BIS aka OldNab

Ioana d'Arc (Joan of Arc sau Jeanne d'Arc) (n. 6 ianuarie 1412 – d. 30 mai 1431) este una din figurile emblematice ale Franței și sfântă a Bisericii Catolice dar și foarte controversată întrucât unii autori au considerat că era schizofrenică (auzea voci). A fost supranumită de naționaliștii francezi fecioara din Orleans și i s-a atribuit faptul că, în urma unor viziuni, Dumnezeu i-a spus să reîntoarcă pământurile Franței care erau dominate de Anglia după Războiul de o sută de ani (1337 - 1453). Născutã în ianuarie 1412, la Domremy, (Burgundia, azi provincia Lorena), Fecioara din Orleans este considerata cea mai importanta figură din Evul Mediu al Franței. Ioana a afirmat de nenumărate ori ca auzea voci de origine divină (considerate astăzi simptome ale schizofreniei), voci care-i porunceau sa mobilizeze armata în lupta pentru eliberarea Franței de sub dominația engleză. Trimisă să conducă trupele franceze care asediau cetatea din Orleans, Ioana d’Arc a reușit sa o cucerească în doar 9 zile (afirmație falsă, contrazisă de realitatea istorică). După mai multe victorii în serie, ea a contribuit la încoronarea regelui Charles VII la Catedrala de la Reims. SURSĂ: Ziua de Constanţa.

Tratatul de la Londra a fost semnat la 30 mai 1913 și a consfințit unele schimbări teritoriale rezultate în urma Primului Război Balcanic. Cele două părți semnatare au fost Liga Balcanică (Serbia, Grecia, Bulgaria și Muntenegru), ieșită victorioasă, respectiv partea învinsă, Imperiul Otoman. Marile Puteri erau reprezentate de Regatul Unit, Germania, Rusia, Austro-Ungaria și Italia. Ostilitățile au încetat la 2 decembrie 1912. Au fost disputate trei aspecte: statutul teritoriului Albaniei actuale, a cărui mare majoritate a fost ocupat de Serbia, Muntenegru și Grecia statutul sangeacului Novi Pazar aflat oficial sub protecția Austro-Ungariei de la Tratatul de la Berlin din 1878 statutul altor teritorii ocupate de aliați: Kosovo; Macedonia și Tracia Tratatul a fost negociat la londra într-o conferință internațională deschisă în decembrie 1912, în urma declarației de independență a Albaniei, de la 28 noiembrie 1912. Austro-Ungaria și Italia susțineau ferm înființarea unei Albanii independente. În parte, aceasta era consistentă cu politica austro-ungară anterioară de rezistență față de expansiunea sârbă către Adriatica; Italia avea și ea interese în teritoriu, pe care avea să și le manifeste în 1939. Rusia susținea Serbia și Muntenegrul. Germania și Regatul Unit erau neutre. Echilibrul puterilor din Liga Balcanică se stabilise sub premisa că Albania avea să fie un teritoriu cucerit pe care învingătoarele îl vor împărți între ele. Marile Puteri au impus următorii termeni: Albania este recunoscută ca stat independent, iar Serbia, Muntenegru și Grecia sunt obligate să-și retragă trupele de pe teritoriul său. Vilayetul Kosovo avea să se împartă între Serbia, Muntenegru și Albania. În cadrul acestei entități era inclus și fostul sangeac Novi Pazar care a fost împărțit între Serbia și Muntenegru. Bulgaria a primit Tracia, la nord de linie dintre Enos și Marea Egee și Midia la Marea Neagră. Nu s-a luat o hotărâre clară privind împărțirea restului teritoriului Macedoniei (cu excepția regiunilor de pe teritoriul provinciei otomane Kosovo, cum ar fi Skopje, Veles și Kumanovo) din cauza neînțelegerilor dintre aliați. Ca urmare a deficiențelor tratatului de la Londra, între semnatari a izbucnit al Doilea Război Balcanic în iunie 1913. S-a ajuns apoi la un acord final de pace consfințit prin tratatul de la București de la 12 august 1913. Delimitarea teritoriului noului stat independent albanez în conformitate cu Protocolul de la Florența (17 decembrie 1913) a fost deosebit de nepopular în rândul populației grecești din sudul Albaniei (Epirul de Nord), care, după o revoltă, au reușit să declare autonomia unui teritoriu denumit de ei Republica Autonomă a Epirului de Nord care a fost recunoscută pe plan internațional ca regiune autonomă pe teritoriul Albaniei, în conformitate cu protocolul de la Corfu. SURSĂ: Wikipedia.

Victoria Israelului la Eurovision 2018, care implică organizarea viitoarei ediţii în Ierusalim, este contestată şi naşte tot mai multe controverse. După ce mii de islandezi au semnat o petiţie prin care cer boicotarea competiţiei muzicale, tot mai multe ţări se alătură acestui demers. În ţări precum Islanda, Irlanda, Suedia şi chiar Marea Britanie au apărut apeluri publice din partea unor activişti, partide şi politicieni care îndeamnă la boicotarea concursului, scrie The Times of Israel, citat de wiwibloggs.com. Astfel, primarul din Dublin s-a pronunţat în favoarea boicotului, care e de aşteptat să se extindă şi în alte ţări, şi a îndemnat Irlanda „să stea acasă“ anul următor: „Susţin boicotul… nu cred că ar trebui să trimitem un reprezentant“. De asemenea, mai mulţi politicieni din Dublin au fost de acceaşi părere, exprimându-şi susţinerea pentru boicotarea Eurovisionului. Şi politicieni din Marea Britanie şi Suedia au fost de aceeaşi părere: „Nu este rezonabil ca Israelul să găzduiască acest mare concurs muzical, în contextul ocupării ilegale“. Victoria cântăreţei israeliene Netta Barzilai a provocat furie din cauza situaţiei politice critice în care se află Israelul şi Palestina şi a controversatei mutări a ambasadei SUA la Ierusalim, care s-a soldat cu moartea a zeci de palestinieni în Fâşia Gaza în timpul protestelor împotriva deciziei liderului american Donald Trump. În textul petiţiei semnate de peste 25.000 de islandezi se afirmă: „Având în vedere modul în care Israelul a încălcat drepturile omului în raport cu poporul palestinian, prin violenţa la care şi-a supus vecinii, nu există niciun argument pentru care Islanda să participe la o competiţie cum este Eurovisionul. Statul israelian a ucis zeci de oameni în ultimele luni din simplul motiv că protestau faţă de această situaţie.“ Cântăreţul islandez Daði Freyr, care a participat anul trecut la selecţia naţională Eurovision, a declarat că anul viitor nu se va înscrie şi speră că şi alţi muzicieni îi vor urma exemplul: „Nu ne putem imagina că e normal să participăm la distracţia pe care o presupune Eurovisionul şi să avem conştiinţa curată, în timp ce statul israelian şi armata lui folosesc asemenea violenţă teribilă împotriva poporului palestinian.“ Mai mult, potrivit eurovisionheadline.com, există zvonuri că European Broadcasting Union (EBU), organizatorul Eurovision, a avertizat guvernul israelian că ediţia din 2019 ar putea fi mutată în Cipru sau în Austria (n.r. ţările care s-au clasat pe locurile 2 şi 3), dacă tot mai multe state vor boicota concursul şi se vor retrage din competiţie. Aşadar, există posibilitatea ca Israel să nu mai găzduiască deloc competiţia, având în vedere şi faptul că primarul din Tel Aviv a anunţat că oraşul nu se va implica în organizarea competiţiei. De asemenea, mai multe ţări participante la Eurovision au contactat EBU pentru a-şi exprima dezamăgirea cu privire la desfăşurarea concursului în Ierusalim şi au declarat că nu pot participa, nefiind în accord cu politicile israeliene. Cu toate acestea, EBU nu a făcut nicio declaraţie oficială în acest sens. Deşi a câştigat Eurovisionul de trei ori până anul acesta, Israelul a găzduit concursul numai de două ori, în 1979 şi 1999, în Ierusalim. În 1980 a respins organizarea concursului din cauza lipsei de fonduri, notează The Guardian. Eurovision Song Contest nu impune însă ţării câştigătoare să găzduiască show-ul în capitala sa. Decizia legată de găzduirea show-ului Eurovision din 2019 pune paie pe foc în legătură cu una dintre cele mai controversate probleme ale conflictului israeliano-palestinian: recunoaşterea Ierusalimului drept capitală a Israelului. De asemenea, decizia din luna decembrie a preşedintelui american Donald Trump de a reloca Ambasada SUA de la Tel Aviv la Ierusalim înteţeşte conflictul israeliano-palestinian, în care au fost ucişi zeci de palestinieni, iar sute au fost răniţi în protestele recente. Israelul proclamă întregul Ierusalim drept capitala sa „indivizibilă“, în timp ce palestinienii îşi doresc ca Ierusalimul de Est să fie capitala viitorului lor stat. SURSE: Adevărul, B1, inpolitics.ro.

Membrii organizației civice globală Avaaz, care militeză pentru drepturile omului, au făcut un gest simbolic și au umplut piața Jean Ray, din Bruxelles, Belgia, cu 4.500 de perechi de pantofi, câte una pentru fiecare palestinian și israelian ucis în ultimii 10 ani. Organizația le cere membrilor Uniunii Europene și Națiunilor Unite să impună sancțiuni Israelului pentru violențele care au loc de ani de zile în Palestina și în care au fost uciși mii de oameni. „Cetățenii europeni au un mesaj clar pentru guverne: viețile palestinienilor contează pentru noi și trebuie să conteze și pentru voi. Este responsabilitatea noastră să transmitem un mesaj clar guvernului condus de Netanyahu și să spunem că violențele trebuie să înceteze. Ce se întâmplă în Palestina este un apartheid modern, iar faptul că Europa se face că nu vede nu ajută la protejarea oamenilor”, a declarat Christoph Schott, directorul de campanie al Avaaz. Inițiativa grupului vine în ziua în care miniștrii de externe ai statelor membre UE s-au reunit la Consiliul European, iar pe agenda de discuții se află inclusiv criza din Fâșia Gaza. Aproape jumătate de milion de europeni le-au cerut miniștrilor să decidă impunerea unor sancțiuni Israelului, după ce zeci de palestinieni au fost uciși în timpul protestelor recente din Gaza. Perechile de pantofi au fost donate de cetățeni din întreaga Europă, ca o formă de protest față de masacrarea palestinienilor. Oficiul pentru Coordonarea Acțiunilor Umanitare al Națiunilor Unite, precum și Centrul pentru Drepturile Omului în Teritoriile Ocupate, din Israel, estimează că cel puțin 4.500 de oameni au fost uciși din 2008 și până azi, în conflictul din Gaza. SURSE: Digi24, Antena 1, ProTV, JurnalTV, B1, noi.md, 9AM, Vocea Basarabiei.

Magistraţii Curţii Supreme urmează să pronunţe în 5 iunie decizia definitivă în dosarul "Gala Bute", în care Elena Udrea a fost condamnată, în primă instanţă, la şase ani de închisoare pentru luare de mită şi abuz în serviciu. Cu fix o săptămână înainte de pronuţarea deciziei, Elena Udrea, aflată acum în Costa Rica, anunţă clar şi răspincat că se întoarce în politică şi că destinul ei este să conducă România. Fostul ministru al Dezvoltării Regionale este sigură că ar fi un preşedinte bun, "mai bun decât Iohannis" şi, "poate şi mai bun decât Ponta". Elena Udrea a făcut aceste declaraţii în cadrul unui interviu acordat publicaţiei Gazeta Sporturilor, care a trimis doi ziariști în Costa Rica. Surprinsă de prezența ziariștilor români la 11.000 de kilometri de țară, Udrea a acceptat dialogul, după mai multe zile de gândire, scrie tolo.ro. Elena Udrea spune că ”românii merită tot ce li se întâmplă!” pentru că ”nu înțeleg nimic și se lasă manipulați”! Europarlamentarilor Cristi Preda și Siegfried Mureșan le transmite că ”ar trebui să vă fie rușine că ați ajuns acolo pe banii lui Pinalti de la Microsoft!” şi afirmă că o condamnare pe 5 iunie ”ar fi un abuz inimaginabil”. Udrea crește miza verdictului de la Înalta Curte, anunțând că e convinsă că dosarul va fi trimis spre rejudecare. Dacă se va întâmpla asta, Elena Udrea spune că va reveni, neîntârziat, în țară și în politică! Pentru că ”am convingerea că aș fi un președinte foarte bun pentru România”, scrie tolo.ro. SURSE: Antena 1, România curată, Libertatea, Kanal D, wall-street.ro, Informaţia de Alba, ziare.com, Naţional, Argeş Plus, Antena 3, buzau.net, Magna News.

Ehe, a ţinut 10 ani şmecheria. Dacă nu îşi revine la vară putem spune pa-pa SA:MP-ului pe B-Zone. Ar cam fi cazul să înceapă să bage bani în GTA V dacă nu vrea să moară comunitatea.

