito. El continuă să fie foarte popular şi există o nostalgie pentru era Tito", explică Sabrina Ramet, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Norvegiană pentru Ştiinţă şi Tehnologie. "În unele cazuri este vorba de o nostalgie oarbă, dar de obicei este o nostalgie mai critică, oamenii amintindu-şi că a existat şi o parte dură în vremea lui Tito; totuşi, ei acordă valoare faptului că era o perioadă de pace, una de unitate. A fost o perioadă în care Iugoslavia era un actor mai important şi mai are decât oricare dintre statele de acum. În plus, a fost o perioadă - din 1960 până la jumătatea anilor 1970, în special în timpul reformei - din 1962-1965 până în 1974 - când aşteptările erau pozitive", subliniază analistul. "Toate aceste lucruri l-au transformat pe Tito în simbolul unor vremuri mai bune. Tito avea o personalitate carismatică. Dacă îi luăm ca exemple pe Jaruzelski şi Brejnev, niciunul dintre ei nu era carismatic. Iar Jaruzelski este cunoscut pentru introducerea legii marţiale în Polonia, de aceea este perceput mai degrabă negativ decât pozitiv", adaugă Sabrina Ramet. În opinia analistului, momentul propice în care Iugoslavia ar fi putut să se îndrepte spre democraţie ar fi putut fi în 1971. Începând cu anul 1980, "problemele economice şi politice s-au agravat. Iar după ce a ajuns la putere Slobodan Miloşevici, în 1987, a avut propriul program. A început să centralizeze puterea la Belgrad", notează Sabrina Ramet. Întrebată care au fost cauzele apariţiei tensiunilor care au culminat cu destrămarea Iugoslaviei, expertul a răspuns: "Principala cauză a problemei a fost sistemul politic nelegitim. Nu era un sistem politic legitim, ci un sistem de tip partid unic. (...) Şi mai era şi controlul asupra presei, nu aşa de dur ca în alte state comuniste, dar exista un sistem de control şi supraveghere a presei". Iosip Broz Tito a decedat la Ljubljana pe 4 mai 1980. SURSĂ: Mediafax.

Fiind un fabricant de clavecine din Padova, Bartolomeo Cristofori a construit in anul 1698, primul pian care functiona prin atingerea coardelor cu ciocanelele (“cembalo a martelletti”), fara ca acestea sa ramana in contact cu coarda dupa producerea sunetului. In 1710, Bartolomeo Cristofori creeaza primul sau pianoforte, iar unul din exemplare datand din 1720, se afla si astazi la Muzeul Metropolitan din New York. Pianul este de doua tipuri: pianul cu coarda si pianina, cel cu coarda avand corzile asezate pe orizontala intr-o carcasa de lemn sprijinita de obicei pe trei picioare, pe cand pianina are corzile asezate in plan vertical si ocupa mult mai putin spatiu. La vârsta de 33 de ani, Bartolomeo Cristofori este angajat de către Prinţul Fernando de Medici pentru a avea grijă de numeroasele sale instrumente muzicale. Astfel Bartolomeo Cristofori avea pe domeniul prinţului o casă complet utilată cu ustensile şi echipamente pentru a-şi continua activitatea de cercetare şi de restaurare a unor clavecine de valoare mai vechi. Bartolomeo Cristofori va deţine propriul atelier, cu unul sau doi asistenţi care lucrează permanent pentru el. Conform unor însemnări ale timpului, în cursul anului 1711, Bartolomeo Cristofori a construit trei piane. Unul a fost donat de către Prinţul de Medici, Cardinalului Ottoboni din Roma, iar celelalte două au fost vândute în Florenţa. Povestea pianului începe la jumatatea secolului al XII-lea cu primul său strămoș – monocordul cu clape – căruia ulterior i-au fost adăugate mai multe coarde, transformându-se în mult mai cunoscultul clavicord, care funcționa printr-un mecanism de atingere a coardelor în momentul apăsării clapelor. Până la începutul secolului al XV-lea, clavicordul ajungea să aibă zece coarde, fiecare dintre ele producând cel puțin două note prin atingerea coardelor în două puncte diferite pe lungimea acesteia. Un alt instrument premergător pianului a fost clavecinul, care producea