BIS aka OldNab

Franjo Tuđman s-a născut pe data de 14 mai 1922, în Veliko Trogovisce, un sat din nordul Croaţiei, într-un moment în care Croaţia făcea parte din Regatul sârbilor, croaţilor şi al slovenilor. Tatăl său a fost un membru activ în Partidul Ţărănesc Croat, fiind ulterior ales primar al Veliko Trogovisce. Franjo Tuđman a urmat şcoala primară în satul său natal, fiind considerat un elev strălucit, dar din cauza crizei economice din acei ani a fost nevoit să îşi întrerupă studiile gimnaziale. Pentru a-şi putea continua educaţia, familia sa a primit ajutor din partea parohiei locale, părinţii săi fiind îndemnaţi să îl încurajeze înspre o carieră de preot. La vârsta de 15 ani, Franjo a fost dus de către tatăl său la Zagreb, unde l-a cunoscut pe preşedintele Partidului Ţărănesc Croat, Vlado Macek. Cu toate acestea, Franjo s-a îndreptat spre comunism, fiind arestat în anul 1940 în timpul manifestaţiilor studenţeşti, care celebrau aniversarea Revoluției Sovietice. După ce în anul 1941 Slavko Kvaternik a proclamat independenţa Croaţiei, Tuđman a părăsit şcoala, începând să publice ziare secrete împreună cu prietenul său Vlado Stopar, fiind ulterior recrutat de către partizanii iugoslavi, în anul 1942. Tuđman a început să călătorească între Zagreb şi Zagorje, utilizând documente false, prin care se dădea drept membru al Gărzii Naţionale Croate, pentru a ajuta partizanii din Zagorje. Ulterior a fost arestat de către Ustase (poliţia secretă croată), dar a reuşit să fugă. Franjo Tuđman şi Ankica Zumbar s-au căsătorit în anul 1945 la primăria din Belgrad, dorind astfel să confirme importanţa căsătoriei civile în faţa celei religioase. O lună mai târziu, tatăl său şi mama sa vitregă au fost găsiţi morţi, circumstanţele morţii celor doi nefiind elucidate. În anul 1953 Tuđman a fost promovat, fiind numit colonel, iar în anul 1959 a devenit general maior, astfel că la vârsta de 38 de ani era cel mai tânăr general din armata iugoslavă. Ulterior, Tuđman a urmat cursurile Academiei Militare din Belgrad, pe care a absolvit-o cu brio. Pe data de 23 mai 1954, Franjo Tuđman a devenit secretarul Partidului Partizanilor JSD din Belgrad, iar în mai 1958 preşedintele acestuia, fiind astfel primul colonel care ocupă această poziţie. În anul 1963, a devenit profesor la Universitatea din Zagreb, în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice, unde a predat cursurile Revoluţia Socialistă și Istorie Naţională Contemporană. Insistenţa sa asupra unei interpretări croate a istoriei i-a adus numeroși critici în cadrul Universităţii din Zagreb. Pe durata leadership-ului lui Tuđman, universitatea a devenit o sursă a interpretării alternative a istoriei Yugoslaviei, interpretare care intră în conflict direct cu istoria oficială. Cu toate acestea, Tuđman nu deţinea o diplomă universitară potrivită pentru a fi considerat un istoric, motiv pentru care a decis să urmeze un doctorat, dizertaţia sa intitulându-se Cauzele Crizei Monarhiei Iugoslave de la Unificarea din 1918 până la Destrămare în 1941. Universitatea din Zagreb a respins lucrarea acestuia, dar Facultatea de Arte din Zadar a acceptat-o, absolvind în anul 1965. Pe parcursul anilor, Tuđman a scris o serie de articole prin care critica statul Iugoslav. Cea mai importantă carte a sa din acea perioadă a fost Idei mari şi naţiuni mici, carte care l-a pus în conflict cu conducerea centrală a Iugoslaviei. În anul 1971, a fost condamnat la doi ani de închisoare pentru activităţi subversive, în timpul Primăverii Croate. Datorită intervenţiei preşedintelui iugoslav Josip Broz Tito, pedeapsa a fost micșorată, cea iniţială fiind de 20 de ani în închisoare şi muncă zilnică. În anul 1977, Tuđman a călătorit pe ascuns în Suedia, pentru a face cunoştinţă cu membrii diasporei croate. În urma unui interviu pe care l-a acordat unei televiziuni suedeze, la întoarcerea în ţară, Tuđman a fost din nou judecat şi acuzat de propagandă, fiind ulterior condamnat la trei ani de închisoare şi cinci de arest la domiciliu, dar a stat doar unsprezece luni în arest. În anul 1980, Iugoslavia devine din ce în ce mai afectată de aspiraţiile naţionaliste ale statelor, în special a Serbiei. În anul 1989, Tuđman a creat Uniunea Democrată Croată, cu unii naţionalişti radicali. În 1990, sârbii rezidenţi în districte majoritar sârbe s-au ridicat împotriva Croaţiei, ocupând o treime din teritoriul ţării, declarându-se Republica Sârbă Krajina. În același an, partidul său a câştigat peste 60% din mandate, Tuđman fiind ulterior ales preşedintele Croaţiei. Spre deosebire de omologul său sârb, Slobodan Miloşevici, Tuđman a reuşit să îşi promoveze politica naţionalistă, fără a fi ostracizat de către comunitatea internaţională. Cu toate acestea, perioada în care Tuđman a guvernat este marcată de concentrarea puterii în mâinile unui mic grup oligarhic, care includea şi membrii familiei sale. În anul 1995, Tuđman a fost numit Comandantul Suprem al Croaţiei, titlu pe care doar el îl deţinea pe viaţă. Franjo Tuđman a murit pe data de 10 decembrie 1999 şi este considerat iniţiatorul Croaţiei libere şi independente. Cu toate acestea, însă, Tuđman a pierdut din încrederea electoratului spre sfârşitul vieţii sale, în special datorită nivelului şomajului. Conform unei estimări, doar după moartea lui Tuđman Croaţia a început adevăratul proces de modernizare şi de creştere economică. SURSĂ: Asociaţia pentru Educaţie Politică.

”Orice (sic!) om îi este teamă de o plângere penală”, a răspuns luni Viorica Dăncilă, după întrebări ale jurnaliștilor venite în condițiile în care duminică Liviu Dragnea a susținut că unele ONG-uri, împreună cu PNL și USR, discută depunerea unei plângeri penale la adresa premierului. ”Orice (sic!) om îi este frică de o plângere penală, dar eu sper să nu se ajungă la astfel de lucruri pentru că eu cred în Justiție și cred că toată lumea trebuie să credem (sic!) în Justiție. Dacă toată lumea merge pe acest considerent că oricui i se poate face o plângere penală, nu cred că este un lucru bun. Având în vedere cele apărute în spațiul public, ce a pățit și Victor Ponta”, a spus Dăncilă. SURSE: HotNews, PS News, Adevărul, Realitatea, B1, Ştiri de Cluj, AK-24, GreatNews, The Epoch Times.

