BIS aka OldNab

Nu are nicio treabă cu B-Zone, şi e groaznic. Avertisment verbal.

Au stat până i-am ocupat la 4 august 1919

Rețeaua de socializare Twitter sărbătorește la 21 martie 12 ani de existență. Lansat în 2006, Twitter și-a făcut treptat un loc în viața de zi cu zi a oamenilor, cu mesajele sale limitate la 140 de caractere și cohorta de hashtaguri, devenind un instrument indispensabil pentru jurnaliști, activiști, celebrități și alte categorii. Primul tweet a fost publicat la 21 martie 2006 pe contul lui Jack Dorsey, cofondator al site-ului de microblogging: ”tocmai mi-am creat twttr”. Dar acesta a fost un mesaj automat. Dorsey va posta el însuși primul tweet real aproximativ zece minute mai târziu: “îi invit pe colegi”. Twitter are 320 de milioane de utilizatori activi recenzați în fiecare lună, dintre care 80% pe dispozitive mobile. 254 de milioane sunt din afara Statelor Unite. Un miliard de internauți urmăresc pagini ce conțin tweet-uri. SURSĂ: Gazeta de Sud.

Odată fortăreaţă de neînvins şi închisoare de maximă securitate, în prezent penitenciarul Alcatraz este vizitat de peste un milion de persoane în fiecare an. Insula Alcatraz este situată în golful San Francisco, la 2.4 kilometri de mal. Aceasta are o lungime de 511 metri şi o lăţime maximă de 180 de metri şi se întinde pe o suprafaţă de aproape 9 hectare. Cunoscută ca "The Rock" (Stânca), Alcatraz a găzduit, pe rând, un far, o garnizoană, o închisoare militară, una federală şi, în prezent, un muzeu. Băştinaşii americani credeau că insula e blestemată şi o ocoleau, aşa că primii care au ocupat stânca din golful San Francisco au fost spaniolii, care au amplasat câteva tunuri acolo. Oficial, insula a fost descoperită în 1775, de Juan Manuel de Ayala, un navigator spaniol care cartografia zona. El a denumit-o La Isla de los Alcatrases, Insula Pelicanilor, datorită numărului mare de păsări care o populau. În timp, versiunea în limba engleză, Alcatraz, a devenit populară şi este folosită şi astăzi. Primul proprietar al insulei a fost William Workman, un pionier britanic, care a primit pământul de la Pio Pico, guvernatorul provinciei mexicane Alta California, cu condiţia să construiască un far. Acesta avea să devină prima construcţie importantă de pe insulă şi primul far operaţional de pe coasta de vest a Statelor Unite. După achiziţionarea Californiei de la guvernul mexican, preşedintele american Millard Fillmore a hotărât ca Alcatraz să aibă o destinaţie militară, datorită poziţiei sale strategice care permitea apărarea golfului San Francisco. La jumătatea secolului al XIX-lea a început goana după aur din California şi San Francisco s-a transformat dintr-un orăşel neînsemnat într-unul dintre porturile importante de pe coasta de vest. Acest lucru, la care s-a adăugat izbucnirea războiului civil american, în 1861, a sporit importanţa strategică a insulei, garnizoana existentă fiind supusă la numeroase lucrări de fortificaţie. În 1866, după încheierea conflictului din Statele Unite, fortăreaţa Alcatraz avea 105 tunuri în cazemate aşezate pe tot perimetru insulei şi servea şi drept arsenal al oraşului San Francisco. O echipă de la Universitatea Texas A&M a folosit un radar de penetrare a solului, GPR, pentru a scana stratul de pământ care se află sub cladirea actuală, relatează BBC. "Aparatul emite unde electromagnetice în sol, care sunt reflectate în mod diferit de structurile aflate sub pământ. Funcţionează la fel ca imagistica medicală", spune profesorul Mark Everett. Cercetătorul spune că echipa lui a descoperit o reţea de tuneluri şi depozite despre care se credea că au fost distruse. După război, armata a decis că dezvoltarea tehnologică a făcut ca tunurile şi fortificaţiile de pe insulă să fie depăşite. Eforturile de modernizare au fost abandonate în anii 1870 şi autorităţile au decis că Alcatraz e mai potrivită pentru detenţie decât pentru apărare, în special datorită poziţiei izolate şi a curenţilor reci şi periculoşi din golf, care îngreunau accesul şi, mai ales, părăsirea insulei. Fortăreaţa s-a transformat în închisoare militară şi a fost modernizată şi extinsă constant, ca să facă faţa numărului mare de deţinuţi. În 1909 a început construcţia corpului principal, care a fost finalizat în 1912. Alcatraz a încetat să funcţioneze ca închisoare militară în 1933, când a fost trecută în administrarea Biroului Federal al Penitenciarelor, astfel începând cea mai cunoscută perioadă din istoria insulei. Alcatraz a devenit închisoare federală în august 1934, după ce fusese modernizată pentru a face faţă standardelor de siguranţă. Poziţia insulei, înconjurată de apele reci şi curenţii puternici din golful San Francisco şi normele de siguranţă adoptate, au contribuit la renumele de cea mai sigură închisoare din Statele Unite şi închisoarea din care nu se poate scăpa. Alcatraz a găzduit personalul închisorii, împreună cu familiile, şi infractori foarte periculoşi, sau deţinuţi care provocau probleme constant în alte penitenciare, timp de 29 de ani. 1576 dintre cei mai cunoscuţi deţinuţii americani au fost închişi pe insulă, printre care George "Machine Gun" (n.r. Mitraliera) Kelly, Robert Stroud, cel care a inspirat romanul "Păsărarul din Alcatraz" şi filmul cu acelaşi nume, sau celebrul Al Capone. Penitenciarul era împărţit în patru corpuri, A, B, C şi D. Celulele erau foarte mici, măsurând 2.7 metri în lungime, 1.5 metri în lăţime şi 2.1 metri înălţime şi erau mobilate sumar, având câte un pat, o masă, o chiuvetă şi o toaletă. Directorii închisorii erau cunoscuţi pentru severitatea lor şi stricteţea cu care aplicau măsurile de siguranţă. Robert Stroud, de pildă, celebrul deţinut care a devenit unul dintre cei mai respectaţi ornitologi american, nu a primit dreptul de a creşte păsări, activitate care îl făcuse faimos în închisoarea Leavenworth, iar Al Capone şi-a pierdut toate privilegiile pe care le obţinuse la penitenciarul din Atlanta. Celebrul mafiot a fost tratat la ceilalţi deţinuţi şi, după ce şi-a pierdut influenţa, a devenit foarte nepopular, fiind chiar atacat cu o pereche de foarfece de un coleg. Capone a părăsit închisoarea Alcatraz bolnav şi slăbit şi a decedat în 1947, la doar 48 de ani. De-a lungul timpului au avut loc 14 tentative de evadare, 36 de deţinuţi încercând să scape de pe insulă. Una dintre cele mai cunoscute tentative de evadare a avut loc în 1946, când şase deţinuţi au trecut de gardieni şi au preluat controlul depozitului în care erau ţinute armele. Pentru că nu au găsit cheile, au încercat să scape folosind armele de foc, declanşând "bătălia de la Alcatraz", în urma căreia trei gardieni şi doi prizonieri au fost ucişi şi doi deţinuţi au fost executaţi. Conform penitenciarului, 23 dintre prizonierii care au încercat să evadeze au fost prinşi, 6 au fost împuşcaţi şi au decedat, doi deţinuţi s-au înecat şi 5 sunt consideraţi "dispăruţi şi probabil înecaţi", astfel că, oficial, nicio încercare de evadare nu a avut succes. Totuşi, în iunie 1962, Frank Morris, Clarence şi John Anglin au pus la punct una dintre cele mai cunoscute tentative de evadare din istorie. Într-un an au reuşit să sape un tunel prin care să se poată strecura, folosind doar linguri şi au reuşit să îşi construiască o plută cu care să traverseze golful. Cei trei au confecţionat manechine din săpun, hârtie igienică şi păr uman, pe care le-au aşezat în paturi, pe locurile lor, în speranţa că vor păcăli gardienii. Deţinuţii au părăsit închisoarea în noaptea de 11 iunie şi nu au mai fost văzuţi de atunci. Rămăşiţe ale plutei şi ale vâslelor au fost găsite pe insula Angel, iar FBI-ul a concluzionat că, deşi, teoretic, este posibil ca deţinuţii să fi ajuns până acolo, cel mai probabil s-au înecat, iar pluta şi vâslele au fost aduse la mal de curenţi. Oficial, cei trei şi Theodore şi Ralph Cole, alţi doi deţinuţi care nu au mai fost văzuţi după ce au evadat, sunt consideraţi "dispăruţi şi probabil înecaţi", penitenciarul considerând că nicio tentativă de evadare nu a avut succes. În 1963, Procurorul General al Statelor Unite, Robert F. Kennedy, a hotărât închiderea penitenciarului, din cauza costurilor mari de întreţinere. Închisoarea a fost transformată în muzeu, devenind una dintre atracţiile principale din San Francisco. În prezent, peste 1.5 milioane de oameni vizitează penitenciarul Alcatraz în fiecare an. SURSĂ: Mediafax.