sunete atunci când în urma atingerii clapelor coardele erau ciupite de pene de lemn, așa cum buricul degetelor ciupește coardele de chitară. Acesta avea însă dezavantajul de a nu permite celui care cînta să ofere dinamism muzicii. Deși a fost des utilizat pe parcursul a două sute de ani, până în secolul al XVIII-lea claviatura sa ajungând până la opt octave, clavecinul a pierdut treptat teren în fața unui nou instrument numit pianoforte. În 1709, italianul Bartolomeo Bartolomeo Cristofori, fabricant de clavecine, începea construcția primului mecanism de pian pe principiul atingerii coardelor cu ciocănele, fără ca acestea să rămână în contact cu coarda după producerea sunetului. În plus, impactul ciocănelelor putea fi controlat cu ajutorul pedalelor. Denumirea de pianoforte, menținută până în 1850, a fost dată tocmai datorită acestui principiu de funcționare care permitea obținerea unui sunet variat și clar, mai lung sau mai scurt, mai tare sau mai încet, în funcție de dorința celui care acționa clapele. Invenția lui Bartolomeo Cristofori a fost menționată pentru prima dată în 1711, împreună cu o schiță a instrumentului, într-un document scris de către Francesco Scipione Maffei, constituind sursa de inspirație pentru prima generație de fabricanți de piane. De-a lungul vieții, Bartolomeo Cristofori a construit aproximativ douăzeci de piane, doar trei dintre acestea, care datează din anul 1720, păstrîndu-se până în zilele noastre în muzee din Europa și SUA. SURSĂ: Ziua Veche.

Se împlinesc 38 de ani de la numirea primei femei din Europa în fruntea unui guvern, cea care devenise la acel moment şi prima femeie aflată la conducerea unui partid politic din Marea Britanie, baroneasa Margaret Thatcher. Personalitate remarcabilă a politicii mondiale, ea a dat dovadă de o tărie de caracter ieşită din comun, a refuzat sistematic să abdice de la solidele sale principii, spunând în permenenţă, cu voce tare, ceea ce gândea, readucând pe perioada mandatului de premier de 11 ani, prestigiul internaţional al Marii Britanii şi contribuind considerabil la încheierea Războiului Rece. Margaret Hilda Roberts s-a născut la 13 octombrie 1925, la Grantham, Lincolnshire, în centrul Angliei, având de mică o educaţie strictă primită de la un tată metodist. A absolvit Şcoala de fete Kesteven şi Grantham, iar activităţile sale extraşcolare erau pianul, hockey-ul de câmp, înotul şi recitalurile de poezie. În anul 1940 se înscrie în Asociaţia Conservatoare, luând primul contact cu politica, iar în perioada 1943-1947, studiază la Universitatea Oxford, fiind licenţiată în chimie, apoi devine avocat, în anul 1951. La 13 decembrie 1951, se căsătoreşte cu omul de afaceri Denis Thatcher – pe care l-a cunoscut la una din întâlnirile Asociaţiei Conservatoare – , iar la 15 august 1953 naşte doi copii, gemenii Carol şi Mark. Pe 8 octombrie 1959, obţine victoria în primele sale alegeri pentru Parlament, devenind deputat conservator în circumscripţia Finchley, Londra, iar la 15 octombrie 1964, este realeasă, în pofida victoriei laburiştilor, devenind purtătoare de cuvânt a opoziţiei pe domeniile Pensii, Locuinţe, Trezorerie, Energie, Transporturi şi Educaţie. La 19 iunie 1970, conservatorii revin la putere, iar Margaret Thatcher se alătură Guvernului, în cadrul căruia este însărcinată cu Educaţia şi Ştiinţa, iar la 11 februarie 1975, Thatcher este aleasă preşedinta Partidului Conservator. În perioada 1975-1979 a fost liderul opoziţiei, poziţie din care a criticat taxele mari impuse de către Guvernul laburist, subliniind ori de câte ori a avut ocazia, că aceste măsuri îndreaptă ţara spre comunism. La 3 mai 1979, conservatorii câştigă alegerile, iar după o zi Margaret Thatcher devine prima femeie premier a Marii Britanii, prima din istoria Europei şi a patra, în această funcţie din istoria lumii. Principala provocare a mandatului său era redresarea