Noua configuraţie geopolitică şi geostrategică a lumii postbelice, marcată de bipolaritate şi de dominaţia sovietică asupra Europei de Est, a cunoscut un episod important o dată cu semnarea, la 14 mai 1955, a Tratatului de la Varşovia (Tratatul Est-European de Prietenie, Colaborare şi Asistenţă Mutuală). Începând cu 1955, România, alături de Republica Populară Albaneză, Republica Populară Bulgară, Republica Democrată Germană, Republica Socialistă Cehoslovacă, Republica Populară Polonă‚ Republica Populară Ungară, este integrată într-un sistem politico-militar dominat de Uniunea Sovietică, sistem care îngloba forţele militare ale statelor socialiste. Alianţa avea la nivel declarativ un triplu scop: apărarea comunismului, dezvoltarea şi întrajutorarea statelor socialiste şi susţinerea militară reciprocă în cazul unei agresiuni. Organizaţia a apărut într-un context strategic, parte a politicii Moscovei faţă de statele satelit dar şi faţă de blocul politico-militar advers. Replică directă la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), ea a avut drept scop menţinerea controlului militar sovietic. În 1957 se împlineau 10 ani de la semnarea tratatului de pace cu Austria, iar URSS trebuia să-şi retragă trupele de pe teritoriul acestui stat. Constituirea alianţei a dus la crearea unei baze legale pentru menţinerea prezenţei militare sovietice pe teritoriul statelor satelit. Totodată, aceasta a constituit o replică directă la integrarea, la 9 mai 1955, a Germaniei Federale în NATO. Preambulul Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală arăta intenţia părţilor semnatare de a crea „un sistem de securitate colectivă în Europa, bazat pe participarea tuturor statelor europene, indiferent de orânduirea lor socială şi de stat”. Statele participante se obligau „să se abţină în relaţiile lor internaţionale de la ameninţarea cu forţa sau de la folosirea ei şi să rezolve litigiile lor internaţionale prin mijloace paşnice” (art. 1), să „participe la toate acţiunile […] având drept scop asigurarea păcii şi securităţii internaţionale” (art. 2) şi să depună eforturi în vederea reducerii generale a armamentelor şi a interzicerii armelor atomice, cu hidrogen şi a armelor de distrugere în masă, în general. În articolul 7 din Tratat se stipula faptul că „părţile contractante se obligă să nu ia parte la nici un fel de coaliţii sau alianţe si să nu încheie nici un fel de acorduri ale căror scopuri ar fi în contradicţie cu scopurile prezentului tratat”. Formula de lucru se prezenta fie sub forma consfătuirilor Comitetului Politic Consultativ, ale şefilor Marelui Stat Major, ale miniştrilor afacerilor externe şi ale adjuncţilor acestora, fie a conferinţelor miniştrilor Apărării sau a convocărilor şi a şedinţelor de lucru. Între 1955-1980 au avut loc 20 de consfătuiri ale Comitetul Politic Consultativ. Conform practicii statornicite între conducătorii de partid şi de stat ai ţărilor participante la Tratat, consfătuirile se convocau periodic, prin rotaţie, în capitalele ţărilor participante. Tot prin rotaţie erau conduse şi şedinţele consfătuirilor de către şefii delegaţiilor ţărilor respective. State ca Iugoslavia, China, Vietnam aveau statut de observatori ai organizaţiei. Cartierul general a fost fixat la Moscova, locul unde ofiţeri din toate statele membre erau pregătiţi la Academia sovietică (de stat major) „Voroşilov”. O parte a istoriografiei postdecembriste a creat o imagine idealizată a importanţei rolului jucat de România în cadrul Pactului de la Varşovia. Deşi după 1964 România a avut o poziţie distinctă în cadrul Tratatului, refuzând constant integrarea deplină în structurile sale, prin această poziţie nu a fost periclitat câtuşi de puţin sistemul de securitate conceput de Uniunea Sovietică. De altfel, România, în pofida unor momente relativ tensionate, nu a pus niciodată problema apartenenţei sale la structurile politico militare ale Blocului socialist, aşa cum s-a întâmplat în trei momente esenţiale din istoria Tratatului: revoluţia din Ungaria (1956), criza cehoslovacă (1968) şi criza din Polonia (1980 -1981). Desfăşurările sovietice de trupe în apropierea graniţelor române şi exerciţiile militare ale Pactului de la Varşovia din 1968 au fost interpretate de către conducerea de la Bucureşti ca ameninţare la adresa securităţii naţionale. Conform evoluţiei ulterioare, putem afirma că o ameninţare directă la adresa securităţii României din partea sovieticilor nu a existat în mod direct, atât timp cât liderul de la Bucureşti nu a pus în discuţie apartenenţa la structurile politico-militare ale blocului. Totodată, prin poziţia sa geostrategică, România nu putea constitui o ameninţare la adresa securităţii Blocului socialist, neexistând nici o graniţă cu un stat occidental, precum în cazul Ungariei sau Cehoslovaciei. Poziţia statului român în cadrul alianţei nu a fost una constantă, între momentul aderării, 1955 şi sfârşitul acesteia, în 1991. Dacă în 1955 poziţia României a fost una de supunere totală, după cum o demonstrează intervenţia în cazul Revoluţiei maghiare, treptat se manifestă o tendinţă de distanţare de linia Moscovei, de exprimare a unor puncte de vedere diferite, atât în ceea ce priveşte organizarea, cât şi funcţionarea alianţei (vezi opoziţia lui Ceauşescu faţă de planurile lui Brejnev de a controla armata şi industria de război românească sau faţă de implicarea automată într-un conflict fără consultarea prealabilă a părţilor). Primul comandant al Forţelor Armate Unite ale Pactului de la Varşovia a fost numit mareşalul Uniunii Sovietice, Ivan Stepanovich Konev. În anul 1968, pe fondul conflictului sino-sovietic, Albania se retrage oficial din Alianţă. După căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est, Organizaţia a fost dizolvată, ea încetându-şi oficial existenţa la 1 iulie 1991, în urma întâlnirii de la Praga. SURSĂ: Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc.

Ziua independenţei reprezintă aniversarea declarării independenţei Statului Israel, la 14 mai 1948. Această dată variază, an de an, în funcţie de calendarul religios ebraic, fiind a 5-a zi a lunii Iyar, după cum arată www.mae.ro. Ţara, situată în Orientul Mijlociu, ocupă o fâşie îngustă de teritoriu pe malul estic al Mării Mediterane - are o suprafaţă de 20.770 kmp. Se învecinează la nord cu Libanul, în nord-est cu Siria, spre est cu Cisiordania şi Iordania, către sud cu Egiptul şi în sud-vest cu Fâşia Gaza. De asemenea, are ieşire la Marea Roşie. Teritoriul Israelului, desfăşurat între Marea Mediterană şi depresiunea tectonică străbătută de râul Iordan, cuprinde un relief variat, conform "Enciclopediei statelor lumii" (2016): câmpie litorală, în vest; Munţii Galileei, în partea nordică (altitudinea maximă, de 1.208 m, este atinsă în vârful Meron/Har Meron), munţi ce domină, către est, valea râului Iordan şi lacul Tiberiada; piemontul Shefela, în centrul ţării, străbătut de văile unor râuri temporare; deşertul Negev, care, aşa cum notează site-ul www.nationsencyclopedia.com, acoperă aproximativ jumătate din suprafaţa totală a ţării şi se întinde până la Golful Aqaba al Mării Roşii. Iordanul este cel mai mare râu din Israel, potrivit http://countrystudies.us. Acesta alimentează în drumul său Lacul Tiberiada/Kinneret (cunoscut, de asemenea, sub numele de Marea Galileei), principala rezervă de apă proaspătă a ţării, şi se varsă în Mare Moartă, aflată la cea mai joasă altitudine de pe suprafaţa Pământului, la circa 400 m sub nivelul mării. Clima este mediteraneană, caracterizată prin ierni blânde şi ploioase şi prin veri uscate, chiar toride. Vegetaţia este predominant ierboasă. În ceea ce priveşte fauna, există mai multe parcuri naţionale şi rezervaţii naturale (Muntele Carmel, Ein Gedi ş.a.) în care sunt ocrotite, între altele, vulturul pătat, jderul de piatră, ibexul de Nubia. În Israel, găsim, totodată, şacali, hiene, mistreţi, căprioare, păsări etc. La Marea Roşie există o rezervaţie de faună specifică recifelor de corali. Israelul, cu trecutul său istoric şi religios fascinant şi tumultuos, este astăzi loc de pelerinaj pentru evreii, creştinii şi musulmanii din întreaga lume. Pe teritoriul ţării se găsesc numeroase oraşe şi ruine antice, multe dintre acestea fiind incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO: Fortăreaţa antică Masada (2001); Vechiul oraş Acre/Akko (2001); Oraşul Alb/Tel Aviv (2003); Tell-urile biblice Megiddo, Hazor, Beer Sheba (2005); Drumul tămâii - oraşele din Deşertul Negev (2005); Locurile sfinte Baha'i din Haifa şi vestul Galileei (2008); Siturile de pe Muntele Carmel - peşterile Nahal Me'arot/Wadi el-Mughara (2012); Peşterile Maresha şi Bet-Guvrin (2014); Necropola de la Bet She'arim (2015). Ierusalimul, considerat oraş sfânt atât de evrei, cât şi de creştini şi de musulmani, constituie unul dintre principalele obiective turistice ale ţării. Centura de ziduri cu porţi (Poarta Nouă, Poarta Damascului, Poarta lui Irod, Poarta Leilor, Poarta de Aur, Poarta Gunoaielor, Poarta Sionului, Poarta Jaffa), Zidul Plângerii, Via Dolorosa (Drumul Crucii), Biserica Sfântului Mormânt (numită şi Biserica Învierii), Grădina Ghetsimani de la poalele Muntelui Măslinilor, Mormântul Maicii Domnului, Biserica Tuturor Naţiunilor (cunoscută şi sub denumirea de Biserica Agoniei), Mormântul Regelui David, Moscheea Al-Aqsa, Domul Stâncii sunt doar câteva dintre impresionantele atracţii, încărcate de spiritualitate, ale Ierusalimului. De mare interes pentru turişti sunt, de asemenea, Biserica Buna Vestire şi Biserica Sfântul Arhanghel Gavriil din Nazaret, Peştera Sfântului Ilie şi Mănăstirea Stella Maris de pe Muntele Carmel, din Haifa, Templul Baha'i şi renumitele Grădini Suspendate din Haifa. Muzeele, precum Muzeul Ţinuturilor Biblice (Bible Lands Museum Jerusalem), Muzeul Israel, Muzeul Psalmilor şi Memorialul Victimelor Holocaustului Yad Vashem, toate din Ierusalim, Muzeul de Artă din Haifa, Satul Nazaret (muzeu în aer liber), parcurile şi rezervaţiile naturale, dintre care pot fi menţionate Grădina Zoologică Biblică din Ierusalim (unul dintre cele mai frumoase parcuri din Israel, se întinde pe o suprafaţă de 25 de hectare, într-o vale minunată, înconjurată de dealuri verzi), Grădina Zoologică din Haifa, Rezervaţia Naturală Hula sau Rezervaţia Naturală Tel Dan, Parcul Naţional Hamat Tiberias ori Parcul Naţional Kursi, se numără printre obiectivele turistice din Israel. La rândul său, Marea Moartă este căutată de iubitorii de natură, precum şi de turiştii interesaţi de puterile terapeutice ale apei. Bucătăria locală include preparate precum hummus, falafel, gulaş sau cuşcuş. Numărul mare de restaurante, multitudinea opţiunilor alimentare, precum şi incredibila varietate de arome sunt o mărturie a bogăţiei bucătăriei israeliene, notează site-ul www.otisrael.com. Se găseşte câte ceva pentru toate gusturile: dulce şi condimentat, acru şi picant, oriental şi european - toate se întrepătrund. Turiştii pot savura peşte "gefilte" sau "kubeh", "tajine" ori "cholent", "dal" sau "moussaka", şi multe alte mâncăruri cu nume exotice. Pot alege aperitive picante, condimentate, supe şi ciorbe pline de culoare, legume umplute, garnituri bogate, feluri cu carne şi peşte, deserturi, atât dulci cât şi sărate. SURSĂ: AGERPRES.