Namibia, al cărei nume derivă din denumirea Deșertului Namib, este situată în sud-vestul Africii și își sărbătorește Ziua națională la 21 martie. Numită până în 1968 Sud-Vestul African, Namibia și-a obținut independenței în 1990, după ce a parcurs un lung proces de decolonizare. Popoarele San (boșimani, sho, barwa, kung, khwe, respectiv primii locuitori din Sudul Africii) ar fi populat Namibia cu 2.000 de ani în urmă. Populația Herero vorbitoare de Bantu a migrat aici în anii 1600, iar Ovambo, cel mai mare grup etnic de astăzi, a migrat în anii 1800. Europenii au explorat teritoriul pe care se află astăzi Namibia într-o mai mică măsură în secolul XV, în timpul marilor descoperiri geografice, dar au manifestat un interes crescut începând cu secolul al XIX-lea. Astfel, sub denumirea de Sud-Vestul African, teritoriul a devenit colonie germană în 1884. În august 1914, colonia germană a fost cucerită de trupele Uniunii Sud-Africane, conduse de Louis Botha. După Primul Război Mondial, Uniunea Sud-Africană a primit de la Societatea Națiunilor mandatul de a administra vechea colonie germană, Africa de Sud-Vest devenind treptat o nouă regiune a Uniunii. În 1945, Uniunea Sud-Africană a refuzat administrarea teritoriului sub tutela ONU și a cerut încorporarea în Uniune, menționează larousse.fr. După ce i se recunoscuse dreptul la autodeterminare în 1960, Sud-Estul African este plasat sub tutela ONU, în 1966. În 1968 teritoriul a primit din partea ONU denumirea de Namibia. După 1968, ca urmare a impunerii forțate de către Pretoria a politicii bantoustans (formă de segregare pe criterii de rasă) în Sud-Vestul African, au apărut mai multe organizații de rezistență de culoare, cea mai cunoscută fiind SWAPO (South West People's Organization). Curtea Internațională de Justiție a recunoscut în 1971 ilegalitatea prezenței Africii de Sud în Namibia, iar la 12 septembrie 1973, ONU i-a atribuit SWAPO statutul de reprezentant unic al poporului namibian. Parcurgând perioada cea mai lungă a procesului de decolonizare, Namibia își va obține independența abia în 1990, când în interiorul ONU s-a purtat o polemică între susținătorii decolonizării și adversarii acesteia. Conferința constituțională de la Windhoek (Conferința de la Turnhalle), din 1975, organizată de guvernul de la Pretoria sub presiune internațională, a fixat ca dată a obținerii independenței de către Namibia, anul 1978, însă decizia nu a fost pusă în practică. Demersuri în privința obținerii independenței au mai fost făcute și pe parcursul anilor 1980, dar fără niciun rezultat concret. Totuși, în 1988, s-au semnat Acordurile de la Geneva, între Angola, Cuba, Africa de Sud și New York, prin care s-a stabilit calendarul retragerii trupelor sud-africane. Astfel, alegerile din noiembrie 1989 au fost câștigate de către SWAPO, care a adoptat Constituția, la 9 februarie 1990 și a proclamat independența, la 21 martie 1990. Samuel Nujoma a devenit în 1990 primul președinte al Namibiei, ocupând această funcție până în 2005, în timp ce partidul dominant în parlament a fost SWAPO. Din 2004 președinte al Namibiei este Hifikepunye Pohamba. SURSĂ: AGERPRES.