economiei Anglei, aflată în puternic declin. La 2 aprilie 1982, Argentina invadează Insulele Malvine Falkland, iar Margaret Thatcher trimite trupe britanice în zonă, reuşind să păstreze insulele sub tutela britanică. La finalul conflictului, popularitatea lui Margaret Thatcher atinge cote ridicate. Un an mai târziu, la 9 iunie, ea obţine o nouă victorie în alegerile legislative pentru conservatori. Un alt moment important în cariera sa de prim ministru s-a petrecut la 12 martie 1984, când a început greva minerilor din domeniul cărbunelui, dar după un conflict de aproape un an aceştia acceptă planul premierului Thatcher de închidere a exploatărilor. În 26 iunie 1984, Marea Britanie obţine o reducere importantă la contribuţia sa la bugetul Comunităţii Europene. În acelaşi an, la 12 octombrie, Margaret Thatcher supravieţuieşte unui atentat cu bombă comis de Armata Republicană Irlandeză (IRA), în cursul unei conferinţe a conservatorilor, la Brighton, explozia soldându-se cu cinci morţi, printre care soţia ministrului John Wakeham, rănirea gravă a lui Norman Tebbit, membru marcant al cabinetului său, soţia acestuia rămânând, din nefericire, paralizată. „Doamna de fier” a insistat atunci să se desfăşoare în continuare Conferinţa Partidului Conservator, sfidând teroriştii, o decizie ce i-a sporit considerabil popularitatea. La 16 decembrie 1984, se întâlneşte pentru prima dată cu secretarul general al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, Mihail Gorbaciov, pe care îl caracterizează ca fiind un om cu care se poate coopera, deşi tocmai declaraţiile sale susţinute împotriva comunismului îi atrăseseră, chiar în presa rusă, supranumele de „Doamna de Fier”. Un alt punct important în cariera sa de premier se petrece la 19 decembrie 1984, atunci când semnează o Declaraţie Comună privind retrocedarea Hong Kong-ului către China începând cu iulie 1997. La 11 iunie 1987, legislativele sunt câştigate pentru a treia oară consecutiv de conservatori. În anul 1990, încep revoltele din Trafalgar Square, în centrul Londrei, care duc la abandonarea proiectului „poll tax”, iniţiat de Thatcher. La 9 august, în acelaşi an, aprobă participarea trupelor britanice, alături de cele ale SUA, la Războiul din Golf, după invadarea Kuweitului de către Irak, în mandatul preşedintelui Saddam Hussein. Însă spre finalul anului, pe 28 noiembrie, demisionează din funcţia de premier, pe fondul unor dispute în partid pe tema relaţiilor cu Comunitatea Europeană, dar mandatul său de 11 ani ca prim ministru devenise, deja, cel mai lung din istoria Marii Britanii. Tot în anul 1990 pierde şi şefia Partidului Conservator, iar popularitatea sa printre britanici începe să scadă vertiginos. La 30 iunie 1992, ea primeşte un loc în Camera Lorzilor şi titlul de baroană Thatcher de Kesteven, iar la 5 februarie 1994, devine cancelarul Collegiului William and Mary, la Williamsburg, în Virginia, cea mai veche Universitate din Statele Unite după Harvard. Este apoi primită în rândul celor mai înalte ordine de cavaler din Anglia, Ordinul Jartierei. În mai 1997 după ce Tony Blair devine prim-ministru, îl susţine pentru conducerea conservatorilor pe protejatul său, William Hague. La 26 martie 1999, Thatcher face un gest controversat, atipic pentru personalitatea sa, făcându-i o vizită fostului dictator chilian Augusto Pinochet, plasat sub mandat de arestare la Londra. Începând din anul 2002, starea ei de sănătate începe să se deterioreze, fiind tot mai dese momentele de slăbiciune. În anul 2008, Carol Thatcher dezvăluie că mama sa suferă de demenţă senilă. În octombrie 2010 se îmbolnăveşte de gripă, care ulterior degenerează într-o infecţie, baroneasa este spitalizată timp de 15 zile, iar în decembrie 2012 este operată pentru o tumoare la nivelul vezicii. La 8 aprilie 2013, trece la cele veşnice, în urma unui atac cerebral. SURSĂ: Evenimentul Zilei.