Mie mi-a venit ideea pur şi simplu, se poate vedea că imaginile-s diferite. Nu ştiam că s-a mai gândit cineva la asta înainte. T/C.

@woodstar e shite mema aia

Dacă ţi-a plăcut acest meme, dă-mi o reacţie

Câteva mii de persoane au protestat, sâmbătă, în Piaţa Victoriei, manifestanţii acuzând coaliţia PSD-ALDE că nu şi-a respectat promisiunile din campania electorală şi că îndepărtează ţara de standardele europene şi democratice. "Am venit pentru că nu vrem să ne mai fie ruşine. Vrem ca politicienii să demisioneze şi să avem o ţară cu care să nu ne mai fie ruşine in Europa. Suntem invadaţi de corupţi!", a spus Andreea, o protestatară. "Nu ne lăsăm, o să venim în fiecare sâmbătă, în fiecare duminică să cerem demisia Vioricăi Dăncilă, cea care ne face de râs ţara. Trebuia să asculte preşedintele şi să demisioneze. Vrem justiţie, nu corupţie. Suntem conduşi de niste penali. Nu mi-e teamă să spun acest cuvânt", a declarat Ioan. Au existat şi tensiuni între protestatari şi jandarmi, aceştia din urmă încercând să monteze garduri în zona Pieţei Victoria, moment în care manifestanţii au început să scandeze "Fără garduri" şi "Ruşine să vă fie", iar jandarmii au renunţat la montarea lor. Oamenii legii au format însă un cordon în jurul manifestanţilor. Traficul a fost închis pe Bulevardul Aviatorilor, de la Arhitect Ion Mincu spre Piaţa Victoriei, şi a fost restricţionat pe Bulevardul Kiseleff, de la Arcul de Triumf spre Piaţa Victoriei, informează Brigada Rutieră a Capitalei. "De la preluarea guvernării, coaliţia PSD-ALDE nu şi-a respectat promisiunile făcute în campania electorală, ci a avut două priorităţi: să îşi salveze de închisoare VIP-urile cu dosare penale şi să instaureze în România un regim în care forţa legii şi democraţia sunt strivite de forţa instituţiilor politice. Metodele şi acţiunile PSD-ALDE au ca efect îndepărtarea României de standardele europene şi democratice şi aruncarea ei în liga regimurilor autocratice, în care domnesc interesele şi bunul-plac al celor care au acces la butoanele politice, iar societatea este lipsită de şansa de a sancţiona derapajele acestora”, scrie pe pagina de Facebook a evenimentului. Printre "acţiunile antidemocratice” ale PSD-ALDE, enumerate de organizatorii evenimentului, sunt modificarea Codurilor penale, schimbarea conducerii Ministerului Public şi a DNA, amenzi abuzive ale Jandarmeriei, schimbarea legilor fără consultări publice, restrângerea drepturilor unor oameni prin modificarea Constituţiei în ceea ce priveşte definiţia familiei, denigrarea unor instituţii europene, proiecte precum Legea defăimării, menite să anuleze libertatea de exprimare sau sabotarea surselor de finanţare a ONG-urilor prin noul Cod Fiscal. SURSE: Mediafax, ProTV, Digi24, stiripesurse.ro, Adevărul, Libertatea, Antena 3, DC News, HotNews, Realitatea, ziare.com, BusinessMagazin.

Președintele Klaus Iohannis spune că nu a fost consultat cu privire la declarația UE privind mutarea ambasadelor în Israel de la Tel Aviv la Ierusalim, blocată de România, alături de Cehia și Ungaria. PSD face politică externă după ureche și riscă să scoată România din UE, a spus șeful statului. Iată un nou exemplu că PSD guvernează foarte prost. Ei s-au folosit, acești pesediști, de lipsa unei clarități în legislația în vigoare și au blocat un document la nivel european fără să se consulte cu președintele. Este deja a doua oară când încearcă să facă politică externă după ureche, așa cum au făcut și salarizarea după ureche. Și iese prost”, a spus Iohannis. „Prin blocarea unei declarații, iată că, dintr-o dată, România este readusă la marginea Uniunii împreună cu țări pentru care am tot respectul, dar care sunt de esență mai degrabă eurosceptică. Vreau să reamintesc acestor pesediști că românii sunt proeuropeni, iar aceste măsuri din ce în ce mai frecvente antieuropene care vin pe linia PSD, pe linia unei guvernări contraperformante, aceste măsuri riscă realmente să ne scoată din Europa. Așa ceva nu se poate, nu este admisibil ca PSD, printr-o guvernare după ureche, să ia din ce în ce mai des decizii care - eu sunt convins că sunt dictate de la nivelul partidului și nu de la nivelul Guvernului - să ne aducă în marginea Europei. Românii își doresc să fie parte din nucleul Europei”, a adăugat președintele. Iohannis a adăugat că îl va chema pe ministrul de Externe, Teodor Meleșcanu. „Să-mi explice ce și cum s-a discutat și care a fost motivația pentru măsura care s-a luat”, a spus Iohannis. El a adăugat că nu s-a făcut niciun pas în nicio direcție în ceea ce privește o eventuală mutare a ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim. „Ambasada nu poate fi mutată fără acordul meu. Punct. Indiferent cine ce spune”, a precizat Iohannis. Ministerul român de Externe confirmă că a blocat, alături de Ungaria și Cehia, adoptarea unei declarații comune, în numele Serviciului de Acțiune Externă al UE, referitoare la Israel și mutarea ambasadelor la Ierusalim. MAE face aceste precizări într-un comunicat de presă, la câteva ore după ce în presa israeliană apăruseră informații referitoare la blocarea unei declarații la nivel european cu privire la mutarea ambasadelor la Ierusalim. SURSE: Digi24, Adevărul, România TV, jurnalmm.ro, ziare.com, news.ro, profit.ro, TRACKNEWS, Monitorul Apărării şi Securităţii, EurActiv, Bintelligence, HotNews, cursdeguvernare.ro, Business24, RFI, Cotidianul, B1, Antena 1, Amos News, Evenimentul Zilei, The Epoch Times, Secunda TV, eBihoreanul, Realitatea, Comisarul, stiripesurse.ro, TVR.

S-a întâmplat în 13 mai 1806: A murit Samuil Micu, cărturar iluminist, filolog şi traducător. A fost unul dintre reprezentanţii de seamă ai Şcolii Ardelene, autor al primei gramatici tipărite a limbii române ("Elementa linguae daco-romanae sive valachicae", în colaborare cu Gheorghe Şincai). Un alt fapt remarcabil este acela că în "Cartea de rogăcioni..." (1779) a folosit, pentru prima oară în istoria tipăriturilor româneşti, alfabetul latin. Era nepotul episcopului Inochentie Micu din Sadu, prin grija căruia familia a fost înnobilată sub numele germanizat "Klein" (n. 1745). Gimnaziul din Blaj, pe care l-a absolvit în anul 1762, după care a intrat în Ordinul bazilian, călugărindu-se sub numele Samuil (14 octombrie 1762). Mai târziu, a fost hirotonit ieromonah și a continuat studiile la Seminarul pentru călugări înființat de episcopul unit al Blajului Petru Pavel Aron (1762-1765); trimis apoi la Colegiul „Pazmanian” din Viena pentru studii de Filosofie și Teologie (1766-1772). Devine profesor de Etică și Aritmetică în Gimnaziul din Blaj (1772-1777); din nou, la Viena ca „prefect de studii” în Seminarul Sancta Barbara (1777-1783), când face intense cercetări cu caracter istoric și își publică primele lucrări: reîntors la Blaj, în mănăstirea „Sf. Treime” (1783-1804), s-a dedicat în întregime studiilor teologice, istorice, lingvistice și traducerilor, iar spre sfârșitul vieții, devine cenzor al cărților românești care apăreau în Tipografia Universității din Buda (1804-1806). A redactat o serie de lucrări cu caracter istoric și lingvistic, prin care urmărea să informeze pe învățații străini despre originea romană a poporului și a limbii române, despre continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii și, influențat de iluminism, a militat, în opera sa, pentru egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte națiuni din Transilvania, pentru înlăturarea iobăgiei, numărându-se în mod firesc printre autorii cunoscutului memoriu oficial numit Supplex din 1791. Autor de lucrări teologice și cuvântări, Samuil Micu a tradus din Sfinții Părinți răsăriteni și a dat o nouă traducere a Bibliei, în 1795, a doua tipărită în românește, după Biblia de la București (cea a Episcopului Petru Pavel Aron, din 1760-1761, a rămas în manuscris până în anul 2005), și a fost unul din apărătorii vechilor rânduieli și tradiții răsăritene în cadrul Bisericii Române Unite cu Roma, ridicându-se împotriva încercărilor de centralizare ale episcopului Ioan Bob. Istoria și lucrările și întâmplările românilor (1805) a fost publicată integral abia în anul 1995 de Ioan Chindriș, sub titlul "Istoria românilor", edție princeps după manuscrisul original, cu prefață și note de autor, vol. I-II, Editura Viitorul Românesc, București, 1995. SURSĂ: SibiuNews.