Noua Politică Economică, sau NPE a fost un sistem de reforme economice care introduceau un compromis cu economia de piață, sistem pe care l-a instituit Vladimir Ilici Lenin în Uniunea Sovietică în 1921. Politica de urgență a comunismului de război introdusă pe perioada războiului civil a fost abandonată și NPE a înlocuit-o în 1921 ca o măsură de însănătoșire. NPE-ul a reintrodus într-o oarecare măsură proprietatea privată într-o mică parte a economiei, în mod special în agricultură. A înlocuit politica "comunismului de război", care fusese folosită pe timpul Războiului Civil și care a fost socotită nepotrivită pentru o țară subdezvoltată ca Rusia, cu un soi de politică a "socialismului de piață", de aceea industriile naționalizate (deținute de guvern) au avut permisiunea să lucreze în mod autonom, în timp ce în agricultură a fost introdus un sistem de piață. Pentru a explica NPE, Lenin a spus: "Noi nu suntem suficient de civilizați pentru socialism", referindu-se la faptul că Rusia era în primul rând o națiune agricolă, cu o populație urbană restrânsă numericește și cu o bază industrială slabă și de aceea nu îndeplinea criteriile economice necesare pentru socialism. NPE a reușit să refacă economia după devastările pricinuite de Primul Război Mondial, Revoluția Rusă și Războiul Civil. Cel mai important, a crescut enorm producția agricolă și a pus capăt foametei. Această politică a fost abandonată la câțiva anui după moartea lui Lenin din 1924, pentru că s-a socotit că obiectivele inițiale ale NPE au fost atinse și că este timpul să se meargă mai departe. S-a crezut că, în general, s-a inteționat ca NPE să fie doar o măsură intermediară, și ea a dovedit nepopulară în rândul marxiștilor duri din partidul bolșevic datorită compromisurilor făcute capitalismului. Ei spuneau că este o trădare a principiilor comuniste și credeau că va avea repercusiuni pe termen lung, așa că doreau o economie planificată pe scară largă. Pe de altă parte, Lenin era citat că ar fi spus: "NPE este o realitate și este așa pe termen lung." Uneori această afirmație este utilizată pentru a pretinde că dacă Lenin ar fi trăit mai multă vreme, NPE ar fi continuat și după 1929, și controversata colectivizare nu ar fi avut loc niciodată sau s-ar fi desfășurat în alt mod. Asemenea afirmații sunt discutabile: Nu trebuie uitat că Lenin a introdus Noua Politică Economică de nevoie și într-o situație disperată, în care practic țărănimea declanșase o revoluție; revoltele țărănești riscau astfel să înfrângă formidabila mașină politică și de război care era la acel moment partidul bolșevic (care reușise să înfrângă în războiul civil albii și aliații lor externi care erau cele opt puteri occidentale intervenționiste). Succesorul lui Lenin, Stalin, a introdus până în cele din urmă planificarea centralizată completă, (deși aceasta a fost de fapt ideea opoziției de stânga pe care Stalin a epurat-o din partid), a renaționalizat întreaga economie și, de la sfârșitul deceniului al treilea și în continuare, a introdus o politică de industrializare rapidă. Colectivizarea agriculturii făcute de Stalin a fost cea mai notabilă și mai distructivă îndepărtare față de NPE. Deseori s-a spus că industrializarea s-ar fi putut face fără colectivizare, doar printr-o creștere a impozitelor plătite de țărani, așa cum s-a întâmplat în Japonia erei Meiji, în Germania de pe vremea lui Bismarck, în Taiwan și în Coreea de Sud după război. Se aduce contraargumentul că, pe de altă parte, un asemena tip de industrializare ar fi luat mult mai mult timp decât versiunea ultrarapidă a lui Stalin, lăsând Uniunea Sovietică mult în urma statelor vestice, a Germaniei în special, în domeniile industrial și militar, acestea putând probabil duce la victoria Germaniei în al Doilea Război Mondial. SURSĂ: Wikipedia.