4 mai 1949 este o zi pe care suporterii italieni nu o vor uita foarte curând. Cunoscută în istorie drept Tragedia aviatică de la Superga, această zi este asociată cu dispariția uneia din cele mai bune echipe italiene din acea perioadă AC Torino cunoscută sub numele Il Grande Torino. Avionul ce transporta echipa de fotbal AC Torino, s-a prăbușit pe dealul Superga de lângă Torino, în timp ce se întorcea de la meciul de retragere al fotbalistului Xico Ferreira, jucat la Lisabona. În urma accidentului nicio persoană de la bordul avionului nu a supraviețuit. Printre morți s-au numărat cei 18 jucători ai echipei, staff-ul tehnic și oficialii clubului dar și jurnaliști ce însoțeau echipa și membrii echipajului. Aeronava Fiat G212CP a companiei Avio Linee Italiane a decolat de la Lisabona la ora 09:52, având ca pilot principal pe locotenent-colonelul Pierluigi Meroni. avionul a aterizat la Barcelona pentru a alimenta la ora 13:15, timp în care jucătorii au luat masa de prânz și s-au întâlnit cu echipa AC Milan care se întrepta către Madrid pentru o deplasare. Avionul pleacă din Barcelona la 14:50, iar la ora 16:55 Turnul de control îi informează pe piloți de starea proastă a vremii și le cere acestora să comunice locația aeronavei. La apropierea de Torino, avionul a fost nevoit să zboare în condiții de furtună și ceață avînd astfel parte vizibilitate redusă. din acest motiv a fost nevoită să coboare la o altitudine mai mică pentru a avea o vizibilitate mai bună. La ora 17:03 avionul a făcut un viraj stânga și s-a aliniat pregătindu-se pentru aterizare. Vântul avea o viteză de 180 km/h, iar vizibilitatea era de doar 40 de metri. Pilotul a virat avionul spre stânga deoarece credea că are în partea dreaptă dealul Superga. Astfel aeronava a lovit gardul din spate al complexului Bazilicii din Superga, aflate pe vârful dealului cu același nume, la doar 8 kilometri de Torino. Toți cei 31 de pasageri au murit, la înmormântarea jucătorilor participând aproape 1 milion de oameni. În acea perioadă AC Torino era cea mai în formă echipă italiană, ea câștigând atât ultimul campionat înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial, cât și următoarele 4 ediții de Serie A după sfârșitul războiului. La momentul accidentului AC Torino era lider în Serie A și mai avea de jucat doar 4 meciuri. În aceste ultime meciuri clubul a trimis pe teren echipa de tineret (Primavera), iar, în semn de respect, adversarele din acele meciuri au făcut același lucru. Echipa Primavera a câștigat toate cele 4 meciuri și și-a asigurat astfel „Il Scudetto” - numele titlui în Serie A. După acest rezultat, AC Torino nu a mai câștigat niciun titlu până în 1976. Dezastrul aviatic a slăbit mult și echipa națională a Italiei care în acea perioadă avea în componență 10 jucători de la AC Torino. SURSĂ: Antena 1.

Kim Jong Un a declarat, joi, în cursul unei întrevederi cu şeful diplomaţiei chineze, că este angajat să denuclearizeze peninsula, a anunţat Ministerul de Externe chinez. China este cel mai important susţinător economic şi diplomatic al Coreii de Nord, în pofida indignării sale faţă de testele nucleare şi cu rachete efectuate în mod repetat de Coreea de Nord precum şi a sprijinului pentru sancţiuni puternice împotriva Phenianului, potrivit Agerpres. Totuşi, China a salutat şi demersurile Coreii de Nord de îmbunătăţire a relaţiilor cu Coreea de Sud şi cu SUA. Ministrul chinez de externe, Wang Yi, vizitează Coreea de Nord după întâlnirea istorică de săptămâna trecută dintre preşedintele sud-coreean, Moon Jae-in, şi liderul nord-coreean Kim Jong Un. Cei doi lideri au promis atunci îmbunătăţirea relaţiilor. Nordul a surprins comunitatea internaţională cu câteva zile înainte de summit declarând că va desfiinţa centrul său de teste atomice pentru a “garanta în mod transparent” angajamentul său real de a opri toate testele nucleare şi cu rachete. În cadrul întrevederii avute cu responsabilul chinez la Phenian, Kim a declarat că recentele schimbări pozitive în peninsulă sunt benefice pentru o soluţie paşnică, se arată într-un comunicat al Ministerului de Externe al Chinei. ″Kim Jong Un a declarat că denuclearizarea Peninsulei Coreene este poziţia fermă a părţii nord-coreene”, a indicat ministerul. Convorbirile care au avut loc în cadrul summit-ului de săptămâna trecută între liderii celor două Corei au adus o şansă pentru o soluţie politică în peninsulă, conform şefului diplomaţiei chineze. China a sprijinit încetarea stării de război în peninsulă, trecerea Coreii de Nord la dezvoltarea economică şi rezoluţia privind preocupările legitime de securitate ale Coreii de Nord în timpul procesului de denuclearizare, a spus el. “China este dispusă să menţină comunicarea cu Coreea de Nord în acest sens şi să intensifice coordonarea”, a mai spus Wang care a avut o întrevedere şi cu ministrul de externe nord-coreean, Ri Yong Ho. Într-o declaraţie anterioară, Wang a declarat că ţara sa speră că dialogul între Coreea de Nord şi Statele Unite va avea succes şi că vor fi înregistrate progrese substanţiale, referindu-se la o viitoare întâlnire între Kim şi preşedintele american, Donald Trump. “China este dispusă să consolideze comunicarea cu Coreea de Nord şi continuă să joace un rol pozitiv în căutarea unei soluţii politice la problema Peninsulei Coreene”, a spus Wang Yi. Potrivit unui responsabil sud-coreean, convorbiri intercoreene la nivel înalt vor avea loc la jumătatea lunii mai pentru a lucra la punerea în aplicare a acordului la care au ajuns liderul nord-coreean Kim Jong Un şi preşedintele sud-coreean, Moon Jae-in. SURSE: ProTV.