Într-un secol în care istoria Europei a fost scrisă de către regi, Maria Tereza s-a impus ca un lider puternic şi neînfricat. Împărăteasa a apărat Austria în timpul invaziei prusace şi a iniţiat mai multe proiecte care aveau ca scop îmbunătăţirea traiului cotian al poporului său. În istorie, Maria Tereza mai este cunoscută şi pentru faptul că a fost mama regilor Iosif al II-lea şi Leopold al II-lea, dar şi a controversatei regine a Franţei, Maria Antoaneta. În dimineaţa zilei de 13 mai 1717, la Palatul Hofburg din Viena se năştea Maria Tereza, fiica lui Carol al VI-lea, împăratul Sfântului Imperiu Roman. Viitoarea urmaşă la tron nu a fost primul copil al familiei imperiale, ea având un frate mai mare, arhiducele Leopold, care la puţin timp înainte ca ea să vadă lumina zilei a murit. Naşterea ei a fost o dezamăgire pentru întregul imperiu, deoarece legea salică permitea doar urmaşilor de sex masculin să urce pe tron. Având în vedere faptul că şi următorii copii au fost tot fete, până în 1720 Carol al VI-lea a reuşit cu multe sacrificii să obţină aprobarea pentru Pragmatica Sancţiune, conform căreia marile puteri ale Europei o recunoşteau ca moştenitoare la tron pe fiica sa cea mare, Maria Tereza. Viitoarea împărăteasă a fost un copil docil şi cuminte, care a învăţat sârguincios toate disciplinele ce erau necesare viitoarei funcţii. Cu toate că era pasionată de echitaţie, tatăl ei i-a interzis să călărească. Acest lucru avea să îl înveţe mult mai târziu, ceremonia de încoronare din Ungaria conţinând astfel de elemente. Împăratul o invita adesea pe tânăra Maria la sedinţele de consiliu, dar cu toate acestea niciodată nu au discutat probleme de stat. Problema unei viitoare căsătorii s-a pus încă din copilărie, ea fiind logodită prima dată cu Leopold Clement de Lorena, iar mai apoi cu prinţul Frederic al Prusiei. Cu toate că a fost sfătuit de către omul său de încredere prinţul Eugene de Savoy să îşi mărite fiica având în vedere o posibilă extindere a imperiului, Carol al VI-lea a decis ca mariajul Mariei Tereza să fie unul bazat pe dragoste. Îndrăgostită profund de Ducele Francisc Ştefan de Lorena, cei doi s-au căsătorit pe data de 12 februarie 1736. Pe parcursul acestei căsătorii, Maria Tereza şi viitorul Francisc I au avut 16 copii. Maria Tereza a urcat pe tronul Sfântului Imperiu Roman la vârsta de 23 de ani, în urma morţii tatălui ei pe 20 octombrie 1740. La acea dată, imperiul nu se afla într-o situaţie prea bună, armata era la pământ, iar trezoreria era goală, în urma războiului cu Turcia. Maria Tereza nu a fost primită cu braţele deschise de către mai marii Europei. Considerată o femeie fără experienţă, şi carea avea să fie influenţată de simpatiile soţului ei pentru Franţa, acesştia o priveau cu suspiciune. Pentru a asigura funcţia lui Francisc I, ea îl face co-domnitor al Austriei şi Boemiei, titlu recunoscut de către Dieta maghiară în 1741. Imediat după ascensiunea sa la tron, mai mule puteri europene au încălcat pactul pe care îl încheiaseră cu împăratul Carol al VI-lea. Sub conducerea lui Frederic al II-lea al Prusiei, acestea au format o coaliţie împotriva tineri împărătese. În decembrie 1740, Frederic al II-lea al Prusiei a invadat provincia austriacă Silezia, pretinzând-o pentru propriul regat. Bavaria şi Franţa i-au urmat exemplul, invadând teritoriile habsburge, totul rezultând în Războiul de Succesiune Austriacă, ce a durat 8 ani. La sfârşitul războiului, în 1748, Austria a fost forţată să cedeze Silezia Prusiei, şi să accepte pierderea a trei teritorii italiene în favoarea Franţei. În Războiul de Succesiune, împărăteasa a primit un ajutor nesperat de mare din partea Ungariei. Pe 25 iunie 1741, ea a fost încoronată ca arhiduce şi regeal Ungariei, ea acceptând nomenclatura masculină. Ceremonia de încoronare a avut loc la Catedrala Sf. Martin din Bratislava, ea intrând în oraş pe un armăsar alb, îmbrăcată în costum popular maghiar. În ceea ce priveşte politica internă, ea a iniţiat un program care a fost cunoscut sub numele de „Reforma tereziană de stat”. Şi în această privinţă ea a dat dovadă de o gândire pragmatică şi de o bună evaluarea a oamenilor, ea alegându-şi cu măiestrie miniştri. O comisie aleasă de către ea a formulat un nou cod legislativ, Codex Therezianus, iar în 1768 a adoptat un nou cod penal. Tot ea a interzis tortura. În ceea ce priveşte situaţia oamenilor mai săraci, ea a iniţiat desfiinţarea iobăgiei, lege implementată de către urmaşul său la tron, fiul ei, Iosif al II-lea. În 1774 a formulat o reformă a învăţământului, dar şi una a sistemului de recrutare al armatei. În urma morţii lui Francisc I, în 1765, Maria Tereza îl numeşte urmaş la tron şi împărat pe fiul său cel mare, Iosif al II-lea. Domnia mamă-fiu a fost plină de contre între cei doi, împărăteasa luând în considerare şi abdicarea. În cele din urmă ea i-a lăsat puterea de decizie în privinţa politicii externe fiului ei. Pe 29 noiembrie 1780, Maria Tereza moare la Palatul Hofburg din Viena, în urma unei hemoragii cerebrale, unde a domnit 4 decenii, lăsându-l la conducerea Sfântului Imperiu Roman pe fiul ei, Iosif al II-lea. SURSĂ: Historia.

Derby-ul dintre clubul din Zagreb și cel din Belgrad, disputat în 1990, avea să anticipeze un conflict sângeros care a sfâșiat țara vecină în urmă cu două decenii. Era 13 mai, iar campionatul iugoslav își consuma ultimele etape. Croații de la Dinamo îi înfruntau pe teren propriu pe sârbii de la Steaua Roșie Belgrad, la care era legitimat și românul Miodrag Belodedici. În acea perioadă, Iugoslavia era măcinată de conflicte interetnice și nu era nevoie decât de o scânteie pentru ca lucrurile să o ia razna. Croații își doreau să se rupă de Iugoslavia și erau deciși să meargă până în pânzele albe pentru independență. În plus, între Dinamo și Steaua exista o veche rivalitate. Totuși, sportul intrase în umbra orgoliilor naționaliste. 3.000 de ultrași sârbi au ajuns în dimineața partidei la Zagreb. În fruntea lor se afla Zeljko Raznatovici. Lider de galerie la acea vreme, cel poreclit „Arkan” avea să devină unul dintre protagoniștii războiului din Iugoslavia, fiind omorât într-un atentat comis în 2000. Ciocnirile dintre cele două tabere au început pe străzi și s-au mutat pe stadion. Fanii Stelei au intrat în sectoarele croaților, pe care i-au atacat cu cuțitele. Deși numeroase, forțele de ordine au fost copleșite. Scenele violente au făcut înconjurul lumii. 100 de suporteri au fost arestați, iar 39 de sârbi și 37 de croați au fost transportați de urgență la spital. De suferit au avut și polițiștii, pentru că 117 dintre ei au avut nevoie de îngrijire medicală. O scenă memorabilă l-a avut în prim plan pe Zvonimir Boban. Mijlocașul avea 19 ani și era căpitanul celor de la Dinamo Zagreb. Văzând că un fan al echipei sale este bătut cu bestialitate de un polițist, pentru că a pătruns pe teren, Boban a sărit cu picioarele pe reprezentantul forțelor de ordine. Din acel moment, Zvonimir a devenit un erou al Croației. „A fost grotesc, în boxe urla muzica şi crainicul stadionului a pus reclame, ca şi cum nu se întâmpla nimic”, și-a amintit Boban. În 1991, Croația și Slovenia și-au declarat independența. A fost momentul care a declanșat războiul ce a cutremurat zona Balcanică. SURSĂ: Evenimentul Zilei.