Republica Sovietică Ungaria sau Republica Ungară a Sfaturilor a fost un regim comunist ce a existat în Ungaria între 21 martie şi 6 august 1919 sub conducerea lui Béla Kun. A fost primul regim comunist din Europa constituit după Revoluţia din Octombrie din Rusia. A fost format ca urmare a eşecului guvernului condus de contele Mihály Károlyi de a organiza statul după dizolvarea Imperiului Austro-Ungar. Regimul comunist ungar a durat doar patru luni, până la intervenţia armatei române care a ocupat Budapesta. Statul succesor a fost Regatul Ungariei, constituit după retragerea trupelor române. Ca urmare a înfrângerii în răz­boi şi a presiunii mino­rităţilor naţionale, Imperiul Austro-Ungar s-a destrămat. Partea austriacă s-a separat într-un mod organizat, fără violenţă, în schimb în partea un­gară a imperiului au avut loc confruntări armate, întinse şi pe par­cursul anului 1919. La 29 octombrie 1918, regatul Croaţiei, Sloveniei şi Dal­maţiei şi-a proclamat independenţa, devenind ulterior componentă Iugos­laviei. La semnarea armistiţiului (3 noiembrie), în Ungaria era la putere un gu­vern condus de Mihály Károlyi, aristocrat cu ve­deri pro-Antanta. La 16 noiem­brie 1918 a fost abolită monarhia proclamată Re­pu­blica Ungară. Károlyi a devenit pre­şe­dintele republicii, iar Dénes Berin­key prim-ministru. Guver­nul ungar a încercat să ofere minori­tă­ţilor naţionale autono­mie culturală şi administrativă, dar acestea au refuzat, cerând separarea de statul ungar. La întâlnirea dintre generalul francez Louis Franchet d’Esperey (comandantul armatei aliate din Balcani) şi contele Károlyi (Belgrad, 13 noiembrie 1918), s-a încheiat o convenţie, în principal de natură militară, stabilindu-se o linie de demarcaţie între România şi Ungaria (în Transilvania), iar la sud de Mureş Banatul şi Baranya au fost puse sub ocu­paţie franco-sârbă. Viitoarele gra­niţe ale Ungariei cu România, Slovacia şi Iugoslavia nu erau stabilite. Tratatul de la 16 august 1916, dintre România şi Antanta (prevăzând ca România să primească toată Transilvania, Banatul, Maramureşul, Crişana, graniţa trecând la numai câţiva kilometri de Debreţin şi Seghedin) nu mai era în vigoare, deoa­rece fusese încălcat de România, care încheiase la 7 mai 1918 cu Puterile Centrale Pacea de la Bucureşti. La începutul lunii noiembrie, unităţi ale armatei cehe şi unităţi paramilitare slovace au încercat să cucerească Slovacia (încă parte a Ungariei), dar au fost res­pinse de armata ungară. În urma unui apel lansat de ministerul de exter­ne al Franţei, s-a creat o linie de demarcaţie cu Cehoslovacia, iar armata ungară a părăsit, incomplet însă, teritoriul slovac. La 13 noiembrie 1918 armata română (re­mobilizată la 10 noiembrie) a traversat Carpaţii în Transilvania şi a intrat în Târgu Mureş (25 noiembrie), Bistriţa (4 decembrie), Braşov (7 decembrie), atin­gând, pe la mijlocul lui decembrie, linia de demarcaţie fixată la Belgrad de fran­cezi. La Sibiu s-a instalat un consiliu guvernamental. Având sprijinul generalului Henri Mathias Berthelot (comandantul forţelor aliate din România şi sudul Rusiei), românii au depăşit linia de demarcaţie, deşi acest lucru nu a fost agreat de Franchet d’Esperey şi Georges Clemenceau, invocându-se şi deci­zia Adunării Naţionale de la Alba-Iulia. La 24 decembrie a fost ocupat Clujul, înaintarea continuând până la 22 ia­nuarie, la aliniamentul Sighetu Marma­ţiei - Zalău - Zam. La 28 decembrie, ce­hoslovacii, conduşi de generalul italian Luigi Piccione, au ocupat oraşul Koši­ce, iar la 1 ianuarie 1919 Bratislava, insta­lând acolo, la 4 februarie, guvernul pro­vi­zoriu al lui Vavro Srobar. În februarie 1919 s-a hotărât la Paris crearea unei zone neutre între români şi unguri. Acordul celor patru a luat numele de Nota Clemenceau. Se crea o zonă neutră în care urmau a se stabili trupele franceze, pentru a împiedica un conflict între români şi unguri. Pentru a-şi asigura participarea armatei ro­mâne la războiul antisovietic din est, aliaţii au fixat noi linii de demarcaţie, mai defavorabile Ungariei decât precedentele, între România, Slovacia şi Ungaria. Acestea au fost prezentate la 20 martie, sub formă de ultimatum, guvernului Károlyi, care însă a refuzat să semneze şi şi-a dat demisia. A doua zi, puterea a fost preluată de Partidul Comunist şi Partidul Socialist, care au fuzionat şi au proclamat Republica Sovietică Ungară. Preşedintele noii republici era socialistul Sándor Garbai, de profesie zidar, puterea reală având-o însă ministrul de externe Béla Kun. Din cei 26 de comi­sari ai poporului, 18 erau evrei. Primele acte ale guvernării au fost naţio­na­lizarea industriei, abolirea titlurilor şi privilegiilor aristocraţiei şi separarea statului de Biserică. În pofida sfatului dat de Lenin, Béla Kun a refuzat să împartă pământ ţăranilor, îndepărtându-şi din această cauză o mare parte din suportul popular. Armata, condusă de ofiţeri ai vechiului regim, a fost dezamăgită de măsurile comuniste luate de noul guvern. Instalat la Budapesta, bolşevismul putea contamina Europa Centrală. Noul guvern ungar a declarat chiar de la instalare că rupe orice legătură cu Puterile Antantei şi întinde o mână fră­ţească Sovietului de la Moscova. Făcea, toto­dată, un apel la muncitorii şi ţăranii din Boemia, România, Serbia şi Croaţia, pe care îi chema la o alianţă mili­tară, „contra boierilor, marilor proprietari funciari şi dinastiilor”. Repu­blica Sfaturilor de la Budapesta complica întreaga situaţie a Europei Centrale. Cele 20 de divizii româneşti au primit, în aceste condiţii, dintr-o dată o altă va­loare. Într-o comunicare identică, trimisă de miniştrii Franţei şi Angliei la Bucureşti, Saint-Aulaire şi Barclay, se preciza limpede că România a devenit „singura barieră contra mareei în creştere a bolşevismului; învinsă şi contaminată, s-ar termina cu ordinea şi pacea în Orient. Cauza pe care o apără în mo­mentul de faţă nu este numai o cauză românească, ci o cauză europeană”. Înainte de a decide o intervenţie (Antanta nu a aprobat imediat o inter­venţie la Budapesta a trupelor române, sârbe şi franceze), Antanta l-a trimis la Buda­pesta pe generalul sud-african Jan Chris­tian Smuts. Guvernul maghiar a respins condiţiile Aliaţilor şi a cerut ca zona neutră să fie fixată pe Mureş, acolo unde o stabilise Convenţia de la Belgrad. La 6 aprilie, generalul Franchet d’Esperey a vizitat Bucureştiul. S-a în­tâlnit cu generalul Prezan şi a fost pri­mit de regele Ferdinand, căruia a avut nedelicateţea de a-i propune ca generalii francezi să preia comanda armatelor române pentru o mai bună coordonare a eforturilor militare în estul şi vestul României. Generalul francez a dus la Bucureşti acordul Franţei la o inter­venţie în forţă contra Budapestei. În acest scop colonelul Ion Antonescu s-a dus la Belgrad, pentru a discuta concret o colaborare militară contra Buda­pes­tei. Armata română din Transilvania a fost întărită cu două divizii ale ardelenilor. Au fost elaborate mai multe proiecte de operaţiuni, la 13 aprilie fiind definitivat acela care prevedea operaţiunea prin­cipală între Valea Someşului şi Valea Crişului Repede şi cea secundară pe văile Crişului Alb şi Negru. Regele Ferdinand l-a anunţat printr-o scrisoare trimisă la Paris pe I. I. C. Brătianu că „înaintarea noastră în Transilvania e o necesitate absolută, atât din punct de vedere al politicii noastre