În urmă cu 21 ani, pe 3 mai 1997, are loc la Kiev semnarea tratatului cu privire la "relațiile de bună vecinatate și cooperare dintre România și Ucraina”, de către miniștrii de externe ai celor două țări. Au urmat apoi cei doi președinți, care au semnat tratatul la Neptun la 2 iunie 1997, iar la 14 iulie 1997 a apărut Legea 129, de ratificare a acestui tratat. La data votării acestui act, președintele Senatului era Petre Roman, ministrul de Externe – Adrian Severin, președinte al României – Emil Constantinescu. Prin acest tratat, România recunoștea dreptul de succesiune al Republicii Ucraina asupra unor teritorii românești integrate anterior prin forță în fosta Uniune Sovietică. Semnarea tratatului a fost una dintre condițiile puse României pentru a fi acceptată în NATO. "În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se gasi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 și 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului”, scrie academicianul Florin Constantiniu în prefața volumului Istoria unei trădări naționale: Tratatul cu Ucraina, de Tiberiu Tudor, carte scrisă în perioada iulie 1997 – iulie 1999, imediat după semnarea tratatului cu Ucraina. Iată un fragment din carte. Sursa: Ziaristi Online. Autorul îl acuză pe Silviu Brucan că a stat în spatele deciziei de a încheia tratatul, fiind cel care i-a convins pe Adrian Severin și Petre Roman să semneze. „La sfârșitul lunii ianuarie 1997 are loc reuniunea de la Dovos, pe teme de politică externă ale țărilor europene participante. În cadrul acelei reuniuni, președintele Emil Constatinescu „își permite să avanseze disponibilitatea României de a ceda de jure Ucrainei Teitoriile Ocupate, fără să aibă niciun mandat în acest sens, fără să consulte Parlamentul sau poporul român, fără să-și pună problema că un asemenea sacrificiu privește întregul neam românesc”. Despre aceste „discuții” lansate atunci, presa românească, care încă era haotică în frunte cu nou apăruta televiziune PRO TV, nu s-a pronunțat. Practic, ratificarea Tratatului cu Ucraina s-a produs într-un fel de taină politică, pe care acum actanții de atunci nu o mai recunosc. Iar actanții, cei care au „pus în operă” acest tratat de trădare națională, Petre Roman și Adrian Severin, sunt vii. Încă se agită în politica românească. Nimeni nu a venit să spună că, de fapt, la îndemnul lui Silviu Brucan, „ideologul”, prin intermediul PRO TV, au acționat cei doi oameni de stat, Petre Roman și Adrian Severin. Iar președintele Emil Constantinescu a semnat tratatul ca pe un document de rând, măsurat de o iresponsabilitate pe care astăzi nu o recunoaște”. În Ucraina sunt înregistrați oficial peste 400.000 de cetățeni de etnie română. Aproape 128.000 locuiesc în regiunea Odessa, în Basarabia de Sud. Conform Articolului 27, „Prezentul Tratat se încheie pe termen de 10 ani. Valabilitatea lui se prelungește automat pe perioade de câte cinci ani, dacă nici una din părțile contractante nu va încunoștiința în scris cealaltă parte despre intenția de a-l denunța, cu cel puțin un an înaintea expirări perioadei de valabilitate respective”. Deși fostul președinte Traian Băsescu a criticat vehement Tratatul în fața camerelor televiziunilor, pe parcursul mandatului său a avut de două ori ocazia să îl denunțe, potrivit prevederilor Tratatului, dar nu a făcut-o. SURSĂ: Active News.