Columna lui Traian, construită de arhitectul Apolodor din Damasc (60-129), a fost inaugurată la 12 mai 113 în Forul lui Traian, la Roma, situată fiind în spatele clădirii Basilica Ulpia, între cele două biblioteci, una pentru lucrările de limbă greacă şi cealaltă pentru cele latine. Columna a fost sculptată în marmură de Carrara şi înălţată pe un piedestal decorat la colţuri cu vulturi purtând festoni. Pe suprafeţele postamentului apar arme dace în basorelief, în timp ce o coroană de lauri serveşte drept tor (mulură rotundă, cu profilul convex, situată la baza sau la capitelul unei coloane – n.r.). Acest monument este singurul bine păstrat în Forul lui Traian, în mijlocul unui câmp de ruine. Columna nu este doar o cronică figurată pentru imortalizarea războaielor daco-romane (101-102 şi 105-106); ea a devenit, de asemenea, şi mormântul împăratului, aici fiind depusă cenuşa lui Traian, în anul 117, într-o urnă de aur care era amplasată într-o încăpere sepulcrală special amenajată în vestibul. Un al treilea motiv al ridicării monumentului e amintit în inscripţia – laconică, puţin deteriorată din pricina trecerii timpului, dar încă vizibilă – de deasupra intrării în interiorul Columnei: acela de a arăta cât de înalt era muntele care a fost săpat pentru a fi ridicate Forumul şi Columna. Acest text lapidar şi modest se află, în mod evident, în contradicţie în raport cu măreţia şi splendoarea Columnei. Înălţimea totală a Columnei lui Traian, fără statuie, este de 39,83 m. Baza Columnei, fusul şi capitelul au împreună 29,78 m, adică aproximativ 100 picioare romane [1]. Lărgimea frizei la bază este de 0,89 m, iar sus, de 1,25 m; înălţimea unui personaj este jos de 0,60 m, iar în partea de sus de 0,90 m. Diferenţa între sus şi jos este destinată pentru a compensa efectele de perspectivă. Banda sculptată prezintă o lungime de 200 m, iar relieful este sculptat pe 404 de dale suport de marmură, făcând parte din structura Columnei. Sunt reprezentate, în total, 124 episoade din războaiele purtate de romani împotriva dacilor şi mai mult de 2.500 de personaje. La nivelul soclului se pătrunde în interiorul Columnei printr-o uşă metalică ce dă într-un vestibul, de unde se poate urca, pe o scară interioară în spirală, spre vârful monumentului. Acolo se afla statuia împăratului Traian, dispărută în timp, şi care, în anul 1598, a fost înlocuită cu statuia de bronz a Sfântului Petru. Această scară este luminată cu ajutorul a 43 de mici deschideri rectangulare ce străpung destul de discret, din loc în loc, grosimea peretelui de marmură a Columnei. Senatus populusque Romanus Imp(eratori) Caesari divi Nervae f(ilio) Nervae Traiano Aug(usto) Germ(anico) Dacico ponti(ici) maximo trib(unicia) pot(estate) XVII imp(eratori) VI co(n)s(uli) VI p(atri) p(atriae) ad declarandum quantae altitudinis mons et locus tantis operibus sit egestus. Senatul şi poporul roman Împăratului Caesar, fiul divinului Nerva, Nerva Traian Augustul, germanicul, dacicul, mare pontif, învestit pentru a XVII-a oară cu puterea de tribun, aclamat de şase ori imperator, consul pentru a VI-a oară, părinte al patriei, pentru a se arăta cât de înalt era muntele şi locul săpat cu eforturi atât de mari. Columna lui Traian reprezintă cea mai mare sculptură în relief din toată Antichitatea. Din punct de vedere estetic, aceasta este înainte de toate o creaţie originală a artei romane în perioada ei de maximă maturitate de la începutul secolului II, datorită unităţii sale compoziţionale, omogenităţii basoreliefurilor şi prin realismul personajelor reprezentate. Valoarea sa în calitate de sursă istorică este inestimabilă, având în vedere faptul că scrierile lui Traian despre războaielor dacice sunt astăzi pierdute. De asemenea, basoreliefurile Columnei prezintă o bogată sursă de informaţii şi pentru că oferă detalii despre îmbrăcăminte, armament, fortificaţii, harnaşament, tactici de război, atât pentru romani, cât şi pentru daci, dar şi pentru că înfăţişează atâţia oameni care a trăit (şi luptat) acum mai bine de 1.900 de ani. Numeroşi specialişti consideră că reliefurile reprezintă o cronică destul de exactă a războaielor daco-romane, iar diferitele detalii ne ajută să cunoaştem mai bine aceste evenimente. Alţii, dimpotrivă, consideră Columna doar o reprezentare artistică, de sinteză, cu inevitabile exagerări şi deformări a evenimentelor descrise. Aceşti istorici privesc basoreliefurile cu neîncredere, întrebându-se unde e limita dintre adevărul istoric şi convenţia artistică. La toate aceste opinii asupra problemei valorii documentare istorice a Columnei lui Traian, ar trebui adăugat caracterul oficial, de curte, al artiştilor anonimi romani care au realizat monumentul. În fond, Columna îndeplinea şi rolul de act politic, de propagandă pentru Imperiul Roman şi pentru împăratul Traian. Acest fapt nu permitea artiştilor de a urma în mod exclusiv propriile inspiraţii şi iniţiative, în sens artistic creativ – prin urmare, desenatorii şi sculptorii nu aveau voie să se îndepărteze prea mult de textul lui Traian. Se admite din ce în ce mai mult printre specialişti ideea că e foarte probabil ca Traian să fi adus cu el în Dacia, în timpul războaielor împotriva dacilor, desenatori, pictori şi sculptori, pentru a eterniza în acest fel diferitele aspecte şi momente ale războiului şi pentru imortalizarea împăratului însuşi. Din punct de vedere al compoziţiei, Columna pune în evidenţă stilul sculpturii romane al perioadei lui Traian, considerat a fi apogeul stilului clasic roman. Se observă, în primul rând, marea calitate sculpturală şi iconografică ce caracterizează aceste reprezentări. Figurile dacilor, dar şi ale soldaţilor romani, pot fi considerate adevărate portrete, în sensul de reprezentare care prezintă afinităţi evidente cu modelul sculptat. De asemenea, fizionomia lor aparte, naturală şi demnă, caracterizează aceste reprezentări. Studiată cu atenţie toată această bogată şi diversă iconografie a dacilor, reprezentată în sculptura romană, atât pe metopele Columnei lui Traian, precum şi în arta statuară, se observă mai multe detalii importante: trăsăturile figurilor au fost realizate cu un mare profesionalism artistic, fiecare personaj a fost redat individualizat după un model real. Se poate afirma chiar că toate trăsăturile care caracterizează fiecare chip au fost transpuse în mod minuţios în piatră. Perioada a domniei lui Traian (98-117) a marcat, de fapt, o etapă foarte importantă în arta sculpturală romană: marea calitate artistică şi iconografică a portretului. Din complexul arhitectural pe care îl reprezenta odinioară Forul lui Traian, singurul monument rămas intact este Columna. Dacă ne întoarcem în timp, cu ajutorul documentelor, observăm că admiraţia pentru Forul lui Traian s-a păstrat până în Antichitatea târzie. Istoricul Ammianus Marcellinus relatează cum împăratul Flavius Iulius Constantius, cu reşedinţa în noua capitală de la Constantinopol, vizitând Roma în anul 357, a rămas uimit de complexul construcţiilor Forului lui Traian şi de statuia ecvestră a împăratului, situată în mijlocul acestei construcţii. Complexul monumental a rămas intact până în secolul al IV-lea, ca pe urmă, de-a lungul veacurilor, să cadă treptat în ruine. Degradarea s-a accentuat şi din cauza unor cutremure de pământ devastatoare care au zdruncinat Italia, în diferite perioade, cauzând importante distrugeri în Forul lui Traian. Totuşi, Columna, din fericire, a rămas în picioare. La începutul secolului al XI-lea, o mică biserică, San Niccolò de Columna, a fost amenajată în spaţiul bazei Columnei lui Traian. Azi este încă vizibilă urma săpată, sub formă de acoperiş, deasupra intrării, ocazie cu care s-a distrus o parte din inscripţia antică a Columnei. Se presupune că lăcaşul de cult ar fi existat încă din secolele VIII-IX. Biserica a fost demolată probabil cu ocazia vizitei făcută la