externe, cât şi din acela al situaţiei interne. În ultimul Consiliu de Miniştri am hotărât în unanimitate să nu mai aşteptăm şi să dăm trupelor noastre ordin să înainteze”. Generalul Prezan nu a susţinut ofensiva şi a propus prudenţă şi o acţiune de­fensivă. Cel care l-a făcut să-şi schimbe părerea a fost generalul Văitoianu. La 7 aprilie, cehoslovacii au avansat din nou spre sud, cu intenţia de a ajunge la noua linie de demarcaţie. Spre est, ei au ocupat Rutenia. În noaptea de 15/16 aprilie, armata ungară a atacat trupele române pe valea Crişului. Acţiunea a avut drept urmare reluarea înaintării armatei române în Ungaria. Cu excepţia diviziei de secui, armata română nu a întâlnit o rezistenţă prea serioasă. La 20 aprilie a fost atins aliniamentul Hust (în Ucraina subcarpatică) - Satu Mare – Carei – Valea lui Mihai – Oradea, pe flancul sudic ajungând la Orosháza. La 5 mai, tot teritoriul până la Tisa, inclusiv podurile peste râu, era ocupat de armata română, continuarea înain­tării fiind interzisă de Consiliul Suprem Aliat. În nord s-a stabilit legătura cu armata cehoslovacă, în oraşele Muka­chevo şi Tokaj, fiind tăiată astfel ruta prin care Béla Kun ar fi putut primi întăriri de la Armata Roşie. La 6 mai s-a constituit la Arad un guvern maghiar contrarevolu­ţionar, sub conducerea lui Gyula Károlyi (văr al fostului prim-ministru) şi în care Miklós Horthy, con­ducătorul „Armatei naţionale” anticomuniste, avea funcţia de ministru de război. La 30 mai, guvernul s-a mutat la Szeged, iar la 12 iulie conducerea lui a fost preluată de Dezs Pattantyús-Ábrahám. Prin oprirea înaintării române, guvernul lui Béla Kun a câştigat timp. Situaţia continua însă să fie grea. Între comu­nişti şi conducerea armatei persista neîncre­derea, iar soldaţii jefuiau populaţia civilă. Mobilizarea generală a muncitorimii nu a adus rezultatele scontate, înrolarea în­ce­pând să se facă cu forţa. Măsurile disciplinare din armată s-au înăsprit. Lenin a promis sprijin Republicii Sovietice Ungare, dar acesta nu s-a materializat. Béla Kun intenţiona să recâştige teritoriile ungare pierdute, ceea ce i-a asi­gurat sprijin din partea naţionaliştilor. Kun a început să manifeste moderaţie faţă de burghezie, să facă unele concesii opozi­ţiei şi să încetinească programul de co­munizare a Ungariei. Ame­nin­ţarea ofensivei române nu a reuşit însă să determine realizarea unei coeziuni între noua guvernare comunistă şi societatea ungară. O parte semni­fi­cativă a popu­laţiei dorea intervenţia armatelor străine pentru a înlătura guvernarea comunistă. La 17 mai 1919, armata română a intrat în Arad, în pofida obiecţiilor franceze. Cea mai slabă verigă din „încercuirea capitalistă” a Ungariei o reprezenta Slo­vacia. La 20 mai, armata ungară a atacat în acea direcţie şi a obţinut câteva succese. În iunie, a ocupat oraşul Košice şi a ameninţat Bratislava. În est, trupele un­gare au ajuns la Bardejov, scopul fiind joncţiunea cu unităţile Armatei Roşii din vestul Ucrainei. Generalul Piccione a fost înlocuit de la conducerea armatei ceho­slo­vace cu generalul francez Maurice Pelle, care a pornit contraofensiva. La 7 iunie, guvernul Ungariei a primit o telegramă-ultimatum din partea primului ministru francez Clemenceau, în care era somat să înceteze imediat osti­lităţile, sub ameninţarea unei ofensive generale împotriva Ungariei. Mulţu­mită răspun­sului conciliant dat de Béla Kun, gene­ralul Pelle a oprit contraofensiva, dar a reluat-o câteva zile mai târziu. La 13 iunie, Aliaţii au decis asupra frontierei definitive dintre Ungaria şi Slovacia. Având aproximativ două treimi din Slovacia sub controlul lor, comuniştii au instaurat la 16 iunie 1919 în acest teritoriu Republica Sovietică Slovacă. Această formaţiune statală însă s-a desfiinţat la 7 iulie, după retragerea armatei ungare (30 iunie-3 iulie) şi revenirea forţelor cehoslovace. La 24 iunie 1919 a avut loc o lovitură de stat eşuată, organizată de social-democraţi. A fost format un nou guvern comunist, condus de Antal Dov­csák, care a de­clanşat „teroarea roşie”. Au fost constituite aşa-zise „tribunale revoluţionare” care au ordonat executarea persoanelor suspecte de implicare în lovitura de stat. Detaşa­mentul „Lenin-fiúk” (Bă­ieţii lui Lenin), condus de József Cser­ny şi compus din 200 de inşi înarmaţi, a jefuit şi terorizat populaţia. Reorganizată şi întărită, armata ungară a declanşat la 20 iulie atacul împotriva unităţilor române staţionate de-a lungul Tisei. Unicul scop declarat al atacului era obligarea românilor de a se conforma deciziei Antantei privind linia de demarcaţie. Atacul a fost pornit în zona de sud (Mindszent–Csongrád) şi în centru (Szolnok), unde s-a şi concentrat atacul. În primele patru zile ale ofensivei, ungurii au obţinut câteva succese. Armata română s-a retras organizat, apoi, la 25 iulie, a contraatacat. Avan­sul a fost foarte rapid. La 1 august a fost ocupat oraşul Mezőkövesd, la 2 august oraşul Cegléd. Vizitând dispozitivul de la Tisa, gene­ralul francez Victor Petin aprecia că la acel moment trupele române „pot fi comparate cu cele mai bune trupe care există actualmente în Europa”. În acel moment, România dispunea de cea mai puternică forţă armată din centrul şi sud-estul Europei şi era un factor foarte important în zonă. Numărul total al militarilor români antrenaţi în luptă era de 84.000. Aceştia au fost sprijiniţi de 98 de baterii de artilerie. De teama de a nu fi încercuite, trupele ungare au început retragerea. Aceasta a luat forma unei degringolade generale în care au fost abandonate chiar şi armele şi muniţiile. Armata ungară s-a dizolvat, la 4 august fiind ocupată capitala Buda­pesta, în care armata română a organizat o defilare. La 1 august, Béla Kun a fugit la Viena, unde a fost arestat. S-a format un guvern nou, condus de socialistul Gyula Peidl. La numai 6 zile a fost înlăturat de un alt guvern, condus de István Friedrich. Armata română a înaintat spre vest, până la 28 august, când a atins linia dintre oraşele Györ şi Veszprém. Potrivit me­moriilor generalului american Harry Hill Bandholtz, reprezentantul misiunii mi­litare interaliate din Ungaria, armata română a rechiziţionat material rulant, cai de rasă etc. sub motivaţia de a recupera daunele provocate de perioada de ocupaţie germană din România. În memoria lui Bandholtz, la Budapesta i-a fost ridicată o statuie, în faţa ambasadei SUA. Retragerea armatei române din Ungaria a început la 4 octombrie 1919. La 18 noiembrie s-a încheiat evacuarea până la Tisa, iar la 30 martie 1920 toate trupele române erau retrase. La 16 noiembrie 1919, amiralul Miklós Horthy, fost comandant al marinei imperiului Aus­tro-Ungar, a preluat puterea la Buda­pesta. La 1 martie 1920, Adunarea Na­ţio­nală a Ungariei a restabilit Regatul Ungariei, dar a hotărât să nu-l recheme din exil pe Carol al IV-lea al Ungariei şi l-a ales pe Horthy ca regent pe o perioadă nede­terminată. Horthy a instituit „teroarea albă” îm­potriva comuniştilor şi evreilor. Bana­tul, ocupat de trupe franceze şi sârbe, a fost împărţit între România, Serbia şi Un­garia (august 1919), ca urmare a hotărârii Conferinţei de Pace. În 1924 a avut loc o modificare minoră a frontierei, România primind Jimbolia, iar Serbia Modoşul. La 4 iunie 1920, a fost semnat Tratatul de la Trianon, care a stabilit graniţele Ungariei, în vigoare şi astăzi. SURSĂ: Gazeta de Maramureş.