La 3 mai 1469 se năştea filosoful şi scriitorul italian Niccolò Machiavelli, un adevărat patriot şi susţinător inveterat al Italiei unificate. Machiavelli a intrat în serviciul politic al Florenţei la vârsta de 29 de ani, fiind numit secretar al apărării. Măsurile sale politice au consolidat Florenţa ca una dintre principalele puteri ale Italiei secolului al XV-lea. Prin prisma funcţiei sale a călătorit foarte mult în Europa şi a întâlnit numeroase personalităţi ale vremii, de la Regele Ludovic al XII-lea al Franţei, la Papa Iulius al II-lea şi de la Împăratul Maximilian I, până la Cezare Borgia, cardinal şi politician versat, fiu al unuia dintre cei mai controversaţi papi, Alexandru al VI-lea. Abilul şi vicleanul Borgia avea să fie şi cel care l-a inspirat pe Machiavelli în a scrie faimoasa şi influenta sa lucrare "Il Principe" (Principele), scrisă în 1513, pe când Machiavelli se afla exilat în San Casciano, acuzat fiind de complot împotriva familiei Medici. Lucrarea lui Niccolò Machiavelli, deşi publicată postum, în 1932, a reprezentat viziunea sa faţă de liderul ideal: "Un tiran imoral, al cărui scop în viaţă va scuza întotdeauna mijloacele". Machiavelli nu a mai fost niciodata reprimit în politică, chiar dacă în 1527 a fost restabilită republica, la Florenţa. Deşi Machiavelli a fost asociat cu oportunismul diabolic în politică, opiniile sale nu au fost niciodată atât de extreme. Astăzi, termenul de "machiavellic" este asociat cu acţiunea de a fi abil şi fără scrupule în atingerea scopului urmărit. SURSĂ: manager.ro.

Măcar poza e originală nu prea aveam altă memă de făcut... am zis că merge în contextul actual al serverului. Mă bazam pe faptul că o să vă bucuraţi de o memă bună cu exploitul, că de-astea de duzină au fost destule.

Dacă ţi-a plăcut acest meme, dă-mi o reacţie

J. Edgar Hoover, una dintre figurile emblematice ale FBI, este personajul principal al unei cărți-document, recent apărute în SUA. În decursul a jumătate de secol, Hoover a fost șeful de necontestat al FBI, serviciul federal de care se temea până și Casă Albă. Poliția federală americană a fost înființată în 1908, fiind cel mai mare serviciu de acest fel din lume. Biroul Federal de Investigații (FBI) se afla pe urma mafioților, extremiștilor, spionilor, politicienilor și oamenilor de afaceri corupți. În plasa FBI, însă, au căzut și mulți oameni nevinovați. Astăzi, această instituție are în jur de 35.000 angajați, scrie Deutsche Welle. Jurnalistul publicației americane New York Times, Tim Weiner, autor al câtorva cărți premiate, aduce în față publicului un alt fel de monografie, "FBI, povestea adevărată a unei organizații legendare". Pentru noua să carte, el a studiat peste 70.000 de documente din arhivă FBI, recent declasificate. Răsplata pentru munca sa se află în cele 700 de pagini ale cărții menționate, un adevărat document pentru posteritate. Peste două treimi din carte sunt dedicate portretului unui om și acțiunilor sale controversate. Legendarul J. Edgar Hoover, director al FBI între 1924 și 1972, "stă în centrul secolului american, ca o statuie acoperită cu noroi", spune autorul. Obsesia pentru comuniști, principalii inamici ai lui Hoover, a transformat societatea americană într-un imens câmp de vânătoare. Încă din anii '20 ai secolului trecut, Hoover aruncă asupra comuniștilor vina pentru toate lucrurile care nu-i conveneau în America. Zeci de mii de suspecți intrau pe lista să neagră. În decursul a jumătate de secol, FBI, sub conducerea lui Hoover, spionează și hărțuiește politicieni și magistrați, figuri publice cunoscute și critici ai sistemului politic american. "Puterea informațiilor secrete este o armă încărcată pe care Hoover o purta cu el întotdeauna", scrie Weiner. În centrul cărții acestuia stă povestea-document a unei campanii de contraspionaj desfășurate în decurs de 15 ani, între anii 1956-1971. Este vorba de 12 operațiuni sub acoperire ale FBI, purtate împotriva comuniștilor, anarhiștilor, apărători ai drepturilor omului și pacifiști. FBI a falsificat documente, răspândind informații prefabricate și pline de ură, prin care distruge renumele, cariera și viața privată a numeroși oameni. Inamicul numărul unu al lui Hoover a fost "cel mai periculos negru", după cum însuși îl numea, Martin Luther King, pe care l-a denigrat în toate modurile posibile. Hoover asocia comunismul cu homosexualitatea, pe care o considera "un mod dezgustător de viață". Tim Weiner nu a găsit, în schimb, nicio dovadă în sprijinul numeroaselor zvonuri care spuneau despre Hoover că ar fi fost homosexual. Obsesia comunistă l-a împiedicat pe Hoover să evalueze corect alte amenințări la adresa siguranței SUA. După moartea lui Hoover, FBI a fost temperat, până la Geroge W. Bush, crede Weiner. Atunci, președintele Bush Junior a reînviat modelul Hoover. "Dacă oamenii FBI-ului și-ar fi făcut în mod responsabil treaba, nu cumva atacul terorist de la 11 septembrie 2001 ar fi putut fi prevenit?", se întreabă Weiner, care nu dă un răspuns la această întrebare, lăsându-și cititorii să completeze. SURSĂ: ziare.com.