Roma a împăratului Carol Quintul, în anul 1546. Tot în cursul secolului al XVI-lea au fost demolate o serie de clădiri private din jurul Columnei, iar soclul a fost degajat de depunerile cu care era acoperit. În cursul Evului Mediu, distrugerea Forului lui Traian s-a accentuat din cauza faptului că o mare parte din preţioasele marmuri colorate au fost luate pentru a fi reutilizate la diferite construcţii şi în sculptura epocii. Columna lui Traian a fost salvată de un decret dat de Senatul roman, la 27 martie 1162, care pedepsea cu moartea pe oricine ar deteriora sau distruge acest monument lăsat de Roma imperială noului oraş sfânt. Această solicitudine a fost menţinută doar pentru Columna lui Traian, dar, din păcate, nu era prevăzută şi pentru alte zone ale Forului lui Traian, care au continuat să fie exploatate din ce în ce mai mult, mai ales în secolul al XVI-lea, pentru construcţia noilor biserici. În perioada de apogeu a carierei militare şi politice a lui Napoleon Bonaparte, Columna lui Traian a fost pe punctul să fie demontată şi transportată la Paris pentru a fi înălţată în frumoasa Place Vendôme. Dar consilieri apropiaţi ai lui Napoleon l-au convins să abandoneze acest proiect, considerat prea costisitor. Astfel, pentru construcţia viitoarei Colonne Vendôme (în 1810) au fost comandate în străinătate materialele necesare pentru ridicarea ei la Paris. Iar Columna Traiană a rămas în continuare la Roma, pe locul ei iniţial. Influenţa Columnei lui Traian, atât din punct de vedere al realizării ei tehnice, cât şi artistice, a fost considerabilă, monumentul servind drept model pentru realizarea altor columne comemorative, încă din Antichitate până în zilele noastre. Probabil una dintre cele mai importante columne ridicate după modelul celei traiane este Columna împăratului Marcus Aurelius (161-180) – monument din marmură de Carrara, ridicat la Roma în anul 193; Columna lui Marcus Aurelius se află astăzi în Piaţa Colonna. Din punct de vedere arhitectural, Columna lui Marcus Aurelius este cópie după Columna lui Traian, având înălţimea de 100 de picioare (cca. 29,601 m). Ea a fost restaurată în secolul al XVI-lea de către arhitectul Domenico Fontana, care, din ordinul Papei Sixtus V (1585-1590), a plasat în vârful ei statuia Sfântului Apostolul Pavel. Ca şi în cazul Columnei lui Traian, în vârful acesteia se afla la început o statuie a lui Marcus Aurelius. Istoricul reliefurilor de pe această columnă reprezintă campaniile militare ale împăratului împotriva coaliţiei popoarelor germanice unite cu cele dacice, la nord de Dunăre, narate în 116 scene şi derulate pe 21 de spirale. Înălţimea piedestalului Columnei măsoară aproximativ 12 m. Alte monumente inspirate de Columna traiană sunt cele trei columne ridicate de împăraţii romani la Constantinopol: Columna lui Costantin cel Mare (306-337), în 330; a lui Theodosius cel Mare (379-395), în anul 390; respectiv Columna lui Iustinian I (527-565), realizată între anii 543-545. La Roma, în afară de monumentul ridicat de Marcus Aurelius, a mai fost ridicată o columnă: cea a lui Phocas (Columna Phocatis) în anul 608. În afara capitalelor imperiale romane, Columna lui Traian a servit drept model pentru monumente precum: Columna Médicis din Paris, 1574; cele două coloane de la biserica Karlskirche din Viena, 1716-1737; Columna lui „Traian” de la Méréville, Essonne (Franţa), ridicată între 1791-1792 de marchizul Jean-Joseph de Laborde (1724-1794) pentru a împodobi parcul romantic al castelului său. De asemenea, monumentul lui Traian a fost folosit ca sursă de inspiraţie pentru Coloana Vendôme (1810), aşezată în Place Vendôme din Paris şi construită din ordinul lui Napoleon pentru comemorarea bătăliei de la Austerlitz; dar şi pentru Coloana ţarului Alexandru din Petrograd (Rusia), realizată între 1830-1834, şi Coloana lui amiralului Nelson din Londra (1840-1843). Cel mai tânăr monument care a avut drept sursă de inspiraţie Columna lui Traian este Columna Astoria din în Oregon, SUA, realizată în 1926. Aceasta este amplasată pe colina Coxcomb, deasupra oraşului Astoria, şi a fost construită din beton, oferind vizitatorilor, din vârful ei, imagini panoramice spectaculoase. Monumentul are 38 de metri înălţime, incluzând o scară interioară în spirală de 164 de trepte, care duce în vârful columnei. La exterior, fusul coloanei oferă o friza în spirală pictată, cu scene legate de evenimentele care au marcat istoria regiunii. Cel mai impresionant monument triumfal construit vreodată, Columna lui Traian este una dintre operele sculptate în piatră (marmură) cele mai complete pe care ne-a lăsat-o Antichitatea, fiind şi sursă prolifică de studiu pentru istorici, arheologi şi artişti din lumea întreagă. Columna Traiană a fost şi este dintotdeauna unul dintre monumentele cele mai cunoscute din Roma. Începând cu secolul al XV-lea, Columna a atras şi atenţia artiştilor. Înaintea lui Bernini, monumentul a fost studiat de Raffaello Sanzio, de Giulio Romano şi de toţi marii maeştrii, fiind o sursă în care toţi artişti au găsit forţa şi măreţia creativă pentru operele lor. La începutul secolului al XVI-lea, printre primii artişti ai Renaşterii italiene care au studiat Columna a fost pictorul Jacopo da Bologna, care a arătat un mare interes pentru basoreliefurile monumentului. Apoi, acest monument al Antichităţii a exersat din ce în ce mai mult un viu interes, dar şi o importantă influenţă asupra frescelor lui Raffaello Sanzio, vestitele stanze, şi asupra celor aparţinând elevului său, Giulio Romano, de la Vatican. Se ştie că însuşi Michelangelo admirase scenele Columnei Traiane, în faţa cărora ar fi exclamat: „Nu există decât o singură Columnă Traiană!”. Ceva mai târziu, în secolul următor, stilul în care au fost sculptate basoreliefurile Columnei lui Traian de către artiştii antici va influenţa şi compoziţiile lui Caravaggio. În anul 1541, regele Franţei, Francisc I, l-a trimis pe pictorul Primaticcio la Roma, cu recomandarea de a face mulaje după cele mai frumoase sculpturi în marmură, precum şi după Columnă. Această muncă titanică a fost începută şi condusă de arhitectul Vignola. El s-a văzut obligat să recunoască că acest proiect era de o prea mare anvergură şi prea costisitor şi s-a mulţumit prin a trimite doar câteva fragmente pentru a satisface curiozitatea regelui. Aduse la Fontainbleau, aceste gipsuri au dispărut fără să lase urme. În vremea regelui Ludovic al XIV-lea a fost mulată toată Columna – şi Charles Errard, primul director al Academiei Franţei, fondată sub auspiciile lui Jean Baptiste Colbert, a supravegheat operaţiunea, care a durat până în anul 1640. Aceste gipsuri nu au sosit însă toate în Franţa: unele se găsesc la Villa Médicis; altele au fost mult timp păstrate în Depozitul Antichităţilor şi, pe urmă, într-unul dintre departamentele de antichităţi ale Luvrului; o a treia parte se găseşte la Muzeul Universitaţii din Leyde, în Olanda. Paralel cu aceste lucrări de reproducere, o carte despre Columna lui Traian, imprimată la Roma, va apărea pentru prima oară în anul 1576 (şi va fi reeditată în 1585, 1616). Lucrarea avea 130 de planşe gravate de F. Villamena după desenele (totalitatea frizei) lui Girolamo Muziano (1530-1590), directorul lucrărilor de la Vatican, însoţite de un Commentarium scris de eruditul spaniol Alfonso Chacon (Ciaccone): Historia utriusque belli Dacici a Traiano Caesare gesti, ex simulacris quae in Columna eiusdem Romae visunteur collecta. În anul 1667, gravorul Pietro Santi Bartoli (1635-1700) executa alte gravuri în aramă după Columna lui Traian, care au fost publicate, acompaniate de comentariul lui Chacon, corectat şi completat de Pietro Bellori. Semnalăm, de asemenea, opera lui Rafaello Fabretti, De Columna Traiana Syntagma, Roma, 1683-1690, şi splendidele gravuri, relizate în 1776, de Giovanni Battista Piranesi (1720-1778). SURSĂ: Historia.