Se împlinesc astăzi 60 de ani de când, la 29 mai 1953, neo-zeelandezul Edmund Hillary și nepalezul Tenzing Norgay cucereau cel mai înalt punct de pe Pământ, vârful Everest. Situat la o altitudine de 8488 m deasupra mării, în Munții Himalaya, la granița dintre Nepal și Tibet (China), “acoperișul lumii”- cum mai este cunoscut – poartă în nepaleză numele Sagarmāthā (Mama oceanului), iar în Tibet este cunoscut sub numele de Chomolungma (Mama universului). În anul 1856, în urma “Marelui Studiu Trigonometric” inițiat de britanici în India, s-a stabilit că este cel mai înalt vârf de pe Pământ, iar numele “Everest” i-a fost dat în anul 1865, de către Royal Geographical Society, în onoarea topografului britanic, Sir George Everest. Primele expediții pentru cucerirea sa au fost inițiate începând cu anul 1920. O lungă serie de alpiniști a încercat abordarea vârfului dinspre partea de nord, dintre care poate cel mai important este britanicul George Mallory. Tentativele sale din 1921, 1922, 1924 s-au încheiat tragic în 8 iunie 1924. Pioletul său a fost găsit de un alt grup de alpiniști, nouă ani mai târziu, la altitudinea de 8.500 m, iar trupul său a fost descoperit sub zăpadă, de o expediție special constituită la 1 mai 1999. La expediția din 1922, a lui George Finch, au fost utilizate pentru prima oară tuburile de oxigen. În 1933, un avion Westland Wallace, condus de marchizul de Clydesdale, a zburat peste vârful Everest într-o încercare de a plasa un steag al Regatului Unit. Zborul a fost finanțat de Lady Houston, o milionară britanică, fostă dansatoare de cabaret. Tentativele dinspre versantul de nord au continuat până în anul 1950 când China a preluat controlul asupra Tibetului și a oprit accesul expedițiilor occidentale. Din acel moment, a început abordarea sudică, dinspre Nepal, acest traseu fiind și astăzi cel mai utilizat. Fiecare nouă expediție a adus un plus de experiență, atât în abordarea unor trasee noi cât și în utilizarea unor echipamente mai performante, astfel încât ascensiunea britanică din 1953, condusă de John Hunt, s-a soldat, în sfârșit, cu o victorie: alpinistul Edmund Hillary și șerpașul Tenzing Norgay au ajuns pe vârful Everest la 11:30 a.m., ora locală în data de 29 mai. Vestea succesului expediției a ajuns la Londra în ziua încoronării reginei Elisabeta a II-a – 2 iunie 1953. La întoarcerea din Nepal, Hunt și Hillary au primit Ordinul Imperiului Britanic iar Tenzing a primit Medalia George. Expedițiile au continuat astfel încât până la sfârșitul sezonului de alpinism 2010, au existat 5.104 ascensiuni către vârf și aproximativ 3.142 persoane implicate. Muntele și-a luat tributul său fără milă, de-a lungul timpului, 219 persoane murind în încercarea de a-l cuceri. SURSĂ: Stelian Tănase.