Martin Bormann (n. 17 iunie 1900, Wegeleben, Germania — d. 2 mai 1945, Berlin, Germania) a fost un om politic naţional-socialist german. A aderat la naţional-socialism în 1925 și a lucrat cu Rudolf Hess, fiindu-i secretar particular și șef de cabinet. Aflat din 1941 la conducerea cancelariei NSDAP (Parteikanzlei), cu rang de ministru de stat, Bormann a fost printre cei mai apropiați colaboratori ai lui Hitler în ultima perioadă a celui de-al Doilea Război Mondial. Înaintea morții lui Hitler, Bormann a fost desemnat succesor al acestuia la conducerea Partidului Muncitoresc German Național-Socialist. Scheletul său a fost descoperit, identificat, datat ca fiind mort în mai 1945 în Berlin prin autootrăvire. Rămășițele sale pământești au fost arse și împrăștiate în Marea Baltică. SURSĂ: Wikipedia.

Cel de-al Doilea Război Mondial s-a sfârșit în urma căderii Berlinului, capitala regimului german naţional-socialist, în mai 1945. După 6 ani de război, conflagrația totală pornită din dorințele de supremație mondiale ale celor 2 regimuri totalitariste, german naţional-socialist și sovietic comunist, avea să se încheie. Milioane de oameni căzuseră pe câmpurile de luptă ale celui de-al doilea război mondial, dar mai multe milioane în spatele acestor câmpuri din pricina bolilor, foametei ori bombardamentelor. Încă din august 1944 când Parisul este eliberat de trupele aliate și când ofițerul german de mare ținută morală, Claus von Stauffenberg organizează atentatul și lovitura de stat eșuată împotriva lui Hitler, era clar că sfârșitul Celui de-Al Doilea Război Mondial era doar o chestiune de timp și că soarta regimului naţional-socialist era deja pecetluită. Ofensiva forțelor aliate pe 2 linii de front, una la vest aflată sub comandamentul generalului american Eisehower și a mareșalului britanic Montgomery, sprijiniți de forțele francize conduse de Charles de Gaulle, iar cealaltă la est sub comanda armatei sovietice și a aliaților săi din diverse armate de partizani subordonați bolșevicilor. În iarna lui 1944-1945 trupele aliate de pe frontul de vest reușesc să câștige apriga bătălie a Belgiei și până în februarie vor respinge ultima mare contraofensivă germană a Celui de-Al Doilea Război Mondial, cunoscută în istorie sub numele de bătălia din Ardeni, după o regiune de munți hercinici din sud-estul Belgiei. Căderea Berlinului era o chestiune de timp. Tot atunci, între 4-11 februarie 1945 are loc întâlnirea de la Yalta, unde cei 3 lideri ai celor 3 mari puteri aliate, Franklin D. Roosvelt (SUA), Winston Churchill (Marea Britanie) și I.V. Stalin (URSS) decid asupra arhitecturii Europei postbelice și asupra ultimelor puncte privind procesul de pace de după război, alături de o serie de elemente de natură a reflecta raporturile geopolitice dintre marile puteri de pe Glob la acea oră. Un alt punct important pe agenda de la Yalta a fost soarta sfârșitului Germaniei Naţional-Socialiste, și s-a consimțit asupra împărțirii Berlinului în 4 sectoare de control aliat- rus, american, britanic și francez, zone de ocupație care se reproducea și la scara întregii Germanii. Stalin a insistat atunci, ca din pricina pagubelor produse de ocupația naţional-socialistă asupra URSS, armata sovietică să fie lăsată să intre prima în Berlin și să aibă „onoarea” de a da lovitura de grație lui Hitler. Aliații au acceptat cea mai mare parte din pretențiile lui Stalin și vor lăsa pe ruși să ajungă primii la