E bun

Bun!

Premierul Viorica Dăncilă spune că nu va demisiona „sub nicio formă” din fruntea Guvernului atât timp cât are sprijinul preşedintelui PSD şi al coaliţiei de guvernare. Ea a adăugat că este un om responsabil şi nu vrea să creeze instabilitate. Premierul a precizat că i-a promis lui Liviu Dragnea că va duce la capăt programul de guvernare. „Sunt un om responsabil, am fost 9 ani europarlamentar şi am responsabilitate faţă de cetăţenii României şi faţă de România de a merge pe drumul drept, de a nu crea instabilitate în ţara mea, pentru că atunci când creezi instabilitate părerile din extern nu sunt cele care contează pentru ţara noastră. Eu vreau ca fiecare să vadă în România un exemplu, un exemplu creat de PSD din punct de vedere al creşterii economice şi vreau să duc la capăt mandatul cu care am pornit la drum”, a spus Viorica Dăncilă. „Am văzut astăzi sau ieri că au apărut evaluările Institutului Naţional de Statistică şi am văzut că avem creştere economică, faptul că România merge pe un drum bun şi acest drum bun pe care merge România are ca sprijin programul de guvernare, vă are ca sprijin pe dumneavoastră, pensionarii din România. De aceea, mă aşteptam ca la acest rezultat - ca atunci când iei note bune - să fii un om premiat. Se pare că nu toată lumea este de aceeaşi părere”, a adăugat ea. „Nu-mi voi da demisia sub nicio formă atâta timp cât am sprijinul preşedintelui partidului, al coaliţiei de guvernare şi atâta timp cât am sprijinul dumneavoastră”, a spus premierul la Consiliul Naţional al pensionarilor PSD. Ea a adăugat că România are creştere economică şi merge pe drumul bun. Preşedintele Klaus Iohannis a spus, luni seară, pentru a doua oară, că este imperioasă demisia premierului Vorica Dăncilă, pentru „a face loc unor oameni responsabili şi competenţi”. „Este din ce în ce mai vizibil că Dragnea şi ai lui nu au nicio soluţie pentru o guvernare bună şi eficientă”, a spus preşedintele. El a adăugat, comentând execuţia bugetară pe primul trimestru al acestui an, că PSD că este incapabil să ţină ordine în finanţele publice, iar după trei prim-miniştri şi tot atâţia şefi la ANAF, cel mai vizibil efect este incertitudinea şi lipsa de predictibilitate. SURSE: Digi24, ProTV, Active News, ziare.com, Constanţa de Azi, The Epoch Times, Realitatea, Cuget Liber.

Europarlamentarul Andi Cristea a adresat în procedură de urgență o întrebare scrisă președintelui Comisiei Europene Jean-Claude Juncker cu privire la contextul în care limba moldovenească poate fi selectată ca si limbă de lucru pe site-ul Comisiei Europene, secțiunea dedicată Consultării privind Viitorul Europei. În urma demersului, opțiunea de limbă moldovenească a fost eliminată de pe site-ul instituției europene. Andi Cristea a explicat faptul că potrivit deciziei Curții Constituţionale de la Chişinău, din decembrie 2013, limba oficială a Republicii Moldova este „limba română, nu limba moldovenească în baza grafiei latine”, conferind statut de normă constituţională Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova, adoptată în august 1991. „Este esențial ca UE, partenerul de dezvoltare cheie al Chișinăului, să transmită mereu mesajul corect, inclusiv pe canalele sale proprii”, a punctat europarlamentarul. SURSE: InfoPrut, 10TV, stiripesurse.ro, UNIMEDIA, Realitatea, România Liberă, Agora, BucPress, Calea Europeană, Vocea Basarabiei.

Pentru prima oară, armata israeliană s-a confruntat direct cu forţele iraniene din Siria, după un atac cu zeci de rachete şi proiectile, lansate din teritoriul sirian spre Israel. Purtătorul de cuvânt al armatei israeliene a declarat că se acţionează împotriva unor ţinte iraniene din Siria, iar presa oficială de la Damasc transmite că rachetele israeliene au lovit baze militare, un depozit de armament şi un radar militar, fără se le precizeze amplasamentul, relatează AFP şi Reuters. “Am lovit aproape toate infrastructurile iraniene din Siria, ei nu trebuie să uite vechiul adagiu conform căruia, dacă peste noi cade ploaia, peste ei se va abate furtuna”, a afirmat ministrul israelian al apărării, Avigdor Lieberman. Tensiunile între Israel şi Iran ameninţau de ceva timp să se transforme într-o confruntare în Siria, unde armata iraniană şi miliţiile şiite aliate îl susţin pe preşedintele Bashar al-Assad. Pentru prima dată unitatea Al-Quds a Gărzilor Revoluţiei Islamice Iraniene a atacat direct din Siria teritoriul israelian. După miezul nopţii, aproximativ 20 de rachete au fost lansate din teritoriul sirian în direcţia comunităţilor israeliene şi a poziţiilor armatei israeliene. Două ore mai târziu, agenţia de ştiri siriană a relatat despre riposta israeliană. Amploarea ripostei israeliene pare să fie mai mare decât în incidentele precedente şi locuitorii din Damasc au descris explozii puternice. Televiziunea de stat siriană difuzează muzică patriotică şi imagini cu apărarea antiaeriană. Armata israeliană a interceptat rachetele care se îndreptau spre zone populate pe Înălţimile Golan. Pe partea israeliană nu există victime. În aproximativ 30 de localităţi, în zona Platoului Golan, au fost declanşate sirenele. Armata a cerut populaţiei să rămână în adăposturi. Armata israeliană era pregătită pentru un atac masiv cu rachete dinspre Siria, unde operează forţe iraniene, şi, începând de alaltăieri, autorităţile locale din nordul ţării au pregătit adăposturile publice. SURSE: 10TV, Adevărul, Realitatea, ProTV, jurnalul.ro, Evenimentul Zilei, newmoney.ro.

Miercuri, 9 mai, la Câmpulung a fost semnată o Declarație de Reunire cu Republica Moldova. Documentul a fost adoptat de Consiliul Local al municipiului Câmpulung, scrie Ziarul Exclusiv. „Prin această declarație, ne asociem demersurilor primarilor din Republica Moldova de a lupta împreună pentru recunoașterea valabilității actului Unirii citit de bistrițeanul Iuliu Hossu, la 1 decembrie 1918. Ne exprimăm dorința de a sărbători împreună Centenarul Marii Uniri, fără ca pământul românesc să sibă graniță la Prut”, se menționează în textul Declarației. Peste 160 de localități și trei raioane din Republica Moldova au semnat până în prezent o Declarație de Unire cu România. SURSE: InfoPrut.