Otto Eduard Leopold von Bismarck - Graf von Bismarck (conte), apoi Fürst von Bismarck-Schönhausen (principe) - (n. 1 aprilie 1815, d. 30 iulie 1898) a fost un om de stat al Prusiei/Germaniei de la sfârșitul secolului al XIX-lea, precum și o figură dominantă în afacerile mondiale. Ca prim-ministru (în germană: Ministerpräsident) al Prusiei între 1862 și 1890, el a supervizat unificarea Germaniei de la 1871. În 1867 devenise cancelar al Confederației Germane de Nord. A proiectat Imperiul German de la 1871, devenind primul său cancelar („Cancelar al Imperiului") și dominând afacerile acestuia până la demiterea sa în 1890. Diplomația lui, numită „politică realistă" (Realpolitik), și modul autoritar în care conducea statul i-au adus porecla de „Cancelarul de Fier" („der Eiserne Kanzler"). SURSĂ: Actualitatea Prahoveană.

După patru ani de dezbateri aprinse şi planificarea paşilor ce aveau să fie urmaţi, la 21 martie 1804, împăratul Napoleon Bonaparte adopta un nou cadru legal pentru Franţa, cunoscut sub numele de "Codul lui Napoleon". Codul, în întregul său, era împărţit pe mai multe ramuri ale dreptului, inclusiv dreptul comercial, civil şi penal. Codul Civil acorda o atenţie şi o importanţă deosebită organizării familiei, urmărind să facă din familie celula de bază a vieţii sociale. Codul napoleonian acorda capului familiei puteri şi prerogative foarte întinse asupra tuturor persoanelor care o alcătuiau (copii, soţie). Această putere absolută a soţului asupra soţiei se numea „putere maritală” sau „autoritatea paternă”. Puterea maritală a fost abolită în Franţa în anul 1970, fiind înlocuită cu autoritatea părintească. Multe din statele lumii au copiat sau împrumutat din prevederile acestui cod civil, iar în acest moment autoritatea paternă continuă sa existe în numeroase ţări ale lumii. Codul lui Napoleon situa proprietatea privata în centrul reglementării sale juridice, privind-o drept sorgintea originară a oricăror libertăţi individuale. Eforturile lui Napoleon pentru implementarea noului cod în Franţa au inceput în 1800, atunci când monarhul a constatat că sistemul juridic francez este depăşit şi confuz. Napoleon a stabilit o comisie specială, condusă de J.J. Cambaceres, care s-a reunit de mai mult de 80 de ori pentru a discuta revizuirile legale, iar Napoleon a prezidat aproape jumătate din aceste sesiuni. În martie 1804, Codul Napoleon a fost în cele din urmă aprobat. SURSĂ: manager.ro.

Vechiul sistem de /rob, când luai câteva mii de dolari şi te aşteptau copoii la checkpoint... ce vremuri!

E bun, bravo!

Chiar că fără inspiraţie.

Lipsit de originalitate şi de farmec.

Consilierii judeţeni din Timiş au semnat astăzi Declaraţia simbolică de Unire a Republicii Moldova cu România. Vicepreşedintele CJT, Roxana Iliescu a dat citire declaraţiei în plenului de astăzi, iar la final toţi aleşii judeţeni au votat pentru. Deşi este un act simbolic, consilierii judeţeni şi-au arătat sprijinul faţă de demersurile făcute de primarii şi preşedinţii de raioane din Moldova. „Astăzi în plenul Consiliului Judeţean a fost un moment important, când a fost dat un vot simbolic pentru Declaraţia de Reunire, de fapt un mesaj de solidaritate pentru demersurile primarilor, preşedinţilor de raioane din Republica Moldova, de realipire a Republicii Moldova la România”, spune preşedintele CJT, Călin Dobra. Declaraţia simbolică de Unire a fost semnată şi de alţi primari, consilieri locali şi judeţeni din ţară. „Un gest similar l-au făcut şi colegii noştri din Consiliile Judeţene Prahova şi Constanţa, cei din Consiliul Local al Municipiului Iaşi, dar şi din multe alte comune din ţară, prima dintre ele fiind localitatea Pârva din judeţul Bistriţa-Năsăud. A venit momentul ca şi consilierii judeţeni din Timiş să îşi exprime dorinţa de unire a României cu Republica Moldova, în contextul în care împărtăşim aceeaşi limbă, istorie, cultură și tradiţie”, spunea Roxana Iliescu, vicepreşedinte CJ Timiş. SURSE: sursadevest.ro, 10TV.

Comuna Crihana din raionul Orhei a semnat o Declaraţie de Unire cu România, alăturându-se celor 119 localităţi care au votat în Consiliul Local pentru reîntregirea naţională. „Solicităm Parlamentelor Republicii Moldova şi României să emită o declaraţie comună privind REÎNTREGIREA ŢĂRII ŞI A NEAMULUI ROMÂNESC, după care să elaboreze şi să aprobe în regim de urgenţă un pachet de legi privind REUNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA!”, se arată în textul Declaraţiei SURSE: InfoPrut.

La 20 martie 1820 în Bârlad, Moldova se năștea Alexandru Ioan Cuza, cel ce avea să devină primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. Cuza a aparținut clasei tradiționale de boieri din Moldova, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza și al Sultanei, membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Și-a făcut primele studii la un pension din Iași, apoi și-a luat diploma de bacalaureat la Paris.Apoi a devenit ofițer în armata moldovenească și ajunge la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844. A fost printre cei care au participat la revoluția de la 1848 din Moldova, împărtășind, ca și alți colegi de generație, Vasile Alecsandri sau Mihail Kogălniceanu, idealul de creare al unui stat românesc puternic. Tânărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenția înclinațiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic. Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, și a reprezentat Galațiul în divanul ad-hoc de la Iași. Cuza a fost un proeminent politician și a susținut cu tărie uniunea Moldovei și Țării Românești. A fost nominalizat în ambele țări de către Partida Națională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinț străin. Profitând de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) și în Țara Românească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian). După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne: secularizarea averilor mînăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma învățămîntului (1864) , care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării. Legea secularizării averilor mănăstirești dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost una din cele mai dure din Europa. Rezultatul a fost că toate proprietățile și averile anumitor Biserici și mănăstiri au trecut în proprietatea statului, pentru „a spori avuția țării ”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri și schituri au fost desființate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistență socială etc. În fața acestor măsuri aspre, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocînd, mai tîrziu, însăși căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 și, pe lîngă cele enumerate mai sus, poate fi menționată și confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfîntul Munte Athos și pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alți domnitori Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul etc. În schimbul acceptării secularizării, Biserica primea din partea statului o contribuție la veniturile preoților, situație care a rămas până în zilele noastre. Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal și a contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaților majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfîrșitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, importanta inițiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a țării, cea ieșeană. La 14 august 1864 a fost promulgată legea rurală, cea mai controversată măsură a epocii, care a rupt legăturile cu economia și societatea de tip feudal. Potrivit acesteia claca este desființată, iar sătenii clăcași devin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor. Țăranii au fost împărțiți în: fruntași, mijlocași și pălmași și au primit pământ prin despăgubire, în funcție de această împărțire și în funcție de numărul de vite. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă și grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani și nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. În total au fost împroprietăriți 406.429 țărani cu 1.654.964 hectare. Motivația principală, dar și principala consecință, pentru care a fost adoptată a fost aceea că prin statutul de proprietari, țăranii deveneau totodată contribuabili la bugetul de stat. Așadar, veniturile la bugetul statului creșteau considerabil. Treptat, țăranii au descoperit inconfortul de a fi contribuabili la bugetul statului. Dacă până la reformă, țăranii negociau cu boierii dările pe care trebuiau să le plătească lor, perceptorii statului erau intransigibili, iar metoda negocierii nu a mai putut fi aplicată. În domeniul învățământului, rețeaua școlară a fost extinsă, au luat ființă noi instituții precum Universitatea din București, Școala Națională de Medicină Veterinară și cea de Arte Frumoase, condusă de Theodor Aman. Legea instrucțiunii publice, adoptate pe 25 noiembrie 1864, stabilea trei grade de învățământ: primar, secundar și superior, cel primar fiind obligatoriu și gratuit. Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii; acest fapt a slăbit pozițiile domnitorului și a animat activitatea monstruoasei coaliții (denumire promovată în epocă de presa favorabilă lui Cuza), hotărâtă să-l înlăture. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ș.a.), și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. A fost instituită o locotenență domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Proclamarea domnitorului Carol I și aprobarea Consituției din 1866 s-au făcut printr-un plebiscit cu rezultate asemănătoare (peste 99% voturi pentru) cu cel din mai 1864. Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România, pentru că: 1. după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimântate că reforma agrară nu va mai avea loc. 2. la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație (orchestrată de Rusia) a Mișcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească și a promovat un candidat obscur la tronul Moldovei: Nunuță Roznovanu, 3. Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza. Cuza și a petrecut restul vieții în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden. A încercat să revină în țară ca persoana privată, dar nu a reușit. Domnitorul Carol I a transmis cererile Consiliului de Miniștri, care a refuzat să acorde permis de intrare în țară. A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinței sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași. SURSĂ: Active News.