Întemeiat sub semnul crucii lui Hristos (arătat pe cer marelui Con­stantin: In hoc signo vinces) și așezat la cumpăna lumilor (între proto-Europa civili­zației greco-latine și fabuloasa "Asie a neamurilor”), Bizanțul ortodox și imperial a dăinuit mai bine de 11 veacuri, mărturisind în eternitate gloria aurorală a Răsă­ri­tului creștin și constituind adevărata "piatră unghiulară” a întregului "miracol eu­ro­pean”. Constantin Noica știa bine ce spune când afirma că Europa, ca entitate spi­rituală și culturală, s-a născut la anul 325 cu Sinodul de la Niceea, convocat chiar de către Constantin, împăratul "de-o seamă cu apostolii”, a cărui prezență în calen­da­rul sfințeniei creștine rămâne legitimă dincolo de toate arguțiile criticismului istoric al vremurilor noi. Românii, cu lamura tradiției lor politice și spirituale, aparțin or­ga­nic marii comunități ortodoxe a "Noii Rome”, iar o autentică renaștere națională, dacă mai este posibilă una în acest târziu de lume, n-ar putea să facă abstracție de această zestre istorică și sufletească, păstrată mai ales prin Biserică. (Răzvan Codrescu) Teritoriile ce recunoșteau autoritatea ultimului împărat bizantin se reduceau la Constantinopol, cu împrejurimile sale imediate din Tracia, și cea mai mare a Peloponesului sau Moreea, la o oarecare distanță de capitală, guvernată de frații împăratului. Onestitatea, noblețea, energia, bărbăția și patriotismul erau calitățile dominante ale lui Constantin, confirmate de cele mai multe izvoare grecești contemporane și de propria conduită din timpul asediului Constantinopolului. Umanistul italian Francesco Filelfo, care, în timpul șederii sale la Constantinopol, l-a cunoscut personal pe Constantin înainte de urcarea sa pe tron, îl numește pe împărat, într-una dintre epistolele sale, bărbat cu "suflet pios și nobil” (pio et excelso animo). Adversarul puternic și teribil al lui Constantin era Mehmed al II-lea, în vârstă de 21 de ani, care reunea în natura sa izbucnirile violente de cruzime nepotolită, setea de sânge și multe dintre cele mai josnice vicii cu pasiunea pentru știintă, artă și cultură, energia și calitățile de general, om de stat și organizator. Un istoric bizantin relatează că se dedica cu înflăcărare științelor, în special astrologiei, că citea povestiri despre faptele eroice ale lui Alexandru al Macedoniei , ale lui Iulius Caesar și ale împăraților Constantinopolului și că vorbea cinci limbi, în afară de turcă. Izvoarele orientale elogiază evlavia sa, dreptatea, blândețea și protecția acordată savanților și poeților. Istoricii secolelor XIX-XX l-au apreciat diferit pe Mehmed al II-lea; unii i-au contestat orice calitate pozitivă, alții au recunoscut că era o personalitate extraordinară, aproape genială. Dorința cuceririi Constantinopolului era o obsesie a tânărului sultan, care, potrivit istoricului Ducas,"noaptea și ziua, mergând la culcare și deșteptându-se, în palatul sau sau in afara acestuia, îsi frămanta mintea prin ce acțiuni si cu ce mijloace militare sa puna mana pe Constantinopol”. Petrecea nopți de insomnie schițând pe hârtie planul orașului și al fortificațiilor sale, marcând locurile de unde ar putea fi mai lesne atacat. Ne-au parvenit portretele ambilor adversari, cele ale lui Constantin Paleologul pe sigilii și în câteva manuscrise târzii, cele ale lui Mehmed al II-lea pe medaliile bătute în secolul al XV-lea de artiștii italieni în onoarea sultanului și în câteva portrete, mai cu seamă cel pictat de celebrul artist venețian Gentile Bellini (+1507), care a petrecut o scurtă vreme (1479-1480) la Constantinopol catre sfarsitul domniei lui Mehmed al II-lea. Decis să aplice lovitura de grație Constantinopolului, Mehmed a acționat cu extremă prudentă. Întâi de toate, la nord de oraș, pe malul european al Bosforului, în cel mai îngust punct, a construit o puternică fortăreată cu turnuri, ale cărei ruine maiestuoase se zăresc încă (Rumeli-Hisar); tunurile instalate acolo lansau proiectile de piatră enorme pentru acea epocă. Când s-a răspândit vestea construirii citadelei pe Bosfor, populația creștină din capitală, din Asia, Tracia și insule a scos, potrivit lui Ducas, un strigăt de disperare: "Acum a venit sfârșitul orașului; acum vedem semnele ruinei neamului nostru; acum zilele lui Antihrist s-au apropiat. Ce se va întâmpla cu noi? Ce-i de făcut? ... Unde sunt sfintii protectori ai orașului?” Un alt contemporan și martor ocular care a trăit toate ororile asediului Constantinopolului, venețianul Nicolo Barbaro, autorul prețiosului Jurnal al asediului, scria: "Această fortificatie este extrem de puternică dinspre mare, astfel încât este inexpugnabilă, pentru că pe tărm și ziduri se află bombarde într-un număr foarte mare; dinspre uscat fortificația este, de asemenea, puternică, deși mai puțin decât dinspre mare”. Această fortificație a tăiat comunicatia capitalei cu Nordul și porturile Mării Negre, pentru că toate ambarcațiunile străine, atât la intrarea, cât și la ieșirea dm Bosfor, erau interceptate de turci; în caz de asediu, Constantinopolul ar fi fost privat de aprovizionarea cu grâne din porturile Mării Negre. Era foarte simplu pentru turci să ia aceste măsuri, pentru că, în fața fortăreței europene, se inaltau pe tarmul asiatic al Bosforului fortificațiile construite la sfârșitul secolului al XIV-lea de sultanul Baiazid (Anatoli-Hisar). Mehmed a invadat apoi posesiune grecesti din Moreea, pentru a impiedica pe despotul Moreei sa vina ina ajutorul Constantinopolului intr-o imprejurare critica. După acești pași preliminari, Mehmed, acest "dușman păgân al poporului creștin”, pentru a-l cita pe Barbaro, a început asediul marelui oraș. Constantin s-a străduit pe cât posibil să opună o rezistentă demnă puternicului adversar într-o luptă inegală ale cărei rezultate erau, s-ar putea spune, previzibile. Împăratul poruncise să se adune în oraș, din vecinătățile capitalei, toate rezervele posibile de grâne și să se faca unele reparații la zidurile orașului. Garnizoana greacă a orașului nu depășea câteva mii de oameni. Văzând apropierea acestui pericol de neînlăturat, Constantin a cerut ajutor Occidentului; dar în locul ajutorului militar dorit un cardinal roman de origine greacă, Isidor, fostul mitropolit al Moscovei și participant la sinodul florentin, a ajuns în Constantinopol și, pentru a celebra restaurarea păcii între Bisericile Orientală și Apuseană, a oficiat un serviciu religios de unire în biserica Sf. Sofia, ceea ce a provocat cea mai mare agitație în rândurile populației orașului. Unul dintre cei mai înalți demnitari ai Bizanțului, Lucas Notaras, a rostit atunci aceste celebre cuvinte: „Mai bine să vedem domnind in oras turbanul turcesc decat tiara latinilor”. Venețienii și genovezii au luat parte la apărarea capitalei. Constantin și populația orașului s-au bizuit, în special, pe un nobil genovez cu mare reputatie militara, Giovanni Giustiniani, care a ajuns în Constantinopol cu două nave de mari dimensiuni aducând 700 de luptători. Intrarea în Cornul de Aur era blocată, cum se întâmplase deja de câteva ori in momente critice din trecut, de un lanț masiv de fier. Se presupune că rămășite ale acestui lanț de fier puteau fi văzute până recent în curtea bisericii bizantine Sf. Irina, unde se află acum Muzeul Otoman de Istorie Militară. Forțele militare ale lui Mehmed, terestre și maritime – alcătuite, în afară de turci, din reprezentanti ai diferitelor popoare cucerite -, depășeau cu mult numărul modest al apărătorilor Constantinopolului, greci și câțiva latini, mai cu seamă italieni. Unul dintre cele mai importante evenimente din întreaga istorie mondială era iminent. Faptul însuși al asedierii și cuceririi de către turci a "orașului protejat de Dumnezeu”, Constantinopolul, a lăsat o amprentă profundă în izvoare, care, în diferite limbi și din diferite puncte de vedere, au descris ultimele momente ale Imperiului bizantin și care ne permit să asistăm, uneor literalmente pe zile și ore, la desfășurarea ultimului act al acestei drame istorice emoționante. Ne-au parvenit izvoare redactate în greacă, latină, italiană, slavă și turcă. Principalele izvoare grecești se disting în aprecierea acestui eveniment. Georgios Phrantzes, care a participat la asediu, prieten intim al ultimului împărat bizantin și celebru diplomat care detinuse înalte demnități în Imperiu, nutrea o dragoste nemărginită pentru împăratul său erou și pentru dinastia Paleologilor în general și era ostil unirii Bisericilor; acesta descrie ultimele zile ale Bizantului cu intentia de a restabili onoarea învinsului Constantin, a patriei sale jignite și a credinței grecești ortodoxe ofensate. Un alt scriitor contemporan, grecul Critobul, care trecuse de partea turcilor și dorea să-și demonstreze loialitatea fată de Mehmed al II-lea, a dedicat istoria sa, puternic influentată de Tucidide, "celui mai mare împărat, regelui regilor, Mehmet”; a istorisit evenimentele din ultimele zile ale Bizantului din punctul de vedere al unui supus al noului Imperiu Otoman, deși nu i-a atacat pe conationalii săi greci. Un grec din Asia Mică, Ducas, partizan al unirii, în care vedea singura salvare pentru Imperiu, a scris dintr-o perspectivă favorabilă Apusului, a accentuat în special serviciile și meritele comandantului genovez Giustiniani, reducând mai degrabă rolul lui Constantin, dar a scris, în același timp, nu fără dragoste și compătimire pentru greci. În fine, al patrulea istoric grec al ultimei perioade a Bizantului, unicul atenian din literatura bizantină, Laonikos Chalcocondyles, alegând ca subiect principal al istoriei sale nu Bizantul, ci Imperiul turc, și-a fixat o temă nouă și vastă: "Extraordinara creștere a puterii tânărului Imperiu otoman, care s-a înăltat pe ruinele statelor grecești, france și slave”. Lucrare cu caracter general, scrierea lui Laonikos – care, în plus, nu a fost un martor ocular al ultimelor zile ale Constantinopolului – nu are decât o însemnătate secundară. Printre cele mai valoroase izvoare redactate în latină, câteva apartin unor autori care au trăit la Constantinopol pe toată durata asediului. Unul era apelul "Către toti credincioșii întru Hristos", scris de cardinalul Isidor, care a scăpat cu greutate să nu fie luat captiv de turci. El îi implora pe toti creștinii să ridice armele pentru a apăra credinta creștină aflată în pericol. Raportul către papă al arhiepiscopului Chiosului, Leonard, care a scăpat și el de captivitate, a interpretat marea nenorocire care lovise Bizantul drept pedeapsa pentru abaterea grecilor de la credinta apuseană. În sfârșit, un poem în versuri, în patru strofe, intitulat "Constantinopolis", a fost compus de italianul Pusculus, care a petrecut ceva vreme în captivitate la turci. Era un imitator al lui Virgiliu și, într-o oarecare măsură, al lui Homer. Credincios apusean zelos, a dedicat poemul său papei și a fost, ca și Leonard, convins că Dumnezeu a pedepsit Bizanțul pentru schisma sa. Printre izvoarele italiene se află neprețuitul Jurnal al asediului Constantinopolului, scris în vechiul dialect venetian, într-un stil arid de cronică, al cărui autor este un nobil venetian, Nicolo Barbaro. A enumerat zi de zi conflictele dintre greei și turci din timpul asediului, motiv pentru care lucrarea sa are o importantă capitală în stabilirea cronologiei evenimentelor. În rusa veche, o istorie importantă a cuceririi Țarigradului, "această mare și teribilă ispravă”, a fost scrisă de "păcătosul și smeritul Nestor Iskinder (lskander)”. Probabil rus Ia origine, a luptat în armata sultanului și a descris cu imparțialitate și, pe cât posibil, zi de zi actiunile turcilor din timpul asediului și după căderea orașului. Istoria căderii Constantinopolului este, de asemenea, relatată în diferite cronici rusești. În sfârșit, există izvoare turcești care apreciază marele eveniment din punctul de vedere al Islamului victorios și triumfător și al reprezentantului său strălucit, Mehmed al II-lea Cuceritorul. Izvoarele turcești se prezintă uneori sub forma unor colecții de legende populare turcești despre Constantinopol și Bosfor. Această enumerare a izvoarelor principale arată ce documentație bogată și variată există pentru studierea problemei asediului și cuceririi Constantinopolului de către turci. La începutul lui aprilie 1453 a început asediul marelui oraș. Nu numai superioritatea numerică de netăgăduit a fortelor militare turcești a contribuit la reușita asediului. Mehmed al II-lea, numit de Barbaro "acest turc perfid, câine-turc", a fost primul suveran din istorie care avea la dispoziția sa un adevărat parc de artilerie. Tunurile perfecionate din bronz ale turcilor, de dimensiuni gigantice pentru e epoca aceea, aruncau la mare distantă proiectile de piatră enorme; la loviturile distrugătoare ale acestora zidurile seculare ale Constantinopolului nu puteau rezista. Povestirea rusă despre Țarigrad menționează că "blestematul Mehmed” a transportat lângă zidurile orașului "tunuri, archebuze, turnuri, scări mobile, mașini de asediu și alte dispozitive destinate demolării zidurilor”. Critobul, istoricul grec contemporan, a înțeles limpede rolul decisiv al artileriei când a scris că toate șanturile săpate de turci pe sub ziduri și culoarele subterane "s-au dovedit de prisos și au implicat o cheltuială inutilă, întrucât tunurile decideau totul”. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în câteva locuri din Istanbul se puteau vedea pe sol imensele ghiulele de tun care fuseseră aruncate peste ziduri și care se aflau aproape în același loc unde căzuseră în 1453. La 20 aprilie, singurul moment în care soarta a fost favorabilă creștinilor, patru nave genoveze care venisera in ajutorul Constantinopolu lui au înfrânt flota turcă in pofida superioritatii numerice a acesteia. "Se poate imagina cu ușurință”, scria Schlumberger, un istoric recent al asediului și cuceririi Constantinopolului, "bucuria inefabilă a grecilor și italienilor. Pentru o clipă, Constantinopolul s-a considerat salvat”. Dar acest succes, desigur, nu putea avea o însemnătate reală pentru desfășurarea asediului. La 22 aprilie, orașul cu împăratul în frunte a rămas uluit în fata unui spectacol extraordinar și terifiant: navele turcești se găseau în partea superioară a Cornului de Aur. În timpul noptii precedente, sultanul reușise să transporte pe uscat ambarcatiunile din Bosfor în Cornul de Aur; se construise ad-hoc un fel de platformă de lemn în valea dintre coline și vasele au fost puse pe roți și trase pe această platformă prin eforturile unui mare număr de "netrebnici", potrivit spuselor lui Barbaro, care se aflau la dispoziția sultanului. Flota greco-italiană ancorată în Cornul de Aur, dincolo de lanț, s-a aflat din acel moment prinsă între două focuri. Situația orașului a devenit critică. Planul garnizoanei asediate de a incendia in timpul noptii vasele turcești din Cornul de Aur a fost dezvăluit sultanului printr-o tradare și a fost preîntâmpinat. Între timp, bombardamentul violent al orașului, neîntrerupt de mai multe săptămâni, a adus populația în pragul epuizării complete; bărbați, femei, copii, preoți, monahi și monahii erau constrânși, zi și noapte, sub canonadă, să repare numeroasele breșe din ziduri. Asediul dura deja de 50 de zile. Zvonurile care i-au ajuns sultanului la ureche, poate inventate anume, despre eventuala sosire a flotei creștine în ajutorul orașului l-au convins să precipite lovitura decisivă dată Constantinopolului. Imitând celebrele discursuri din istoria lui Tucidide, Critobul îi atribuie lui Mehmed un lung discurs adresat trupelor sale, în care face apel la curajul și fermitatea lor; în acest discurs, sultanul declara: "Trei sunt condițiile pentru un război victorios: a dori (victoria), a fi rușinat (de dezonoare, înfrângere) și a da ascultare comandanților”. Acest asalt a fost stabilit pentru noaptea de 29 mai. Vechea capitală a Răsăritului creștin, prevăzând inevitabila catastrofă și prevenită de asaltul proiectat, a petrecut ajunul marii zile în rugăciune și lacrimi. La porunca împăratului, procesiuni religioase, urmate de enorme mulțimi de oameni cântând "Doamne, miluiește-ne” , au străbătut orașul. Bărbații se încurajau unii pe alții pentru a opune o rezistență dârză turcilor în ceasul ultim al luptei. Într-un lung discurs citat de istoricul grec Phrantzes, Constantin a îndemnat populatia la o apărare curajoasă, dar a întrezărit limpede destinul ei tragic când a spus că turcii "se bizuie pe arme, cavalerie, infanterie și superioritate numerică; noi ne încredem in numele Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru și, în al doilea rând, în brațele și forța noastră, care ne-au fost încredințate de puterea dumnezeiască”. Constantin și-a încheiat discursul astfel: „Vă rog și vă implor să acordati onoarea și ascultarea cuvenite comandantilor voștri, fiecăruia potrivit rangului său, gradului și slujbei lui militare. Aflati aceasta: dacă respectati cu sinceritate toate cate vi le-am poruncit, nadajduiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să evităm dreapta pedeapsă trimisă de Dumnezeu”. În seara aceleiași zile s-a celebrat o slujbă în Sf. Sofia; a fost ultima ceremonie creștină care s-a săvârșit în celebra biserică. Pe baza izvoarelor bizantine, istoricul englez E . Pears a oferit o descriere remarcabilă a acestei ceremonii: „Marea ceremonie din seara [acelei zile – n. trad.], una ce trebuie întotdeauna să se evidentieze dintre spectacolele istorice mondiale, a fost ultima slujbă creștină celebrată în biserica Înțelepciunii dumnezeiești. […] Erau de față împăratul și comandanții de care se putea lipsi [de pe zidul de apărare – n. trad .], iar lăcașul era încă o dată și pentru ultima oară înțesat cu dreptcredincioși creștini. Ne putem imagina fără prea mare efort această scenă. Interiorul bisericii era cel mai frumos pe care-l produsese arta creștină și frumusețea sa era sporită de detalii splendide. Patriarhul și cardinalul, mulțimea clericilor reprezentând ambele Biserici, Răsăriteană și Apuseană; împăratul și aristocrații, ultima rămășiță a odinioară strălucitei și curajoasei aristocrații bizantine ; preoți și soldati amestecati; constantinopolitani, venetieni și genovezi, toți erau prezenți, toți realizând primejdia aflată în fața lor și simțind că, având în vedere pericolul iminent, rivalitătile care-i absorbiseră ani de zile erau prea mărunte pentru a mai reflecta la ele. Împăratul și camarazii săi de arme s-au împărtășit cu "Preacuratele și Dumnezeieștile Taine” și și-au luat rămas-bun de la patriarh. Ceremonia era in realitate o liturghie a morții. Imperiul agoniza și se cuvenea ca slujba pentru spiritul său în agonie să fie săvârșită public în cea mai frumoasă biserică și înaintea ultimului său viteaz împărat. Dacă scena încoronării lui Carol cel Mare și a nașterii unui Imperiu, atât de viu descrisă de dl Bryce, este printre cele mai pitorești din istorie, aceea a ultimei slujbe creștine în Sf. Sofia este cu siguranță printre cele mai tragice”. „Cine va putea descrie", scrie Phrantzes, "lacrimile și suspinele din palat! Nici chiar o fiintă din lemn sau piatră nu-și putea retine lacrimile”. Asaltul general a început in noaptea de marti, 28-29 mai, intre ceasurile întâi și al doilea ale diminetii. La semnalul dat, orașul a fost atacat simultan din trei părti. Două atacuri au fost respinse. În cele din urmă, Mehmed a organizat cu cea mai mare grijă al treilea și ultimul atac. Turcii au atacat cu extraordinară violentă zidurile din apropierea Porții Sf. Roman (sau Pempton), unde lupta împăratul. Unul dintre principalii apărători ai orașului, genovezul Giustiniani, grav rănit, a fost obligat să abandoneze lupta; a fost transportat cu dificultate pe o corabie care a reușit să părăsească portul în directia insulei Chios. Fie aici, fie în cursul călătoriei spre insulă, Giustiniani a murit. Mormântul său poate fi văzut și astăzi în Chios, dar epitaful latin, aflat înainte vreme în biserica Sf. Dominic din interiorul citadelei, se pare că a dispărut. Plecarea și moartea lui Giustiniani au constituit o pierdere ireparabilă pentru cei asediați. Tot mai multe noi breșe se deschideau în ziduri. Impăratul a luptat eroic, ca un simplu soldat, și a căzut în luptă. Nu deținem informații precise despre moartea ultimului împărat bizantin; din acest motiv, moartea sa a fost învăluită curând de legenda care a ocultat faptul istoric. După moartea lui Constantin, turcii au năvălit în oraș, cauzând o teribilă devastare. O mulțime de greci au căutat refugiu în Sf. Sofia, sperând să se afle acolo în siguranță. Dar turcii au forțat intrarea și s-au năpustit în biserică; au ucis și au batjocorit pe grecii care se ascundeau acolo, fără deosebire de sex sau vârstă. În ziua cuceririi orașului sau poate a doua zi, sultanul și-a făcut intrarea solemnă în Constantinopolul cucerit și a mers la Sf. Sofia, unde a rostit o rugăciune musulmană. După aceea, Mehmed și-a stabilit reședința în palatul imperial de la Blacherne. Potrivit indicației unanime a izvoarelor, jefuirea orașului, așa cum promisese Mehmed soldaților, a durat trei zile și trei nopți. Populația a fost masacrată fără milă. Bisericile, în frunte cu Sf. Sofia și manastirile, cu toată bogăția lor, au fost jefuire și profanate ; proprietătile private au fost prădate. În acele zile nefaste a pierit un mare număr de capodopere ale spiritului uman. Cărtile au fost aruncate în foc sau rupte în bucăți, călcate în picioare sau sau vandute pe un pret de nimic. Potrivit mărturiei lui Ducas, un număr enorm de cărti au fost încărcate în cărute și risipite în diferite regiuni; un mare număr de cărți, lucrările lui Aristotel și Platon, scrieri teologice si multe altele erau vândute pentru o monedă de aur ; ferecaturile din aur și argint care împodobeau Evangheliile au fost smulse și Evangheliile însele au fost vândute sau aruncate; toate sfintele icoane au fost aruncate în foc si turcii mancau carne fiartă pe acest rug. Totuși, unii savanți - de pildă, F. Uspenski, cred că „turcii în 1453 au acționat cu mai multă blândețe și umanitate decât cruciații care au cucerit Constantinopolul în 1204.” O tradiție creștină populară relatează că, în momentul apariției turcilor în Sf. Sofia, se celebra [Sfânta] Liturghie; când preotul care ținea în mâini Sfintele Taine i-a văzut pe musulmani îmbulzindu-se în biserică, zidul altarului s-a deschis ca prin minune în fața lui, el a pătruns și s-a făcut nevăzut ; când Constantinopolul va trece din nou în mâinile creștinilor, preotul va ieși din zid și va continua Liturghia. Cu 60 de ani în urmă, ghizii locali obișnuiau să le arate turiștilor, într-unul din colțurile ascunse ale Istanbulului, un pretins mormânt al ultimului împărat bizantin, deasupra căruia ardea o candelă modestă. Desigur, acest mormânt anonim nu este cu adevărat cel al lui Constantin; locul unde a fost înmormântat este necunoscut. În 1895, E.A. Grosvenor scria: „Astăzi, în cartierul Abou Vefa din Istanbul, poate fi văzut un mormânt modest și anonim pe care grecii simpli îl venerează ca fiind cel al lui Constantin. Devoțiunea umilă l-a înconjurat cu câteva ornamente rustice. Lumânările ardeau alături zi și noapte. Până acum opt ani, era frecventat, deși pe ascuns, ca loc de rugăciune. Apoi, guvernul otoman a introdus pedepse severe și de atunci a fost aproape părăsit. Este genul de poveste care îi încântă pe creduli sau pe credincioși”. S-a afirmat îndeobște că, la două zile după căderea Constantinopolului, în Arhipelag a sosit o flotă apuseană care să-l despresoare și, aflând veștile despre căderea orașului, a făcut cale-ntoarsă numaidecât. Pe baza unor mărturii noi, astăzi acest fapt este negat: nici vase papale, nici genoveze sau aragoneze nu au navigat spre răsărit pentru a veni în sprijinul Constantinopolului. În 1456, Mehmed a cucerit Atena de la franci; curând după aceea, i s-a supus intreaga Grecie, cu Peloponesul. Anticul Parthenon, unde se afla în Evul Mediu biserica Sfintei Fecioare, a fost, la porunca sultanului, transformat într-o moschee. In 1461, îndepărtatul Trapezunt, capitala unui Imperiu cândva independent, a trecut în mâinile turcilor. În același timp, au luat în posesie ultimele vestigii ale despotatului Epirului. Imperiul bizantin ortodox înceta să existe și pe amplasamentul său s-a fondat și s-a extins un Imperiu musulman (otoman). Capitala sa a fost transferată de la Adrianopol la Constantinopol, numit de turci Istanbul (Stambul). Imitând „lamentația” lui Niketas Akominatos după jefuirea Constantinopolului de către latini în 1204, Ducas a deplâns evenimentul din 1453. Iată exordiul acestei tânguiri: „O, oraș, oraș, cap al tuturor orașelor! O, oraș, oraș, centru al celor patru sferturi ale lumii ! O, oraș, oraș, mândria creștinilor și spaima barbarilor! O, oraș, oraș, al doilea paradis sădit în Apus, cuprinzând tot soiul de plante care se apleacă sub povara fructelor spirituale! Paradis, unde este frumusețea ta? Unde este binecuvântata fortă spirituală și trupească a darurilor tale duhovnicești? Unde sunt trupurile Apostolilor Domnului meu? … Unde sunt moaștele sfinților, unde sunt moaștele martirilor? Unde sunt rămășițele pământești ale marelui Constantin și ale celorlalți împărați?”. Un alt contemporan, istoricul polonez Jan Dlugosz, scria în a sa Istorie a Poloniei: „Această înfrângere constantinopolitană, jalnică și vrednică de plâns, a fost victoria enormă a turcilor, pieirea din urmă a grecilor, infamia latinilor; prin care credința romană a fost rănită, religia răvășită, numele lui Hristos batjocorit și asuprit. Unul dintre cei doi ochi ai Creștinătății a fost smuls ; una dintre cele două mâini a fost amputată, de vreme ce bibliotecile au fost incendiate și învățăturile literaturii grecești distruse, fără de care nimeni nu se poate considera învățat”. Un cronicar din îndepărtata Georgie a notat cu pioșenie : „în ziua în care turcii au luat Constantinopolul, soarele s-a întunecat”. Căderea Constantinopolului a făcut o impresie teribilă în Europa Occidentală, care, întâi de toate, a fost îngrozită la gândul viitoarei înaintări a turcilor. De altminteri, ruina unuia dintre principalele centre ale Creștinătății, deși schismatic din punctul de vedere al Bisericii Romane, nu putea să nu provoace în sufletele credincioșilor din Occident mânie, spaimă, dorintă fierbinte de a repara situația. Papi, suverani, episcopi, printi și cavaleri au lăsat multe scrieri și epistole care zugrăvesc întreaga oroare a situației și fac apel la o cruciadă contra islamului victorios și a reprezentantului său, Mehmed al Il-lea, "precursorul lui Antihrist și al doilea Sennacherib”. Multe scrieri deplâng ruina Constantinopolului ca focar de cultură. În apelul adresat papei Nicolae al V-lea, împăratul occidental Frederic al III-lea, numind căderea Constantinopolului o "nenorocire comună pentru întreaga credintă creștină” , a scris că (orașul) Constantinopol era "un adevărat sălaș (velut domiciulium proprium) al literaturii și învătăturii pentru întreaga umanitate”. […] Nici apelurile papilor și suveranilor, nici imboldul nobil al indivizilor și colectivitătilor, nici conștientizarea pericolului comun în fata amenintării otomane nu putea unifica divizata Europă Occidentală pentru a lupta contra Islamului. Turcii au continuat să înainteze și, la sfârșitul secolului al XVII-lea, au amenintat Viena . A fost zenitul puterii Imperiului otoman. Au fost determinati să se retragă din Europa, dar Constantinopolul, se știe, se află și astazi în mâinile turcilor. SURSĂ: Active News.