Una dintre deciziile majore pe care Sfântul Constantin cel Mare le-a luat în cursul domniei sale a constat în mutarea capitalei Imperiului Roman de la Roma la nou-întemeiatul oraş Constantinopol, situat pe locul anticului Byzantium. Argumentele care au stat la baza deciziei sale, controversele create, precum şi etapele dezvoltării noii capitale vor constitui elementele principale ale materialului de faţă. Istoria îndelungată a Romei drept capitală a Imperiului Roman cuprinde aproape unsprezece secole (753 î.Hr. - 330 d.Hr.). Desigur, în tot acest timp, au existat şi alte încercări de înlocuire a acestui oraş grandios cu un altul care să deservească mai bine interesele economice, politice şi sociale ale vastului conglomerat care alcătuia Imperiul Roman. Roma se afla într-o zonă unde putea fi atacată cu greutate. Orice invadator era nevoit să treacă mai întâi Munţii Alpi sau să forţeze o pătrundere prin intermediul navelor de luptă. Prima variantă întrebuinţa orice efort militar din partea atacatorului, deoarece Munţii Alpi erau greu de trecut şi, chiar dacă această etapă era adusă la bun sfârşit, aşa cum a reuşit Hannibal, faimosul general cartaginez care a nimicit în drumul său spre glorie o serie de armate romane şi care a străbătut inclusiv teribilele trecători înguste din regiunea menţionată, după acest moment epuizant exista pericolul de a rămâne fără animale de transport şi fără resurse alimentare necesare hrănirii trupelor. Cea de-a doua variantă, a atacului pe mare, a fost anihilată rapid de populaţia romană prin instaurarea unei veritabile hegemonii în special după distrugerea Cartaginei, principalul adversar din Marea Mediterană. Apoi, prin cucerirea Greciei, statul roman a reuşit să se extindă şi în partea de est a bazinului mediteraneean, desăvârşind astfel puterea sa comercială prin intermediul flotei sale imense. Roma era un centru comercial înfloritor, greu atacabil, din care se puteau coordona principalele direcţii comerciale către alte state. Cu toate acestea, tocmai elementele care au condus la creşterea prestigiului Romei urmau să se dovedească principalele cauze ale declinului acesteia. Extinderea vertiginoasă a Imperiului Roman a condus armatele acestuia tot mai departe de capitală. În speţă, prin anexarea ţinuturilor galice, care formează Franţa de astăzi, Roma era protejată de orice invadator care ar fi dorit să o atace prin traversarea Alpilor. Cu toate acestea, pericolul invadării s-a mutat în Răsărit, unde perşii constituiau acum principalul adversar de calibru al imperiului. Împăraţii romani au început să viziteze din ce în ce mai rar capitala statului, deoarece interesul lor militar şi economic se mutase în Răsărit. În Apus, Imperiul Roman îşi spulberase rivalii. În Răsărit, nu. De altfel, unii uzurpatori găseau prilejul potrivit de a se proclama împăraţi tocmai când titularii de drept se aflau în campanii prelungite în Răsărit, cum a fost şi cazul lui Maxentius, care a profitat de erorile săvârşite de Galerius. În mod evident, Constantin cel Mare nu îşi permitea să facă o greşeală similară, aşa că a ales să schimbe capitala imperiului. Alegerea efectuată de Constantin cel Mare pentru locul noii capitale a imperiului poate să ne mire, deoarece oraşul în sine era extrem de mic şi suferise cu doar un secol în urmă represalii severe din partea lui Septimius Severus, care îl distrusese aproape complet din cauza sprijinului oferit unui uzurpator. Cu toate acestea, locul strategic pe care îl ocupa Byzantiumul era de netăgăduit. Oraşul era greu de atacat şi cucerit datorită locaţiei sale şi permitea, de asemenea, efectuarea unui comerţ înfloritor, mult mai uşor de întreţinut de vreme ce interesele economice ale Imperiului Roman se mutaseră către Răsărit. Era şi mult mai aproape de Egipt, principala sursă de grâne a imperiului. Cu toate acestea, oraşul nu a fost prima variantă aleasă de Constantin cel Mare. El dorise la început Naissus, localitatea sa natală, iar apoi îşi mutase gândul către Serdica (Sofia de astăzi) şi Tesalonic. În continuare, se orientase către ruinele vechiului oraş al Troiei şi chiar a dispus construcţia porţilor aici, dar, în urma unui vis primit de la Dumnezeu, a decis să se orienteze către Byzantium (vezi amănunte la A.A. Vasiliev, „Istoria Imperiului Bizantin“, trad. Ionuţ Alexandru-Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurenţiu Nazâru, Editura Polirom, Iaşi, 2010, p. 102). Decizia de construire în acest loc a noii capitale a fost luată în cursul anului 324 d.Hr., iar finalizarea lucrărilor s-a petrecut pe data de 11 mai 330. Construcţia Constantinopolului a avut loc, aşadar, în aproape şase ani, depăşind orice imaginaţie. Trebuie să remarcăm, aşa cum observă şi istoricul A. A. Vasiliev, că forţa de muncă întrebuinţată a depăşit câteva zeci de mii de oameni, nu mai puţin de 40.000 de soldaţi goţi fiind implicaţi în finalizarea lucrărilor de construcţie. În ceea ce priveşte populaţia noii capitale a imperiului, aceasta se ridica la aproximativ 200.000 de oameni în secolul al IV-lea. Mutarea capitalei imperiale de la Roma la Constantinopol a constituit, aşadar, încheierea practică a unui gând pe care majoritatea împăraţilor romani îl nutriseră în trecut. Diocleţian a fost cel mai aproape să îşi împlinească acest gând dintre predecesorii Sfântului Constantin cel Mare, dar a renunţat în timp la ideea de a transforma Nicomedia, oraşul său de reşedinţă, în noua capitală imperială. Constantin cel Mare, după ce şi-a încheiat campania de unificare a Imperiului Roman, a considerat că decizia potrivită la momentul respectiv era de a schimba capitala, în special deoarece nu urma să se întoarcă prea curând în Roma. Situaţia politică şi economică încuraja această mutare, cu toate că s-a dovedit extrem de costisitoare. De asemenea, dacă ar fi să îi dăm crezare istoricul rus F. Uspenski, prin acest gest, împăratul Constantin cel Mare „a salvat cultura antică şi a creat un mediu favorabil pentru răspândirea creştinismului“ (apud A. A. Vasiliev, op.cit., p. 104). Desigur, nu putem nega valoarea culturală pe care Constantinopolul urma să o aibă şi valenţele spirituale care s-au legat şi încă se mai leagă de acest oraş impunător, chiar dacă în prezent se află sub dominaţie islamică. Prin crearea Constantinopolului, Constantin cel Mare a schimbat valenţele culturale ale vremii sale, a instaurat un nou centru economic şi comercial pe plan global la vremea respectivă şi a demonstrat din nou calităţile sale administrative şi strategice. Poziţia inexpugnabilă a Constantinopolului, calitatea sa de centru comercial şi capacitatea de sinteză creatoare a locuitorilor săi de seamă au condus la o istorie de peste unsprezece secole, depăşind astfel durata de viaţă a vechii capitale. Putem afirma că Sfântul Constantin cel Mare trebuie apreciat nu doar pentru rolul său în răspândirea creştinismului, ci şi pentru cel jucat în dezvoltarea culturii universale. SURSĂ: Lumina.

56 de morţi şi aproape 300 de răniţi. Pare un bilanţ afgan, dar câmpul de luptă nu are nimic de-a face cu munţii din Orient. Scena dezastrului a fost terenul de fotbal, iar deznodământul a şocat întreaga lume. O tribună a ars în doar câteva minute şi i-a mistuit alături de gradenele vechi şi pe câţiva dintre cei veniţi să îşi vadă favoriţii. Printre victime, un fost preşedinte de club, ajuns la peste 80 de ani. Meciul dintre Bradford City din localitate şi Lincoln City trebuia să fie doar prefaţa unei sărbători alături de fani. Gazdele câştigaseră divizia a treia din Football League şi odată cu trofeul au obţinut şi promovarea. În minutul 40 au apărut primele semne ale incendiului, care pare să fi pornit de la maldărele de confetti şi resturi de hârtii adunate de-a lungul timpului între gradenele de lemn. Doar trei minute a durat până când flăcările au înghiţit un întreg sector al tribunei. Arbitrul a oprit jocul dar deja părţi din acoperiş şi majoritatea gradenelor erau mistuite de flăcări. Fanii au luat cu asalt porţile de acces, iar poliţia şi chiar unii dintre jucători au ajutat la evacuare. Bilanţul a fost însă tragic: 56 de morţi (54 de fani ai gazdelor şi doi ai oaspeţilor) şi aproape 300 de răniţi. Printre victime s-a numărat şi cel mai vechi fan al lui Bradford, fost preşedinte al clubului. Sam Firth avea 86 de ani. Majoritatea celor care au murit erau fie adolescenţi, fie bătrâni, iar unii dintre ei au fost găsiţi încă aşezaţi pe locurile pe care le ocupaseră înainte de izbucnirea incendiului. Cauza incendiului gigant a fost o banală ţigară. Gradenele din lemn, dar mai ales deşeurile acumulate sub ele au furnizat combustibilul ideal pentru propagarea flăcărilor. Ancheta care a urmat acestei tragedii a stabilit că focul putea fi totuşi ţinut sub control dacă stadionul ar fi fost dotat cu extinctoare. Oficialii clubului nu au permis plasarea lor în tribună pentru că stingătoarele ar fi fost folosite de fani în altercaţiile cu galeriile rivale. Comisia de anchetă, condusă de sir Oliver Popplewell, a mai descoperit că toate căile de acces în tribune aveau porţile încuiate. Acestea au fost sparte fie de fani, fie de pompieri, pentru că nimeni din staff-ul clubului nu se afla acolo să le deschidă. Norocul celor de la Bradford a venit de la o altă indicaţie pe care clubul a decis să nu o respecte. Majoritatea echipelor aveau instalate garduri de peste 2 metri care despărţeau tribunele de suprafaţa de joc, nu însă şi gruparea din West Yorkshire. Fanii au reuşit astfel să folosească terenul pentru a se refugia şi nu s-au înghesuit prea mult la ieşirile din arenă. Focul care a mistuit tribuna I a stadionului Valley Parade a dus la apariţia de noi reguli pentru arenele sportive. Astfel, din 1985 a fost interzisă montarea gradenelor de lemn pe stadioanele din Marea Britanie. Solidaritatea din lumea sportului a intrat în acţiune la doar o zi de la dezastru. Sute de acţiuni caritabile şi de strângeri de fonduri au fost organizate peste tot în Anglia. Două luni mai târziu, pe stadionul lui Leeds a fost reeditată finala CM 1966 dintre Anglia şi RFG, cu toate vedetele la start (englezii au câştigat cu 6-4). Fondurile strâse au fost donate pentru reconstrucţia stadionului celor din Bradford. The Crowd au lansat un cover după You’ll Never Walk Alone, care a ajuns numărul 1 în UK Singles. Toate încasările au intrat în contul Universităţii din Bradford şi al Infirmeriei Regale din acelaşi oraş pentru dezvoltarea şi perfecţionarea unui tratament pentru arsuri suferite în urma incendiilor, tratament folosit şi în prezent în spitalele din întreaga lume. În total au fost strânse peste 3,5 milioane de lire sterline, iar Valley Parade a fost renovat şi redeschis în vara lui 1986. Acum, stadionul lui Bradford este o arenă modernă. Are 25.000 de locuri, toate pe scaune de plastic ignifug de ultimă generaţie. Gradenele de lemn au rămas doar amintire. Două dintre ele, arse pe jumătate în incendiul din 1985, alcătuiesc o cruce gigant, ridicată în memoria celor 56 de victime care şi-au pierdut viaţa în tragicul incendiu din Bradford. SURSĂ: istoriafotbalului.com.