Berlin. În februarie 1945, armata a treia Americană condusă de generalul Patton ajunge la Rin și rupe frontul în această regiune vestică a Germaniei, Saarland. Patton dorește să înainteze spre Berlin, dar mareșalul Montgomery îi impune să rămână la o poziție de protecție a malurilor acestui râu și de asigurare a unei stabilizări a frontului aliat. Lipsa de coordonare dintre Eisenhower, Montgomery și Patton, rezultat și al deciziei anglo-americanilor de a lăsa rușilor dreptul de a intra primii în Berlin, îi va aduce pe sovietici în prim-planul bătăliei pentru Berlin. În aprilie 1945, după spargerea rezistenței germane din est, de pe râurile Oder și Vistula, drumul spre Berlin fusese deschis. O uriașă armată sovietică ce aduna efectiv de peste 2.000.000 de persoane se va ciocni de o fanatică, disperată și lipsită rezistență a ultimilor forțe ale lui Hitler, forțe ce ajungeau la aproape 1.000.000 de persoane. Hitler va arunca în luptă ultimele redute ale Whermacht-ului, trupele SS, voluntari civili și chiar detașamente de copii de 14-18 ani grupați în Hitlerjugend, fanaticul tineret naţional-socialist. Bătălia Berlinului va ține propriu zis din 20 aprilie la 2 mai 1945, se va solda cu sute de mii de pierderi de vieți omenești, va duce la distrugerea aproape integral a capitalei Germaniei și se va încheia după cucerirea Reichstagului, clădirea simbol a puterii naţional-socialiste, și după misterioasa sinucidere a lui Adolf Hitler. Generalii germani capitulează în noaptea de 2-3 mai la Berlin, dar în restul Germaniei încă mai existau câteva nuclee active de rezistență naţional-socialistă, coordonate de grupuri de ofițeri SS și lideri ai NSDAP. Hitler se sinucisese alături de Eva Braun și de fidelul său ideology și propagandist, Goebbels, încă din 30 aprilie. La 7 mai 1945 amiralul Karl Donitz a semnat actul de capitulare la Reims în fața aliaților și apoi pe 8 mai în fața sovieticilor a fost ratificat acest act. Astfel după mai bine de 5 ani și jumătate se încheia cel mai mare război din istorie și războiul care a pustiit și transformat pentru totdeauna Europa. Victoria asupra Germaniei a fost anunțată la Moscova abia pe data de 9 mai, astfel că 9 mai va deveni ZiuaVictoriei în URSS și în toate țările ce vor face parte din „lagărul socialist” și din sfera de influență a Rusiei. Aliații occidentali comemorează victoria asupra Germaniei Naţional-Socialiste și sfârșitul războiului în Europa pe data de 8 mai. În lume războiul se va încheia definitiv abia prin capitularea Japoniei în fața Statelor Unite la 15 august 1945. Din păcate, Europa se găsea la un nou și întunecos început, divizarea ideologică a continentului pe falia est-vest și impunerea de către regimul comunist criminal de la Moscova a unor clone bolșevice în jumătatea de est a Europei. Europa scăpase de hopul totalitarismului urii de rasă și rămăsese însă cu totalitarismul urii de clasă și cu acest cult secular numit comunism și bazat pe un regim de opresiune și teroare. După Al Doilea Război Mondial lumea va rămâne divizată și lipsa libertății pentru o jumătate de Europă se va agrava sub dictaturile comuniste de inspirație sovietică. În 1946, în cadrul unei conferințe în Statele Unite, Winston Churchill avea să spună că de la Stettin la Baltica și până la Trieste la Adriatica „o Cortină de fier a coborât de-a curmezișul continentului”. SURSĂ: InfoOtopeni.

Nu l-am făcut noi

Ipocrizia se plăteşte. T/C. Meme slab.