Dezbatere pe tema morţii lui Osama bin Laden Folosiţi modelul de mai jos pentru a vă prezenta poziţia în cadrul dezbaterii: Numele tău: Poziţia ta: Argumentul 1: Argumentul 2: Alte precizări: (dacă aveţi mai mult de două argumente, puteţi continua voi cu Argumentul 3, Argumentul 4 ş.a.m.d.) Folosiţi modelul de mai jos pentru a combate poziţia cuiva: Numele tău: Poziţia ta: Contrez poziţia lui: Contraargument 1: Contraargument 2: Alte precizări: (dacă aveţi mai mult de două contraargumente, puteţi continua voi cu Contraargument 3, Contraargument 4 ş.a.m.d.) Pentru a participa la o dezbatere va trebui să folosiţi modelele de mai sus. În caz contrar, veţi primi un avertisment verbal. Păstraţi un comportament civilizat, injuriile sunt strict interzise. În caz contrar, veţi primi un avertisment. Asiguraţi-vă că aţi citit Regulamentul înainte de a posta!

Astăzi se împlinesc 101 ani de la naşterea lui John Fitzgerald Kennedy, cel de-al 35-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii. Devenit cel mai tânăr președinte american de până atunci, la doar 43 de ani, JFK a rămas în memoria colectivă ca simbol al idealismului şi un punct de reper important în evoluţia Americii moderne. Mandatul său, deşi extrem de scurt, a marcat un punct de cotitură în istoria SUA, un moment de renaştere a unui stat puternic, atât pe plan intern cât şi în relaţiile internaţionale. JFK a acţionat în privinţa egalităţii drepturilor cetăţenilor americani, mai ales în materia drepturilor civile, iar politica sa a declanşat reforme în educaţie şi sănătate, a abordat pragmatic probleme sensibile precum şomajul, rasismul şi locuinţele, şi a determinat progrese în dezvoltarea programului spaţial al SUA. Unul dintre cele mai importante puncte din programul preşedintelui american a fost lupta împotriva mafiei, cea care i-ar fi adus sfârşitul, după cum afirmă adepţii teoriei conspiraţiei. În plan extern, Kennedy a făcut faţă cu brio uneia dintre cele mai mari crize a Războiului Rece – am numit aici criza rachetelor sovietice din Cuba -, faţă de care Kennedy a acţionat astfel încât „a salvat lumea” – conform anumitor comentatori, dar şi crizei ideologice majore dintre SUA – care dorea dezarmarea nucleară – şi URSS, sau ideea soluţionării doplomatice a conflictului din Vietnam. Din perspectiva României, relaţiile bilaterale au cunoscut, în mandatul lui Kennedy, o deschidere interesantă, cele două ţări semnând, în anul 1961, primul acord cultural pentru o perioadă de doi ani, singura astfel de cooperare, la acel moment, între SUA şi o ţară din Europa de Est, în afară de Rusia. Elucidarea condiţiilor în care Kennedy a fost asasinat, în 1963, a fost îngreunată de permanenta luptă între sentimentalismul opiniei publice – care îl idolatrizează pe Kennedy -, realismul unor anchetatori şi istorici – care şi-au dorit să dezlege obiectiv misterele uciderii sale – şi, se spune, acţiuni ascunse ale serviciile de securitate americane – care ar fi dorit să protejeze anumite interese legate inclusiv de persoane influente din acea perioadă. John F. Kennedy s-a născut la 29 mai 1917, la Boston, Massachusetts, în suburbia Brookline, într-o familie cu origini irlandeze. El a fost unul din cei nouă copii – alături de trei băieţi şi cinci fete – ai lui Joseph Patrick Kennedy, un bogat om de afaceri și ambasador al SUA în Marea Britanie în perioada 1937 – 1940, şi al mamei sale, Rose, fiica fostului primar al Bostonului. A urmat o școală primară particulară și un an la o școală catolică din Canterbury (Connecticut), apoi a fost înscris la colegiul „Choate-Wallingford”. În anul 1936, a fost admis la Universitatea Harvard, unde a studiat istoria și relațiile internaționale, iar licenţa a fost obţinută cu o lucrare ce trata iminenţa unui nou război mondial şi situaţia Marii Britanii, care nu era pregătită pentru un război cu Germania. Puţină lume ştie că în vara anului 1939, John F. Kennedy, viitorul preşedinte al SUA, ne-a vizitat ţara, împreună cu tatăl său, Joseph P. Kennedy, la acea vreme ambasador al SUA la Londra, o informaţie pe care avea să o publice fostul ministru al Legaţiei Americane la Bucureşti, William A. Crawford, în anul 1971. Acesta amintea că JFK îşi exprima mirarea că românii sunt latini şi că limba română este o limbă latină, dar îşi amintea şi de frumuseţea româncelor pe care le întâlnise în vizita de două zile în ţara noastră. În anul 1941, Kennedy se angajează voluntar în Marina Americană, iar doi ani mai târziu este promovat la gradul de locotenent în cadrul serviciului de informații american din Pacific. În anul 1943, este rănit după ce o navă japoneză a atacat vasul pe care îl comanda, însă, chiar în aceste condiţii, demonstrează un curaj ieşit din comun, salvând câţiva membri ai echipajului său. În anul 1946, este ales pentru prima dată în Camera Reprezentanților, iar madatul său este reînnoit în anii 1948 și 1950. În anul 1952 este ales senator, cu un mandat care a început la 3 ianuarie 1953. La 12 septembrie 1953, JFK se căsătoreşte cu Jacqueline Lee Bouvier, iar nunta lor a fost considerată „evenimentul anului”. La biserica St. Mary’s din Newport, Rhode Island, la ceremonia religioasă, au participat circa 700 de invitaţi, iar la petrecerea ce a urmat, la Hammersmith Farm, au fost invitate peste 1200 de persoane. Jacqueline era descendentă a unei bogate familii de origine franceză, absolventă a Universităţii George Washington, cu diploma Bachelor of Arts în literatura franceză, iar după absolvire fusese angajată ca „Inquiring Photographer” la The Washington Times. Cei doi – ea avea 24 de ani, iar Kennedy – 37, s-au întâlnit pentru prima dată la recomandarea unui prieten comun, jurnalistul Charles L. Bartlett, în contextul în care ea realiza fotografii pentru ziarul din Washington, iar el se pregătea pentru o ședință a Senatului. Jacqueline emana o inteligenţă sclipitoare, era sofisticată, și, aparent, stăpână pe sine, el avea, în schimb, reputația de „fustangiu”, astfel că e lesne de înţeles de ce o provocare feminină atât de tentantă nu avea cum să-i rămână indiferentă. În mai 1953, după ce relația a rămas mult timp ascunsă, Jacqueline a plecat la Londra, cu un scop dublu: să „acopere” jurnalistic încoronarea reginei Elisabeta a II-a pentru ziarul la care lucra și să testeze sentimentele iubitului ei, Jack. La întoarcerea în SUA, JFK a cerut-o de nevastă în aeroport, însă ea a continuat să rămână provocatoare, lăsându-l să aștepte răspunsul vreme de două săptămâni. Ea știa că el nu avea să-i fie niciodată fidel, dar a fost atrasă de promisiunile „visului american” reprezentate de tânărul om politic. În anul 1955 cuplul Kennedy trece prin momente dificile, iar Jackie stă la căpătâiul soţului ei, pe care n-a lipsit mult să-l piardă în urma unei dificile operaţii la coloană. Însă, aveam să aflăm, peste ani, că tocmai în această perioadă, Jackie l-a „cunoscut“ pe Aristotel Onassis (viitorul ei soţ după moartea lui JFK), alţi biografi ai viitoarei Prime Doamne vorbind şi despre o relaţie între Jacqueline şi Bobby, fratele mai mic al lui John, pe care l-ar fi iubit în taină toată viaţa, o relaţie care ar început înainte de moartea preşedintelui. Chiar şi de-ar fi fost adevărate, se pare că trădările ei nu se comparau în nici un fel cu cele ale soţului ei. Jackie a suferit un avort, în 1955, iar la 23 august 1956, a pierdut un copil la naştere, pe Arabella Kennedy, momentele marcând o interminabilă serie de tragedii care au lovit familia Kennedy de-a lungul anilor. Cuplul a avut puterea să treacă peste aceste momente cumplite, şi a avut doi copii, un băiat și o fată – Caroline, născută la 27 noiembrie 1957 – şi John F. Jr., născut la 25 noiembrie 1960. Revenind la JFK, cariera lui politică se află în plină ascensiune, astfel că în 1956 participă în calitate de candidat pentru postul de vicepreşedinte al ţării la Convenția Națională a Partidului Democrat, fără succes, însă. În anul 1958 este reales senator, iar în ianuarie 1960 anunţă că va candida pentru a obține învestitura Partidului Democrat în cursa pentru prezidenţiale. În 14 iulie 1960, la congresul Partidului Democrat de la Los Angeles, Kennedy a câştigat net cursa pentru postura de candidat la alegerile prezidenţiale din SUA. Campania electorală prezidenţială din acel an a prilejuit opiniei publice americane să descopere un tânăr de 43 de ani, neexperimentat dar extrem de carismatic şi cu un zâmbet debordant, în înfruntarea cu republicanul Richard Nixon, mult mai experimentat, fost vicepreședinte al ţării în cele două mandate ale președintelui Dwight D. Eisenhower (20 ianuarie 1953 – 20 ianuarie 1961). La alegerile prezidenţiale din 8 noiembrie 1960, J.F. Kennedy a fost ales al 35-lea președinte al SUA, cu cea mai mică diferență din istorie – circa 112000 de voturi, devenind cel mai tânăr preşedinte american până la acel moment, iar Jacqueline devenea, la rându-i, cea mai tânără Primă Doamnă a Statelor Unite, la vârsta de 31 de ani. Jacqueline a reprezentat, prin cultura sa, prin graţie şi rafinament, un formidabil avantaj politic pentru cel ce a devenit preşedinte al SUA, căci de-a lungul celor şapte ani pe care i-au parcurs împreună, în calitate de soţ şi soţie, până la alegerile prezidenţiale, ea a potenţat mesajele discursurilor soţului cu fraze din Voltaire sau cu referinţe istorice, manifestându-şi din plin un incredibil talent diplomatic, în timp ce John s-a dovedit de multe ori cel puţin inabil în reaţiile care trebuiau construite şi consolidate pentru a accede în sferele înalte ale politicii americane. La 20 ianuarie 1961, Kennedy rosteşte discursul inaugural al mandatului său prezidenţial, moment care a rămas în istorie prin celebrele sale cuvinte: „Flacăra a trecut la o nouă generație de americani. Vom plăti orice preț pentru a asigura succesul libertății. Nu vă întrebați ce poate face țara pentru voi, ci ce puteți face voi pentru țară”. Kennedy a fost suficient de inteligent încât să se înconjoare de tineri remarcabili, cu minţi strălucite, fie că erau absolvenţi de frunte ai unor universităţi de elită, fie că erau foşti colaboratori ai președinților Roosevelt și Truman, pentru a pune în aplicare planul său ambiţios: ample reforme în sănătate şi educaţie, reducerea şomajului, stoparea rasismului, rezolvarea crizei locuinţelor, dezvoltarea şi accelerarea programului spațial Apollo, iar pe plan extern, rezolvarea crizei rachetelor sovietice din Cuba şi operațiunea debarcării din „Golful Porcilor”, în contextul tulbure al Războiului Rece. Imediat după preluarea mandatului, Kennedy este informat cu privire la planul fostului preşedinte Eisenhower, de invadare a Cubei şi de anihilare a regimului socialist al lui Fidel Castro, printr-o revoluţie populară. Planul prevedea ca CIA să instruiască şi înarmeze refugiaţi cubanezi pentru debarcarea acestora în Golful Porcilor din Cuba. Kennedy s-a opus iniţial, dar a cedat presiunilor CIA, cu condiţia ca la operaţiune să nu participe trupe americane. Pe 17 aprilie 1961, refugiaţii cubanezi au debarcat în Golful Porcilor, fiind însă nimiciţi de trupele lui Castro în doar trei zile. A fost un bun prilej pentru Castro să înfiereze şi să ridiculizeze acţiunea SUA şi să ridice în slăvi marxism-leninismul. În urma acestei operaţiuni eşuate lamentabil, Cuba încheie un acurd cu URSS, iar biografia lui Kennedy marchează cea mai importantă eroare a mandatului de preşedinte, mai ales că operaţiunea încălca informaţiile prezentate în programul său electoral. Tot în anul 1961, înaintea primei vizite în străinătate a Primei Doamne, ea și creatorul de modă Oleg Cassini, care a asigurat ţinutele ei pe peroiada mandatului, au stăruit mult timp pentru pregătirea garderobei cu care ea avea să se prezinte alături de preşedintele SUA. ”Vreau să fiu femeia cel mai bine îmbrăcată din lume, fără să par femeia cel mai bine îmbrăcată din lume”, a spus atunci Jacqueline. După ce apariţia Primei Doamne a făcut furori, la întoarcerea în SUA, preşedintele Kennedy a afirmat: ”Eu sunt bărbatul care a însoțit-o pe Jacqueline Kennedy la Paris”. Jacqueline a fost cea care a promovat stilul costumelor deux-pieces în stil Chanel, în culori pastel, sarafanele fără mâneci cu croiala în „A”, trenciurile evazate, mănuşile elegante, genţile plic, pălăriile mici dar şi cunoscuţii ochelari supradimensionaţi din zilele noastre. La sfârşitul anului 1961, Jackie a fost numită „Femeia Anului” de revistele din întreaga lume, fiindcă aducea un „mix” între valorile lumii vechi şi cele moderne, ea dorind astfel să prezinte naţiunea americană drept şarmantă şi sofisticată, acei ani fiind consideraţi în istorie drept perioada în care moda şi politica au reprezentat combinaţia cea mai fericită. Atunci când se simțea ignorată de soţul său, Jackie nu îi răspundea la telefon sau dispărea câteva zile fără să anunţe pe nimeni. Spre exmplu, în 1962, la scurt timp după ce Marilyn Monroe – cu care el ar fi avut o aventură – i-a cântat celebrul „Happy Birthday, Mr. President“ lui JFK, Prima Doamnă şi-a luat o vacanţă prelungită pe care a petrecut-o în compania lui Gianni Agneli, boss-ul comapniei Fiat. În acelaşi an, Jackie a avut o scurtă aventură cu Andre Malraux, un „bărbat de vis“, ministrul Culturii din Franţa. Dar toate aceste trădări nu au contat pentru Jack, care avea, la rândul lui, aventuri deloc discrete cu actriţe celebre. Se spune că aproape de fiecare dată când preşedintele SUA poposea la un hotel, staff-ul său îi prezenta una-două tinere, mai mult sau mai puţin dotate intelectual, dar, bineînţeles, ofertante trupeşte, care să îl ajute pe cel mai important om al Americii să se adapteze … atmosferei locale. În dimineaţa zilei de 16 octombrie 1962, John F. Kennedy a fost informat de existența unor instalații nucleare montate de sovietici pe teritoriul cubanez, aceasta după ce, cu două zile mai devreme, un avion de recunoaştere U2 realiza o serie de fotografii, în urma unei misiuni de recunoaștere, care arătau că în Cuba se construiau rampe de lansare pentru rachete. JFK a vrut să susțină la 21 octombrie, discursul televizat prin care îi anunța pe americani despre criza din Cuba, însă, pentru a fi timp ca aliații occidentali să fie anunțați, intervenția a fost amânată pentru seara de 22 octombrie. Atunci președintele a spus: „Guvernul, așa cum am promis, a menținut cea mai strânsă supraveghere asupra realizărilor militare sovietice din insula Cuba. Săptămâna trecută, dovezi incontestabile au arătat că mai multe rachete ofensive sunt în curs de construcție pe această insulă prizonieră. Scopul acestei baze nu poate fi altul decât a furniza o forță militară contra emisferei occidentale […] Pentru a opri această construcție ofensivă, va fi inițiată o carantină strictă în jurul Cubei, asupra oricărui tip de armament militar care ar urma să fie livrat pe insulă. Orice navă, de orice tip, cu destinația Cuba, provenind din oricare țară sau port, va fi întoarsă din drum dacă la bord vor fi găsite arme ofensive”. El a încheiat astfel: „Fac apel la președintele Hrușciov să oprească și să elimine această amenințare nechibzuită la adresa păcii mondiale și să contribuie la o relație stabilă între națiunile noastre”. La doar câteva zile distanţă, în 28 octombrie 1962, începea demontarea instalaţiilor rachetelor sovietice din Cuba. La începutul anului 1963, Jacqueline Kennedy a rămas din nou însărcinată, în august a născut prematur, însă cel mic, botezat Patrick Bouvier Kennedy, avea să moară câteva zile mai târziu din cauza unei insuficienţe respiratorii. Atunci cuplul a fost devastat de pierderea fiului lor și tragedia i-a adus mai aproape decât oricând. Însă imaginea primului om din stat, cap de familie cu o soţie iubitoare şi tatăl unor copii superbi, care se înrădăcinase atât de puternic în opinia publică încât nimeni nu ar fi dat atenţie unor „mici escapade amoroase”, a fost contrapusă declaraţiei lui Philippe de Bousset, fost corespondent publicaţiei Paris Match la Washington, care arăta: „J.F. Kennedy a întruchipat speranţa, dar nu s-a bazat pe adevăr. De exemplu, presa ştia că John şi Jackie nu se înţelegeau, deşi JFK încerca să păstreze imaginea tatălui de familie cu o soţie iubitoare şi copii drăguţi, care erau toţi fericiţi şi mulţumiţi. Opinia publică aştepta o poveste de vis şi a primit-o. Perioada lui Kennedy a fost un mare show de reclamă”. În iunie 1963, Kennedy se adresează, la Berlin, unei mulţimi de 450.000 de oameni, cu celebra frază „Ich bin ein Berliner”. Zidul Berlinului, ridicat după întâlnirea sa cu Hruşciov din 3 iunie 1961 de la Berlin, avea să rămînă în picioare încă … 26 de ani. La 25 iulie 1963, după doar 12 zile de dialog şi negocieri, Kennedy şi Hruşciov semnează Tratatul de interzicere a testelor de armament în aer, în spaţiu, şi sub apă, dar rămân în vigoare testele realizate sub pământ. La 4 octombrie 1963, ministrul Afacerilor Externe al României, Corneliu Mănescu, redacta, la cererea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, o scrisoare către preşedintele SUA, JF Kennedy, în care ar fi lansat o nouă politică externă a României de dezangajare militară şi dezarmare, o informaţie care a fost prezentată ulterior de către istoricul american, dr. Larry L. Watts, expert în istoria României. Scrisoarea cuprindea un mesaj cu încărcătură politică enormă, şi informa SUA, printre altele, că dacă Uniunea Sovietică va provoca un război împotriva Americii, România nu se va alătura acestui conflict. În plus, preşedintele american era informat că Forţele Armate Române erau sub control naţional absolut şi că nu pot fi considerate, sub nici o formă, un accesoriu al puterii militare sovietice. Mai mult, guvernul României îl informa pe Kennedy că România nu deţine arme nucleare sovietice pe teritoriul său şi chiar îi invită pe americani să efectueze o inspecţie pentru a se convinge de acest lucru. La 22 noiembrie 1963, președintele John F. Kennedy și prima doamnă Jacqueline se aflau în Dallas, Texas, o vizită programată de vicepreședintele Lyndon Johnson, pentru a-l ajuta pe preşedinte în campania de realegere în funcţie la prezidenţialele din 1964. Preşedintele fusese avertizat să nu plece la Dallas, deoarece se ştia că în acel oraş avea mulţi adversari influenţi, însă Kennedy nu a luat în seamă aceste avertismente. La ora 12.30 (locală), președintele și soția sa se aflau într-o mașină decapotabilă, în fruntea coloanei oficiale, fiind însoțiți de guvernatorul statului Texas, John Connally și soția acestuia, în Piața Dealey. La un moment dat au răsunat trei focuri de armă, primul nu a atins ținta, al doilea l-a lovit pe Kennedy în gât și i-a ieșit prin spate, iar al treilea cartuş l-a nimerit direct în cap. JFK a fost dus de urgență la spital, însă o jumătate de oră mai târziu a fost consemnat decesul. Opinia publică internaţională era consternată, iar acoperirea mediatică a tragediei s-a constituit în cel mai amplu eveniment mondial de presă de până la atentatul terorist din 11 septembrie 2001. La doar câteva ore după asasinat, vicepreşedintele Lyndon Johnson a fost învestit în funcţia de preşedinte, la bordul Air Force One, cu Jacqeline Kennedy alături, jurământul fiind depus în faţa judecătorului federal Sarah Hughes, singura femeie care a îndeplinit vreodată această funcţie. La scurtă vreme a fost arestat asasinul, Lee Harvey Oswald, în vârstă de 26 de ani, un angajat la depozitul de manuale școlare al statului Texas. Deşi acesta a negat încontinuu orice amestec în asasinarea preşedintelui, el nu mai apucat să fie judecat, fiind, la rându-i ucis, două zile mai târziu, pe când era transferat de la sediul poliției din Dallas la închisoare, autorul omorului fiind un oarecare Jack Ruby, patronul unui club de noapte. La 25 noiembrie 1963 au avut funeraliile președintelui american, la cimitirul de la Arlington, în apropiere de Washington, nu înainte ca un sfert de milion de oameni să fi trecut prin faţa catafalcului pe care era depus trupul lui Kennedy, în clădirea Capitoliului. Doamna Kennedy ceruse ca edificiul să fie ţinut deschis toată noaptea pentru a permite accesul populaţiei. Funeraliile au încheiat un maraton mediatic de peste 70 de ore, în regim non-stop, al tuturor canalelor importante de presă. Deşi media a făcut de-a lungul anilor ce au urmat nenumărate speculaţii privind asasinarea preşedintelui Kennedy, atât investigația realizată de Comisia Warren (1963-1964), cât şi cea a Comitetului SUA pentru Asasinate (1976-1979), dar și alte investigații oficiale, au ajuns la aceeaşi concluzie: asasinul a fost Lee Harvey Oswald, însă detaliile acestui eveniment sunt departe de a fi elucidate integral, chiar şi acum la aproape 55 de ani de la acel moment. Unul din amănuntele neclare ale anchetei se referă la faptul că probe rămase în urma autopsiei, inclusiv creierul preşedintelui au fost predate secretarului lui Kennedy, însă în anul 1966, când acestea au fost depuse la Arhivele Naţionale al SUA, s-a descoperit că, de fapt, creierul dispăruse, ducând la suspiciunea că astfel a fost înlăturată o probă importantă din dosar. Însă moartea lui JFK continuă să suscite un interes ridicat, până în prezent fiind prezentate foarte multe speculaţii, poveşti şi mărturii, nenumărate filme şi nu mai puţin de 400.000 de cărţi apărute pe acest subiect. SURSĂ: Radio România Actualităţi.