Autentică, tulburătoare, ca un plâns scurt, răcoritor şi măreţ. Aşa se arată în gloria ei opera celui mai cunoscut poet antic, Ovidiu. Fiecare generaţie a găsit în creaţia sa răspunsuri la întrebări preţioase şi alinare pentru unele nelinişti. După două milenii, opera sa continuă să impresioneze prin profunzimea trăirilor, poetul cunoscând celebritatea încă din timpul vieţii. 20 martie este ziua lui Ovidiu, primul poet care a descris o regiune din România, Dobrogea. S-a născut într-o familie de nobili, pe 20 martie 43 î.e.n. la Sulmo, azi Sulmona, situată la aproximativ 140 de kilometri de Roma. Ovidius a manifestat interes pentru poezie încă de la o vârstă fragedă. Frumuseţile locului său de naştere l-au ajutat să-şi dezvolte predilecţia pentru descrieri cât mai colorate. Astfel, Publius Ovidius Naso, pe numele lui real, s-a dedicat scrisului, deşi cariera de magistrat era pe placul tatălui său, care îl întrebase: „De ce încerci o meserie nelucrativă? Homer însuşi n-a lăsat nicio avere!“ Poemele de dragoste au fost cele care l-au adus în graţiile imperiale. Când avea 50 de ani, se afla pe culmile gloriei. Terminase „Metamorfozele“, operă pe care o considera apogeul carierei sale. Poemul încununa şirul scrierilor început cu „Iubire“, „Remediul dragostei“, „Ars amandi“, „Heroidele“ şi „Fastele“. Şi pe plan sentimental îşi găsise împlinirea de când o cunoscuse pe cea de-a treia sa soţie, Fabia. În anul 8 î.e.n., când Ovidiu se afla pe insula Elba, împăratul Octavian Augustus semnează edictul de exilare a poetului. Dezamăgit, Ovidiu vrea să-şi distrugă opera, dar prietenii şi familia îi salvează manuscrisele. Ca urmare a deciziei lui Augustus, este exilat la Tomis, pe ţărmul Mării Negre. Motivele exilării reprezintă şi astăzi subiecte controversate. Romanticii spun că iubirea lui faţă de Iulia, fiica împăratului, i-a atras mânia lui Augustus. Potrivit unei alte ipoteze, exilul lui Ovidiu are legătură cu viaţa particulară a unor membri ai familiei imperiale. Ipoteza este susţinută şi de versurile poetului, care, în „Tristia“, spunea: „A văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vadă.“ Născut şi crescut pe crestele munţilor, Ovidiu avea să doarmă somnul de veci aproape de valurile Mării Negre. Poetul se stinge din viaţă în anul 17 sau 18, departe de ţara sa iubită. Nici acum nu se ştie dacă marele poet a fost incinerat sau doar înmormântat. În lipsa unui loc de pelerinaj, iubitorii poeziei lui Ovidiu vin să se roage la statuia din bronz, care veghează în piaţa ce-i poartă numele. „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent, O, tu, ce treci pe aici, dac-ai iubit vreodată, te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.“ Acestea sunt cuvintele care stau scrise pe placa din marmură albă, sub statuia poetului Publius Ovidius Naso. Statuia lui Ovidiu se află şi astăzi în faţa Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, numărându-se printre cele mai importante monumente din oraş. A fost executată în 1887, de sculptorul italian Ettore Ferrari. Poetul este sculptat în poziţie meditativă, fiind îmbrăcat în togă romană. La dezvelirea statuii au participat mulţi constănţeni, alături de prefectul de la acea vreme, Remus Opreanu. O replică identică a acestei statui se află în Sulmona, Italia. Datează din anul 1925. SURSĂ: Ziua de Constanţa.

Preşedintele american, George W. Bush, a anunţat, la ora 10.15 (03.15 ora României), începutul operaţiunilor militare împotriva Irakului. Primele bombardamente americano-britanice asupra Bagdadului au început, în jurul orei locale 05.35 (04.35, ora României), apărarea antiaeriană intrând în acţiune imediat. A fost un război între Irak şi o coaliţie de ţări condusă de Statele Unite, care a avut drept rezultat detronarea, apoi capturarea şi condamnarea lui Saddam Hussein. În 1993, prin războiul din Golf, Irakului i s-au impus o serie de sancţiuni din partea Naţiunilor Unite care stabileau, printre altele, un embargo şi obligaţia ca toate armele de distrugere în masă să fie nimicite. Regimul preşedintelui irakian de la acea vreme, Saddam Hussein, s-a opus colaborării cu inspectorii ONU, în ciuda consecinţelor embargoului asupra populaţiei şi a tuturor atacurilor la care era supusă ţara de către forţele britanice şi americane. Prin invazia Irakului din 2003, preşedintele american George W. Bush a situat Irakul pe o aşa-numită axă a răului, acuzând regimul lui Saddam Hussein că ar deţine cantităţi mari de arme de distrugere în masă, ar avea legături cu Al-Qaida şi ar fi un pericol iminent pentru umanitate. SURSĂ: Timpul.

Acum 28 de ani, la Târgu Mureș, românul Mihăilă Cofar a fost bătut bestial de o mulțime violentă ce manifesta pentru autonomia Transilvaniei. Cazul a devenit celebru mai ales prin faptul că presa occidentală l-a prezentat trunchiat, afirmând că victima era maghiară și agresorii erau români. Unul din bătăușii lui Mihăilă Cofar, Cseresznyés Pál, a fost grațiat personal de președintele Emil Constantinescu. De remarcat este că mulțimea maghiară, ce număra peste 10.000 de persoane, a ocupat clădirea Consiliului Județean, aceasta fiind eliberată doar după intervenția decisă a parașutiștilor. De la balcon, liderii maghiari făceau apeluri la mulțime să nu "părăsească piața" și "să lovească". SURSĂ: Active News.