Seara zilei de 29 mai 1985 va rămâne una de doliu pentru fotbalul mondial. Pe stadionul Heysel din capitala Belgiei, Bruxelles, s-a consemnat una dintre cele mai mari tragedii, un număr de 39 de microbiști pierzându-și viața și alte șase sute fiind răniți. În acea zi, a fost programată pe stadionul național al Belgiei, Heysel, finala Cupei Campionilor Europeni la fotbal, disputată de englezii de la Liverpool și italienii de la Juventus Torino. Cu un an în urmă, Liverpool, poate cea mai în vogă echipă europeană de la începutul anilor '80, învinsese în finala pentru același titlu tot o echipă italiană, A.S. Roma. Totuși, meciul se anunța unul echilibrat, Juventus având în lot mulți dintre campionii mondiali ai Italiei din 1982, precum Gaetano Scirea sau Antonio Cabrini, dar și pe francezul Michel Platini, câștigătorul Ballon d'Or (acordat fotbalistului european al anului) în anii 1983, 1984 și 1985. Deși era stadion național al Belgiei, stadionul Heysel, cu o vechime de peste jumătate de secol la acea vreme, era într-o stare tehnică precară. De altfel, atât directorul general al FC Liverpool, Peter Robinson, cât și președintele clubului italian, Giampiero Boniperti ceruseră UEFA să aleagă un stadion mai otrivit pentru un astfel de prilej, printre alternativele sugerate aflându-se Camp Nou și Santiago Bernabeu. Însă oficialii UEFA au refuzat să mute meciul. În seara finalei, stadionul din capitala Belgiei a fost ticsit cu 58.000-60.000 de suporteri, cu peste 25.000 din fiecare tabără. Cele două peluze din spatele porților erau, în realitate, niște terase de stat în picioare, fără scaune, fiecare divizată în trei sectoare. Fanilor lui Juventus le-au revenit sectoarele O, N și M. De partea cealaltă, suporterii cormoranilor au fost situați în sectoarele de tribună X și Y. Marea problemă avea să fie sectorul Z, aflat în imediata apropiere a sectorului X. Teoretic, aici ar fi trebuit să se afle spectatorii neutri, belgieni. Totuși, și sectorul Z avea să fie ocupat, în majoritate, de suporteri italieni, lucru deloc surprinzător având în vedere masiva comunitate italiană din Bruxelles. În jurul orei locale 19, cu o oră înainte de începutul meciului, suporterii celor două echipe aflați în sectoarele apropiate, X, respectiv Z, au început să se atace cu petarde. Conflictul s-a intensificat odată cu fluierul de început al partidei, când din ambele părți au început să zboare pietre și alte obiecte contondente. La scurt timp, un grup de suporteri englezi a năvălit în sectorul Z, ceea ce a creat panică în rândul fanilor Juventus, care au început să se retragă, cu toții, spre capătul opus al sectorului Z. Cei mai mulți au reușit să sară peste peretele de protecție, însă mulți au fost prinși și striviți între perete și mulțimea care fugea din calea englezilor. Aflat într-o stare precară, peretele s-a prăbușit. Acela a fost momentul când s-au produs cele mai multe victime. În total, dezastrul de pe stadionul Heysel s-a soldat cu moartea a 39 de oameni, dintre care 32 de italieni (dintre aceștia, doi fiind minori), patru belgieni, doi francezi și un nord-irlandez. Numărul oficial al răniților s-a ridicat la 600. O nouă tragedie de proporții se putea întâmpla atunci când, în semn de răzbunare, fanii lui Juventus din sectoarele O, N și M au pătruns pe gazon pentru a se răfui cu englezii din partea opusă a stadionului. Intervenția forțelor de ordine belgiene a fost, însă, promptă. Intensele confruntări dintre fanii Juventus și forțele belgiene au ținut peste două ore. În ciuda dezastrului din tribune, premierul belgian Wilfried Martens, primarul orașului Bruxelles Herve Brouhon și șefii poliției au decis să permită desfășurarea meciului, pentru a preveni alte eventuale nemulțumiri și violențe. Finala s-a terminat cu victoria la limită a lui Juventus, pentru care a înscris Platini din penalti, în minutul 56. Lovitura de pedeapsă fusese acordată de arbitrul elvețian Andre Daina, în urma unui fault în careu asupra polonezului Zbigniew Boniek. După 18 luni de investigații, judecătorul Marina Coppieters i-a găsit vinovați de catastrofă atât pe fanii englezi, cât și pe oficialii belgieni. Printre aceștia din urmă, s-a numărat Johan Mahieu, șef al poliției responsabil cu organizarea meciului, care a primit verdictul de ucidere din culpă. Aceeași sentință au primit 14 suporteri englezi, în urma unui proces ce a durat cinci luni. La 31 mai, premierul Marii Britanii, Margaret Thatcher, a insistat pe lângă Asociația de Fotbal din Regatul Unit să retragă echipele englezești din competițiile europene. Două zile mai târziu, UEFA le-a interzis cluburilor de fotbal din Albion prezența în competițiile europene, pe termen nelimitat. Interdicția a fost ridicată după cinci ani, în aprilie 1990, cu excepția clubului Liverpool. Cormoranii au putut participa în întreceri în afara granițelor un an mai târziu. La numai 4 ani de la evenimentele din Bruxelles, suporterii lui Liverpool au fost implicați într-o altă catastrofă, de data aceasta pe stadionul Hillsborough din Sheffield, Anglia, când 96 de oameni au murit și alți 766 au fost răniți. În 1994, stadionul Heysel a fost complet refăcut și inaugurat sub numele de Stadionul Regele Baudouin. La 28 august 1994, s-a desfășurat aici primul meci de fotbal de după tragedie, pentru ca, la 8 mai 1996, stadionul să găzduiască finala Cupei Cupelor dintre Paris Saint-Germain și Rapid Viena, terminată cu victoria francezilor, scor 1-0. De-a lungul timpului, au fost organizate numeroase acțiuni comemorative ale tragediei din 29 mai. Astfel, în 1985, a fost dezvăluit un monument în Torino, cu un epitaf semnat de jurnalistul local Giovanni Arpino. La 29 mai 2005, o sculptură în valoare de 140.000 de euro a fost așezată în incinta noului stadion Heysel. La 26 mai 2010, o placă memorială a fost dezvelită la stadionul Anfield, al celor de la Liverpool. În februarie 2014, o expoziție inclusă în muzeul echipei Juventus a fost dedicată tragicelor evenimente din Bruxelles. SURSĂ: AGERPRES.

http://dragusanul.ro/wp-content/uploads/Barnutiu-Simion-Familia-14-din-1865.jpg Istoricul, esteticianul şi omul politic, Simion Bărnuţiu, unul dintre liderii transilvăneni ai Revoluţiei din 1848, s-a născut la 21 iulie/2 august 1808, la Bocşa, judeţul Sălaj. A fost fiul Anei şi al lui Ioan Bărnuţiu, cantor şi învăţător sătesc, notează ''Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900'' (Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1979). A învăţat, mai întâi, la şcoala din satul natal, ultimii doi ani (1818-1820) făcându-i la Şimleu. Timp de cinci ani, a urmat cursurile liceului piarist din Carei, iar la Blaj, între 1826-1829, teologia. Imediat după absolvire, a rămas ca profesor la liceul din Blaj, unde a îndeplinit apoi, până în 1834, funcţii de arhivar la Consistoriu şi prefect de studii la Seminar. Între 1834-1839 a fost notar consistorial în acelaşi oraş, reintrând din 1839 în corpul profesoral. Aflat din 1842, în fruntea mişcării naţionale a românilor ardeleni, el a intrat în conflict cu autorităţile maghiare, deoarece protestase cu violenţă împotriva tendinţelor de înlocuire a limbii române din biserică. Lucrarea sa "O tocmeală de ruşine şi o lege nedreaptă" a constituit un adevărat manifest revoluţionar. Victimă a unui lung proces, Bărnuţiu a fost suspendat din profesorat în 1845, an în care s-a înscris ca student al Academiei de Drept din Sibiu. Încă de la declanşarea Revoluţiei maghiare, Simion Bărnuţiu a luat atitudine faţă de pretenţiile revoluţionarilor maghiari de a anexa Transilvania la Ungaria. În aceste condiţii, trebuia să se elaboreze, în mod obligatoriu, o formulă românească, alternativă la programul maghiar din 3/15 martie. În proclamaţia sa de la 13/25 martie el a revendicat recunoaşterea egalităţii naţiunii române şi a autonomiei Transilvaniei. A elaborat textul importantului manifest "Provocaţiune", care a fost făcut cunoscut cu prilejul primei adunări a românilor la Blaj, în ziua de 18/30 aprilie (Duminica Tomei), şi care a fost răspândit în principalele centre ale Transilvaniei, respectiv Blaj, Cluj, Târgu Mureş, Braşov. ''A venit timpul ca iobăgia să se şteargă şi românii încă să se pună în drepturile lor ce li se cuvin ca unei naţiuni'', a afirmat cu acest prilej Bărnuţiu, potrivit lucrării ''Revoluţia română din 1848'' (Editura Politică, 1969). Manifestul ''Provocaţiune'' respingea declaraţia cu privire la alipirea Transilvaniei la Ungaria, se pronunţa în favoarea recunoaşterii naţiunii române ca egală în drepturi, a admiterii limbii române în administraţie şi în justiţie, pentru desfiinţarea iobăgiei fără răscumpărare. La întrunirea din 25 aprilie/8 mai de la Sibiu a fruntaşilor transilvăneni, Simion Bărnuţiu a supus discuţiei proiectul programului Adunării din 3/15 mai de la Blaj, care cuprindea trei puncte: proclamarea independenţei naţiunii române, depunerea jurământului naţional şi protestul împotriva lipirii Transilvaniei la Ungaria, notează lucrarea amintită. Aceleaşi idei au fost reiterate şi în discursul ţinut la 2/14 mai 1848, în Catedrala Blajului. Simion Bărnuţiu a rostit un amplu discurs, în care cerea fruntaşilor români, printre altele, ''să ţină cu poporul să nu se rătăcească''. Demne de reţinut sunt şi alte pasaje din cadrul acestui discurs, precum cele despre însemnătatea limbii şi culturii naţionale, despre caracterul democratic pe care trebuie să-l aibă conducerea unui stat, ca şi cele despre libertate, temelia vieţii şi demnităţii umane. ''... Libertatea fiecărei naţiuni nu poate fi decât naţională. Însă, fără de naţionalitate nu e lumină nicăieri, ci pretutindeni numai lanţuri, întuneric şi amorţire''. Subliniind că un popor nu-şi poate dezvolta cultura decât folosindu-se de limba sa naţională, Bărnuţiu spunea printre altele: ''Dacă suntem siliţi a cugeta fie chiar în limba lui Cicerone şi nu în limba naţională, mintea se osteneşte sub greutatea cea străină'', pentru că ''legislaţia statului poliglot nu cere unitate de limbă...'' argumenta acesta în continuare. El a arătat, de asemenea, interdependenţa care există între libertate şi cultură şi rolul important al acesteia din urmă în lupta pentru unitate: ''Dacă e nimicită libertatea poporului fără de naţionalitate, e nimicită totdeodată şi cultura şi fericirea aceluia, fiindcă fără de libertate nu e cu putinţă cultura...''. (''Revoluţia română din 1848'', Editura Politică, 1969) ''Datoria naţiunii române este aceea: de a-şi proclama libertatea şi independenţa, de a declara că pe viitor nu se va mai considera obligată decât prin legile la a căror elaborare şi adoptare va participa ea însăşi'', prin reprezentanţii săi aleşi ''după drepturi şi cuviinţă'', spunea fruntaşul transilvănean, notează lucrarea ''Constituirea României moderne (1821-1878)'' (vol. II, tom 1, Editura Enciclopedică, 2003). În viziunea istoricului şi criticului literar Nicolae Iorga, Simion Bărnuţiu era ''omul unei singure viziuni şi unei singure misiuni''. Discursul din 2/14 mai rostit de Bărnuţiu în Catedrala din Blaj reprezintă momentul care a fracturat discursul politic românesc tradiţional conferindu-i modernitate şi, implicit, oferind continuitate ideilor mişcării naţionale româneşti de până la 1918. Autorul său a sesizat procesul modernizării ce cuprinsese continentul şi monarhia austriacă şi şi-a construit, în consecinţă discursul, primul şi de proporţii unice până la acea dată în istoria românilor transilvăneni. Simion Bărnuţiu a fost ales vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale de la Blaj (3/15-5/17 mai) şi a citit jurământul solemn, ce conţinea, într-o formă succintă, aproape toate punctele programului Revoluţiei române şi care a devenit actul fundamental al Adunării. Timp de aproape un an, s-a aflat în centrul tuturor acţiunilor: a fost preşedinte al Comitetului conducător al revoluţiei, s-a ocupat de recrutarea şi organizarea luptătorilor, a scris proclamaţii. În martie 1849, după înfrângerea mişcării s-a refugiat în Ţara Românească, de unde, după arestări şi eliberări succesive, a ajuns la Viena. Aici a urmat, timp de un an şi jumătate, cursurile Facultăţii de Drept, după care, din octombrie 1852, s-a înscris la aceeaşi facultate a Universităţii din Pavia, obţinând doctoratul în 1854. Simion Bărnuţiu a fost chemat, în ianuarie 1855, profesor la Iaşi, unde a predat filosofia la Academie (fost Academie Mihăileană). În 1856 a fost numit profesor la Facultatea de Drept, ţinând cursuri de istoria dreptului roman, de drept natural, privat, public, de logică şi psihologie. A continuat să susţină aceleaşi idei liberale, unele chiar revoluţionare, ca în 1848, câştigând numeroşi adepţi. Entuziasmaţi de ideologia sa, aceştia au înfiinţat gruparea politică Fracţiunea liberă şi independentă, care număra printre membrii ei pe G. Panu, Şt. Micle, A. Fătu, A.D. Holban şi I. Creangă, potrivit ''Dicţionarului literaturii române de la origini până la 1900'' (Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1979). În plină ascensiune, paşoptistul transilvănean, grav bolnav, s-a retras către locul de baştină. A murit la 28 mai 1864, în drum spre casă, în pădurea Almaşului, fiind înmormântat în satul natal. Simion Bărnuţiu, fără a urma o concepţie filosofică proprie, a contribuit în mod substanţial la răspândirea, în cultura noastră, a unor idei de largă circulaţie în filosofia europeană de la începutul secolului al XIX-lea. Credea în libertatea şi egalitatea tuturor oamenilor, pe care le susţinea cu argumente din Declaraţia Drepturilor omului din 1789. A rămas în istoria culturii noastre, pe lângă expunerea unor idei estetice care au pregătit înţelegerea principiilor junimiste, şi prin însuşirile sale oratorice, datorită cărora poate fi considerat unul dintre cei mai mari oratori români din secolul al XIX-lea. SURSĂ: AGERPRES.

Republica Azerbaidjan sărbătoreşte Ziua naţională la 28 mai, data marcând prima proclamare a independenţei, în 1918. După prăbuşirea regimului ţarist, Azerbaidjan a făcut parte, alături de Armenia şi Georgia, din Republica Transcaucazia (1917-1918), proclamată la Tbilisi, potrivit vol. "Enciclopedia statelor lumii", ediţia 2016. A fost ocupat ulterior de Armata Roşie, în aprilie 1920, şi a fost încorporat în URSS ca republică unională. Republica Azerbaidjan şi-a proclamat independenţa la 18 octombrie 1991, în contextul destrămării URSS. Prima perioadă după proclamarea independenţei a fost marcată de conflictul din Nagorno-Karabah, a cărui etapă armată s-a încheiat prin armistiţiul din 1994. Procesul de reglementare a conflictului se desfăşoară sub egida Grupului de la Minsk al OSCE, înfiinţat în 1992, potrivit mae.ro. Începând cu a doua jumătate a anilor '90, Republica Azerbaidjan a cunoscut o dezvoltare economică şi socială semnificativă, un rol important jucându-l resursele energetice disponibile. Republica Azerbaidjan participă ca furnizor de petrol şi gaze în cadrul proiectelor de tranzit energetic BTC (Baku-Tbilisi-Ceyhan) şi BTE (Baku-Tbilisi-Erzurum). Este stat membru ONU şi CSI. Cooperarea cu UE se desfăşoară în cadrul formatelor - Politica Europeană de Vecinătate şi Parteneriatul Estic. La 1 septembrie 2014, a intrat în vigoare "Acordul între Uniunea Europeană şi Republica Azerbaidjan privind facilitarea vizelor". Teritoriul Azerbaidjanului a aparţinut în antichitate Imperiului Persan, fiind cucerit în 331 î.Hr. de Alexandru cel Mare. Partea nordică a Azerbaidjanului, cunoscută sub numele de Albania, a adoptat creştinismul în timp ce restul ţării care a fost inclus în Imperiul Sasanid (secolele III-VII) a îmbrăţişat zoroastrismul. Ocupat de arabi în 651, Azerbaidjanul a devenit o parte a lumii islamice, conform volumul "Enciclopedia statelor lumii". După ocupaţia mongolă, Azerbaidjanul a fost disputat de Imperiul Otoman şi Persia, în secolele XVI-XVII. Hanatele locale au reuşit însă în secolele următoare să-şi dobândească o largă autonomie. După 1805, în această regiune a început expansiunea rusă. Baku, capitala şi cel mai mare oraş din Azerbaidjan, situat în partea sudică a Peninsulei Apsheron (Abseron alte surse), pe malul Mării Caspice, a fost menţionat documentar prima dată în secolul al IX-lea. Oraşul a cunoscut o dezvoltare explozivă după intrarea în exploatare a zăcămintelor de petrol, în 1863. În preajma Primului Război Mondial era al 5-lea oraş ca număr de locuitori din Imperiul Ţarist, menţionează volumul citat. Creşterea economică, demografică şi urbanistică a continuat şi în perioada puterii sovietice. Odată cu proclamarea independenţei ţării, Baku a devenit capitala noii republici independente, o adevărată metropolă, cel mai mare oraş de la Marea Caspică şi din regiunea Caucazului. SURSĂ: AGERPRES.

http://flagpedia.net/data/flags/big/am.png La 28 mai 1918, Republica Democratică Armenia şi-a proclamat independenţa faţă de Imperiul Rus. Statul a avut o existenţă efemeră, fiind anexat de Rusia Sovietică în decembrie 1920 şi încorporat, la 4 martie 1922, în URSS. Şi-a redobândit independenţa la 23 august 1991, în contextul destrămării URSS. Primii ani de independenţă au fost marcaţi de conflictul declanşat în regiunea separatistă Nagorno-Karabah din Azerbaidjan, locuită în majoritate de etnici armeni. Confruntările din Nagorno-Karabah, încheiate printr-un armistiţiu semnat în 1994, au condus la întreruperea relaţiilor diplomatice cu Azerbaidjan şi Turcia. Negocierile privind reglementarea conflictului din Nagorno-Karabah, desfăşurate sub egida Grupului de la Minsk al OSCE, co-prezidat de SUA, F. Rusă şi Franţa, nu au condus încă la soluţionarea disputei. Dialogul politic între Erevan şi Ankara a fost reluat în septembrie 2008. La 10 octombrie 2009, R. Armenia a semnat cu Turcia două protocoale privind normalizarea relaţiilor bilaterale, acestea fiind deocamdată în curs de ratificare. R. Armenia este membră a Consiliului Europei şi CSI. Urmare a deciziei Armeniei de aderare la Uniunea Vamală, anunţată de preşedintele Serzh Sargsyan la 3 septembrie 2013, UE nu a mai parafat Acordul de Asociere cu Armenia la Summit-ul Parteneriatului Estic de la Vilnius, 28-29 noiembrie 2013. La 24 decembrie 2013, la Moscova, Armenia a semnat Foaia de Parcurs pentru aderarea la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan. Armenia a aderat la Uniunea Economică Eurasiatică la 10 octombrie 2014. SURSĂ: Ministerul Afacerilor Externe.

Cred că înţeleg ce-ai vrut tu să faci acolo, ideea e bună dar executarea lasă de dorit.

Mișcarea lui Tudor Vladimirescu a ținut din ianuarie până în mai, când liderul revoluționarilor a fost ucis mișelește, ciopârțit și aruncat în fântână. Care au fost cauzele precipitării unei acțiuni care se anunța de amploare și durată? Anul 1821 este plasat în plin ”Concert European”. Acest concept a apărut după războaiele napoleoniene. Marile Puteri doreau menținerea situației existente prin înăbușirea oricăror tentative de zdruncinare a sistemului politic și consultarea permanentă în chestiuni de politică externă. Termenul de ”Concert European” sau ”Sistemul de la Viena” vine de la asemănarea, destul de vagă, cu o orchestră în care niciun instrument nu cântă mai tare ca altul pentru a se asigura armonia concertului. Statele care au inițiat acest proiect erau: Prusia, Austria și Rusia, puteri care țineau sub stăpânirea/influența lor popoare(Austria și Rusia) sau formațiuni politice(Prusia în cadrul Confederației Germane). În ianuarie 1821 în zona Balcanilor izbucnește o răscoală a popoarelor asuprite de otomani. Lideri erau pe de o parte, Tudor Vladimirescu, căpitan de panduri și locotenent în armata rusă decorat cu ordinul ”Sfântul Vladimir clasa a III-a” ca urmare a meritelor din războiul ruso-turc(1806-1812), iar pe de altă parte Alexandru Ipsilanti, general în armata țaristă, șeful Eteriei(”Societatea prietenilor”) organizație ce viza eliberarea Balcanilor, de fapt a Greciei, de sub stăpânirea musulmană. Peste tot pe unde umblă, Alexandru Ipsilanti promite că după izbucnirea răscoalei, armata rusă va veni în ajutor. Evenimentele se desfășoată altfel însă. Aflat la Congresul de la Laybach(azi Ljubljana, pe atunci parte din Austria) țarul Alexandru I, la presiunile celorlalți lideri, condamnă pe 17 martie 1821 această întreprindere. Marile Puteri erau conștiente că o satfel de mișcare era favorabilă Rusiei și nu puteau permite sporirea puterii Petersburgului. Jurnalul oficial austriac anunță că șeful Eteriei ”va fi scos din serviciuiul armatei Rusiei” și ”i se face cunoscut că majestatea sa împăratul dezaprobă în chip formal întreprinderea sa și că nu se va putea aștepta niciodată la vreun ajutor din partea Rusiei”. În ceea ce-l privește pe Tudor, dezavuarea avusese loc mai devreme, în februarie, printr-un mesaj adresat de consulul general rus din București. Mai mult, lui Tudor i s-a retras ordinul ostășesc primit din partea țarului. Văzând dezavuarea țaristă, Tudor Vladimirescu, om cu un simț politic foarte bun își dă seama că mișcarea în forma ei de atunci nu avea cum să reușească. Ea pornise ca o revoltă a oprimaților împotriva marilor căpetenii ”bisericești” și ”politicești”. Repede acest conflict ar fi căpătat aspectul unui război civil și ar fi oferit Porții un motiv de intervenție. Datorită acestor fapte, pe 23 martie 1821, Tudor ajunge la o înțelegere cu elementele progresiste ale conducerii Valahiei prin care el le garanta integritatea personală și a averii în timp ce vremelnica stăpânire a țării înțelegea scopul pozitiv al acțiunii lui Tudor și trecea la susținerea activă a ei. Acum s-a produs o ruptură între Tudor și oamenii săi care nu au înțeles utilitatea compromisului. În plus, Tudor a văzut că Eteria nu era o forță militară și politică pe care se putea baza. Peste tot prin Moldova pe unde umblaseră eteriștii făcuseră jafuri mai mari ca pe vremea fanarioților. Jafurile nu i-au îndestulat și cand au ajuns în București au cerut 2 milioane de lei(unei vistierii sărace) pentru întreținera armatei. Mai mult ei nu erau sincer interesați de soarta românilor ci doar voiau să-i utilizeze ca forță militară împotriva turcilor pentru a obține independența Greciei. Pe tot parcursul secolului XIX puterea otomană a scăzut cu fiecare an. Cu toate acestea nici la 1848 și nici la 1859 nu s-a putut scutura jugul turcesc, cu atât mai puțin nu se putea la 1821. În toate proclamațiile, domnul Tudor insistase că nu se ridicase împotiva Porții. Pe când se fortifica la Cotroceni, liderul pandurilor a primit de la pașa de Giurgiu ”o scrisoare particulară, cu asigurarea că sultanul e dispus a dezrădăcina abuzurile din Țara Românească și a lua în seamă dreptele sale cereri”. Trimisul pașei comunicase în același timp, în secret, lui Tudor ”că turcii nădăjduiesc în credința și cooperarea lui pentru alungarea lui Ipsilanti din Țara Românească”. Dacă-i ajută în acest scop cu credință, ”sultanul îl va face chiar domn peste Principat”. Tudor, văzând obiectivele mișcării revoluționare atinse, a răspuns favorabil. A continuat totuși lucrările de fortificație- trata deci cu arma în mână. Corespondența este interceptată de eteriști și de aici lucrurile au mers spre pierzania lui Tudor. Grecii au știut să se folosească de un defect al lui Tudor. M. Cioranu, aghiotant al lui Vladimescu ne spune care era acesta. ”Trebuie să spunem adevărul: Tudor era un om sever și de multe ori și la mai multe împrejurări foarte crud”. Tudor Vladimirescu dorea menținrea ordinii în rândul armatei sale și a integrității propietăților locuitorilor țării. Astfel, la Bolintin Vale, Tudor a omorât ”chiar cu mâna lui” doi flăcăi panduri de douăzeci de ani pentru că luaseră de la o casă de țărani două trombe de pânză. De la Bolintin la Găești, pe o distanță de doar 60 de km. a mai ucis pentru astfel de furtișaguri ”cu ștreang și cu glonțul, douăzeci și doi de panduri în vârsta tinereții, bravi și făcuți pentru război”. La Cîrniciov a mai spânzurat doi panduri. Toate aceste acțiuni au dus la ”nemulțumire și la desăvârșită dipserație și ură împotrivă-i”. Revelatorie asupra situației este o întâmplare petrecută înainte de așezarea în tabăra de la Golești. Tudor a cerut căpitanilor oștirii făgăduiala că vor răspunde cu viața lor pentru neorânduielile ce se vor produce în companiile lor. Toți căpitanii au dat promisiunea cerută, în afară de patru. Ei au răspuns că Tudor n-are nevoie de înscrisul lor, deoarece îi omoară în toate clipele fără niciun înscris. La aceasta, ”Tudor a tăcut și, pornind de acolo s-a apropiat de satul Golești” unde s-a răzbunat crunt. Trei dintre căpitani au scăpat: doi au fugit și unul a fost cruțat la insistențele pandurilor. Ioan Urdăreanu a fost însă spânzurat. Profitând de acest fapt, eteristul Hagi Prodan obține de la căpitanii lui Tudor un înscris în care aceștia declarau că nu-l mai vor pe Tudor drept lider. A doua zi, pe 21 mai, ieșind în fața taberei, Tudor a fost imediat înconjurat de căpitanii săi. Simțind ceva în neregulă, el a decis ca trupul lui Urdăreanu să fie dat jos și îngropat cu onoruri militare în biserică. Încă înainte de terminarea ceremoniei, au sosit eteriștii. Cu scrisorile către turci în mână, l-au acuzat de trădare. Domnul Tudor a spus că va da socoteală pentru acțiunile sale doar în fața celui care este în drept să o facă. Eteristul Iordache i-a întrebat apoi pe panduri dacă vor în continuare căpitan pe slugerul Tudor ori pe gospodarii Macedonski sau Hagi Prodan. ”Căpitanii și pandurii, proști și supărați pe nechibzuita asprime a lui Tudor, au început să strige toți într-o glăsuire: ”Ba pe gospodar Macedonski și pe gospodar Hagi Prodan! Iar pe slugerul Tudor nu-l mai voim!” ”Atunci căpitan Iordache, intrând la Tudor, i-a cerut armele. Tudor, văzându-se părăsit chiar de ai săi, a dat armele”. Prizonierul este dus la Pitești în casa lui Iancu Mavrodol. Acolo M. Cioranu spune că l-a zărit într-o cameră pe Tudor șezând pe un pat, sub paza lui Ghencea, în timp ce Iordache se plimba prin cameră. Cioranu pretinde că Tudor a spus: ” Și ce vreți de la un om pe care, după vicleniile ce ați urmat, ați întors chiar oștirea lui de l-au dat în mâinile voastre, voi, oameni fără căpătâi și cu totul străini de această țară? Gândiți-vă singuri printr-aceasta la ce căpătâi o să ieșiți? Vreți să mă omorâți? Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele m-am îmbrăcat în cămașa morții. Turcii sunt în țară, dar nu sunteți în stare și nu veți fi niciodată a vă bate cu dânșii cu ispravă”. Pe 23 mai, dimineața, Tudor e dus la Târgoviște, într-o căruță de poștă, cu un arnăut înarmat la spate și alte trei sau cinci căruțe de arnăuți în urmă. În oraș a intrat pe un cal schilod, iar Tudor avea picioarele legate sub burta calului. E închis la vechea Mitropolie și predat lui Vasile Caraiva, un bețivan, supranumit ”monstrul de la Galați” deoarece în acel port măcelărise fără temei o mulțime de locuitori turci, care nu aveau vreo implicare în sistemul represiv otoman. Vasile Caraiva, viitor cârciumar în Elada, l-a torturat pe Tudor pentru a afla unde sunt banii pe care era bănuit că îi ascunde, presupunere falsă. În loc de a-l preda divanurilor țării, așa cum se angajaseră, eteriștii au făcut un tribunal din niște boieri ce se intitulau pământeni. Acest instrument judicar nu avea cum să aibă legitimitate din moment ce din el făcea parte, printre alți ”pământeni onești”, și Geartoglu, un grec cunoscut că jefuia alimente și vite de la țărani, pe care apoi le negustorea ”făcându-să un nepovestit jaf de să va pomeni în viitorul veac”. „Dar de teamă ca pământenii să nu se răscoale și să-l libereze, Ipsilanti a poruncit lui Caraiva de l-au omorât noaptea în taină, pe malul iazului ce curge pe lângă oraș și i-au aruncat cadavrul într-un puț de lângă grădina Geartol(Geartoglu)”. După mărturia unui contemporan ”care a văzut cu ochii lui când l-au scos(pe Tudor) din lanțuri și l-au dat în mâna lui Vasile Caraiva”, Tudor a fost ucis la primele ore ale zilei de 27 mai. „Am auzit cei ce ne aflam în curte două detunături de pușcă spre odaia lui Caraiva, ce era în fundul curții Mitropoliei, unde ședea și egumenul Chiril. A doua zi de dimineață s-a zvonit în toată curtea Mitropliei c-au împușcat pe domnu Tudor Vladimirescu și că l-ar fi azvârlit în taină într-una din umblăturile de sus (din fund) ale Mitropoliei. Ulterior s-a dovedit că Tudor Vladimirescu avea dreptate în ceea ce-i privește pe eteriști. Ei sunt înfrânți de turci în lupta de la Drăgășani pe 7 iunie. Doar tinerii din ”Batalionul sacru” se apără cu vitejie și mor eroic. Ceilalți eteriști fug lamentabil în timp ce Ipsilanti, cel care a ordonat pieirea lui Tudor Vladimirescu, a stat departe de locul bătăliei. Toți cei care au fost implicați în uciderea lui Tudor Vladmirescu au murit în anonimat. SURSĂ: istorie-pe-scurt.ro.

Reprezentant al reformei protestante şi fondator al calvinismului, Jean Calvin s-a născut pe 10 iulie 1509, în oraşul Noyon, din Picardia, Franţa. Personalitatea cea mai marcantă a celei de-a doua generaţii a Reformei protestante, Jean Calvin a studiat latina, filozofia, greaca şi ebraica. Ideile sale reformatoare l-au obligat să părăsească Parisul, după ce a fost catalogat drept eretic. Interpretarea pe care a adus-o creştinismului, exemplificată cel mai bine în lucrarea „Instituţiile religiei creştine”, a influenţat profund protestantismul din Europa şi America de Nord. Opera reprezintă esenţa teologiei calvine, prin care dorea să stabilească o religie unificatoare, comună tuturor creştinilor. Jean Calvin s-a stins din viaţa în anul 1564 şi a fost ingropat într-un mormânt simplu şi anonim, într-o parte a Genevei, aşa cum a cerut el. SURSĂ: Ziua de Constanţa.

http://pnl.md/images/stories/4(50).jpg „De la 1600, nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată şi desăvârşită poezie tragică.” N. Iorga despre Mihai Viteazul 27 mai 1600 este ziua în care, pentru prima oară, un conducător român apare în documente purtând titlul de “Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”. La această dată, Mihai Viteazul, în urma campaniilor desfăşurate în Transilvania şi Moldova, devine oficial conducător al celor trei ţări româneşti. Campania militară a fost una rapidă şi încununată de succes, atât în luptele dintre Mihai Viteazul şi Andrei Bathory (desfăşurate în perioada 18-28 octombrie 1599 la Şelimbăr), câştigate de domnul român, care, la 1 noiembrie 1599 intră triumfător în Alba Iulia, cât şi prin cucerirea Bacăului, unde îl înfrânge pe domnitorul moldovean Ieremia Movilă, la 10 mai, urmată de de predarea fără luptă a cetăţii Suceava de către garnizoana moldoveană. Încă de la venirea sa la domnie, în septembrie 1593, Marele domn vizează realizarea celor două mari idealuri: Independenţa şi Unirea. Pentru înfăptuirea lor îşi va stabili cu luciditate obiectivele şi priorităţile. Într-o primă etapă va urmări câştigarea neatârnării faţă de Poarta Otomană. Cu clarviziunea unui diplomat şi strateg iscusit, el îşi întăreşte alianţele cu vecinii, în primul rând cu Aron Vodă, domnul Moldovei şi cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, după care va adera la alianţa antiotomană „Liga Sfântă”. Lupta începe. Cu toată rezistenţa opusă, cei peste 100.000 de ostaşi turci reuşesc să treacă Dunărea şi la Călugăreni, pe 23 august 1595, domnitorul obţine o victorie pe care Nicolae Bălcescu o caracterizează ca „fiind briliantul cel mai strălucit al cununei gloriei româneşti”. După ce turcii sunt alungaţi, Mihai îşi concentrează eforturile pentru a realiza cel de-al doilea mare vis. Unirea, în condiţiile în care era înconjurat doar de adversari: în Transilvania, principele Andrei Bathory, favorabil unei alianţe cu turcii şi interpret al intereselor Poloniei, iar în Moldova Ieremia Movilă, devenit domn cu ajutorul marii nobilimi poloneze şi care vroia scaunul Ţării Româneşti pentru fratele său Simion Movilă. În acest context, Mihai porneşte la îndeplinirea marelui ideal al unităţii româneşti. După victoria de la Şelimbăr, Marele domn intră în Alba Iulia cu mare triumf, la 1 noiembrie 1599. Era primul act al Unirii. Învingându-l pe Andrei Bathory, Mihai ştia însă că hotarele Daciei străbune nu se opreau la Carpaţi. La 24 aprilie 1600 domnul pleacă din Alba Iulia, îndreptându-se spre Moldova. La 4 mai ajunge lângă Trotuş şi aici are loc celebra scenă povestită de Bălcescu, după care „moldovenii nu stătură mult în cumpănă, într-o clipă 15.000 dintr-înşii punându-şi cuşmele în vârful lăncilor, cu mare strigare de bucurie trecură în tabăra lui Mihai”. Se înfăptuia, astfel, prima Unire politică a celor trei ţări româneşti, în hotarele ce reuneau, în cea mai mare parte, teritoriul vechii Dacii, deziderat major şi aspiraţie seculară a poporului nostru. Toate actele pe care le-a săvârşit la Alba Iulia şi la Iaşi indicau una şi aceeaşi preocupare: de a întări unitatea celor trei Ţări Româneşti şi de a reda poporului român măreţia pe care a avut-o în vremea vechii Dacii. De aici, din Iaşi, emite cel dintâi act şi bate cea dintâi medalie, care-l înfăţişează ca „Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”. La 6 iulie 1600, în punctul cel mai înalt al destinului său, Mihai îşi confecţiona binecunoscuta pecete pe care figurează cele trei ţări române surori. Din acest motiv, el este considerat de istoriografia românească primul unificator al poporului român şi erou naţional. ” În timpul acesta se poate vedea că n-am cruţat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici însăşi viaţa mea, ci am purtat războiul aşa de mult timp singur, cu sabia în mână, fără să am nici fortăreţe, nici castele, nici oraşe, nici cel puţin o casă de piatră unde să mă pot retrage… Nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele şi cu cheltuieli uriaşe la creştinătate, nefiind cunoscut de nimeni şi nici nu le-am făcut silit de cineva, ci ca să am şi eu un loc şi un nume în creştinătate am părăsit toate celelalte prietenii ce le aveam.” – N.Iorga – „O istorie a lui Mihai Viteazul de el însuşi” Mihai îşi îngrijora nu numai duşmanii, ci şi aliaţii. Dacă spada sa fusese de folos Habsburgilor spre a redobândi Transilvania, era improbabil ca, după victorie, Mihai să fi fost dispus să le-o cedeze. Asasinarea lui pe Câmpia Turzii, la 9/19 august 1601, răspundea perfect scopurilor imperiale. Nu de un egal căruia să-i sporească puterea avea împăratul nevoie, ci de o unealtă de care, după folosinţă, să te poţi dispensa. Pieirea marelui domn impune cel puţin două întrebări. Era pregătită societatea românească pentru a înfăptui, în sens unificator, acţiunea politică şi militară a lui Mihai? Erau dispuse puterile creştine vecine să accepte, într-o zonă în care se interferau atâtea interese opuse, un stat independent care ar fi putut modifica, într-un mod nou, imprevizibil, vechile raporturi de forţe? Peste toate posibilele răspunsuri, figura tragică a lui Mihai a influenţat decisiv istoria românilor, gândul său cuprinzător şi fapta sa temerară au impus un model şi au inaugurat o epocă. SURSĂ: Radio România Actualităţi.

Din câte ştiu eu, abia cu München s-a încălcat Ribbentrop-Molotovul.

Realizezi că pactul Ribbentrop-Molotov a fost semnat tocmai pentru invadarea Poloniei (care a fost o acţiune comună a naţional-socialiştilor cu comuniştii) şi împărţirea ei între Reich şi URSS, nu?

Se vede că n-ai nicio treabă cu meme-urile. T/C.

Preşedintele PMP, Traian Băsescu, a declarat joi că la finalul mandatului de senator îşi încheie activitatea politică şi că partidele de dreapta ar trebui să meargă la alegerile europarlamentare pe o listă comună. "M-aş referi la europarlamentare, care vor fi un dezastru pentru partidele de dreapta dacă nu se găseşte o soluţie politică, pentru că vom merge fiecare cu resursele lui, încercând unii, cum e PMP, să obţină un rezultat mai bun decât la alegerile trecute. (...) Fiecare va încerca să obţină ceva mai mult decât data trecută, însă europarlamentarele vor fi un test formidabil şi o poză limpede a potenţialului pe care îl au partidele care se opun alianţei PSD-ALDE. De aceea, eu cred că va trebui găsită o soluţie înainte de europarlamentare, adică PNL, USR, PMP, platforma lui Cioloş ar trebui să facă o listă comună, pentru că deosebirea între aceste partide şi partidele din alianţa actuală este că stau mult mai prost cu structurile. Punându-le pe toate la un loc, printre altele, au şansa să acopere toate localităţile. Este un vot de listă la nivel naţional. Acolo unde nu ai o mică organizaţie, într-o comună, acolo nu iei niciun vot", a spus Băsescu la B1 Tv. El a adăugat că vede europarlamentarele ca pe un exerciţiu în vederea prezidenţialelor, pentru că această alianţă trebuie rodată. Întrebat dacă preşedintele Klaus Iohannis poate câştiga alegerile de unul singur, fără un PNL puternic, Băsescu a răspuns: "Nu poate, pentru că vectorul politic al PSD este extrem de puternic. E un risc uriaş. De ce să nu iei măsuri, să previi un eşec şi să ai surpriza că te trezeşti cu Dragnea preşedinte sau cu un om al lui Dragnea preşedinte?". Fostul şef al statului a menţionat că el nu vrea să candideze pentru un loc în Parlamentul European şi că după finalizarea mandatului de senator îşi încheie activitatea politică. "Doi oameni nu pot fi liderii acestei alianţe - eu, pentru că nu vreau şi Orban, pentru că nu poate. Am spus-o în glumă. Nu ştiu cine este (liderul unei eventuale alianţe a dreptei - n.r.). Clar că nici Orban nu tractează, nici eu nu tractez alianţa. (...) Eu nu mai am mize personale. Gata. După mandatul ăsta îmi închei activitatea politică", a declarat Băsescu. SURSE: Digi24, Gândul, Puterea, Adevărul, 9AM, Ziarul Naţional, Cotidianul, România Liberă, ziare.com, Anchete Online, B1, constanta.press, g4media.ro, AK-24, PS News, SuceavaLIVE, Ziarul de Iaşi, Magna News, Europa FM, The Epoch Times, TV8, Monitorul de Botoşani, DC News, TRACKNEWS, ziarul de gardă, UNIMEDIA, Info Iaşi, 1md, Mondo News.