La 20 martie, în fiecare an, Republica Tunisiană sărbătoreşte Ziua naţională - marcând obţinerea independenţei faţă de Franţa, în 1956. Numele ţării provine de la numele capitalei, Tunis. Ea se află la jumătatea distanţei dintre Oceanul Atlantic şi Valea Nilului şi se învecinează cu Algeria în vest şi cu Libia în est. În 1881, Tunisia a fost ocupată de trupe franceze, iar prin Tratatul de la Bardo, s-a instituit protectoratul francez. În anii '20, mişcarea de eliberare naţională s-a afirmat tot mai puternic după Primul Război Mondial, odată cu fondarea Partidului Desturian. Sub presiunea mişcării anticolonialiste din perioada postbelică, la 3 iunie 1954, Franţa a acordat Tunisiei autonomia internă, iar la 20 martie 1956 i-a recunoscut independenţa. La 24 iulie 1957, ultimul monarh husseinit - Mohammed Lamine Bey - a abdicat, iar a doua zi Adunarea Constituantă a proclamat republica. Primul preşedinte al ţării a fost Habib Bourguiba, care a condus ţara până la 7 noiembrie 1987, când a demisionat. Premierul Zine el-Abidine Bel Ali a devenit preşedintele Republicii Tunisiene. În perioada 17 decembrie 2010-14 ianuarie 2011, au avut loc ample mişcări de protest, iar ca urmare a acestora, preşedintele Ben Ali a părăsit ţara. Consiliul Constituţional tunisian l-a proclamat preşedinte interimar, pe Fouad Mbazaa, preşedintele Camerei Deputaţilor. În urma alegerilor prezidenţiale din decembrie 2014, organizate pentru prima dată de la Revoluţia tunisiană, a fost învestit preşedinte Mohamed Beji Caid Essebsi, fondatorul partidului secularist Nidaa Tounes. Potrivit MAE, România a recunoscut Republica Tunisiană în august 1956, imediat după proclamarea independenţei, relaţiile diplomatice dintre cele două state fiind stabilite la 16 decembrie 1963. Ambasada României la Tunis a fost deschisă în octombrie 1967. În 1969, a fost înfiinţată Comisia mixtă interguvernamentală de cooperare economică şi tehnică româno-tunisiană. Tunisia a deschis ambasada sa la Bucureşti în octombrie 1981. La 30 septembrie 1997, autorităţile tunisiene au decis închiderea temporară a Ambasadei Tunisiei la Bucureşti, invocând considerente financiare. La 9 februarie 2005, Tunisia a redeschis ambasada sa la Bucureşti, numind un ambasador rezident. Tunisia este un tărâm ospitalier, plin de contraste, mirodenii, oraşe străvechi, festivaluri animate, un litoral superb şi o climă plăcută, ceea ce o face o destinaţie turistică foarte populară. Unul dintre aspectele interesante ale Tunisiei este că fiecare oraş pare a fi foarte vechi. Ţara a aparţinut fenicienilor, cartaginezilor, bizantinilor, romanilor, arabilor, turcilor şi francezilor, toate aceste civilizaţii lăsându-şi adânc amprenta. Coasta Mediteranei de 1.400 km este încărcată de plaje atractive. Oraşele Mahdia, Sousse, Sfax, Monastir şi Tozeur sunt extrem de vizitate de turişti. În sud se află deşertul Saharei, lacurile sărate şi arhitectura berberă ce a servit ca locaţie pentru filme cum ar fi ''Războiul stelelor'' şi ''Pacientul englez''. Tunisia este o ţară a contrastelor. Vechile obiceiuri şi tradiţii se îmbină cu tendinţele şi mentalităţile societăţilor moderne şi tocmai această îmbinare îi conferă un farmec aparte. La doar câţiva kilometri distanţă faţă de locuinţe berbere, săpate în stânci, întâlneşti hoteluri de lux. De la obţinerea independenţei ţării în 1956, societatea tunisiană a evoluat constant, făcând schimbări majore. Prima reformă socială esenţială şi revoluţionară în lumea arabo-musulmană, "Codul persoanei", a garantat femeilor aceleaşi drepturi cu cele ale bărbaţilor în sferele politice, economice şi sociale. Staţiunile turistice sunt moderne şi infrastructura, mai ales în partea de nord al ţării, este foarte dezvoltată. Tunisienii aşteaptă turiştii cu o ospitalitate tradiţională. Cei care sosesc din Europa consideră stilul de viaţă islamic (prezent în îmbrăcăminte precum şi în viaţa de zi cu zi) cel mai tipic oriental. Dacă nu s-ar întâlni cu acest fapt peste tot în ţară, nu ar putea diferenţia Tunisia de celelalte ţări europene de pe malul Mării Mediteraneene. Datorită reformelor dintre anii '60-'80, Tunisia este, în prezent, una dintre cele mai liberale ţări musulmane şi una dintre puţinele ţări arabe unde poligamia este interzisă. Această combinaţie între vechi şi nou, între tradiţie şi modernizare apare cel mai pregnant în codul vestimentar al trecătorilor autohtoni. Unii dintre tunisienii trecuţi de prima tinereţe se conformează încă în totalitate vechilor obiceiuri vestimentare, însă majoritatea tinerilor se îmbracă cu haine şi accesorii moderne. Se întâlnesc adesea situaţii în care bărbaţii poartă pantaloni eleganţi şi cămaşă, dar păstrează pe cap fesul tradiţional, iar majoritatea femeilor care poată haine europene îşi acoperă în continuare părul cu un văl. Forma obişnuită de salut este agitarea mâinilor. Femeile între ele sau un bărbat faţă de un alt bărbat pot practica ca salut sărutul reciproc pe obraz. Este o obişnuinţă şi în a-ţi pune mâna dreaptă peste inimă în semn de mulţumire, potrivit site-ului everyculture.com. Printre obiceiurile şi tradiţiile tunisienilor putem aminti ospitalitatea. Un alt obicei tunisian este ordinea încălţării pantofilor, după trezire pantofii se pun prima dată pe piciorul drept, urmat de piciorul stâng, iar seara ordinea este inversă. Tot la acest capitol de rutină se numără servirea mesei: mâncarea se mănâncă din exteriorul farfuriei spre interior şi nu invers. Nu se mănâncă în picioare şi nu se aşează într-un cerc deja format. O trăsătură specifică sufletului oriental este bucuria negocierii. Acesta este o caracteristică bine dezvoltată de tunisieni, deoarece ţara lor întotdeauna a ocupat un loc central în comerţul între Europa şi Africa, între Est şi Vest. Cei care au petrecut deja un sejur în această ţară ştiu că minunatele covoare realizate de berberi, platourile din cupru prelucrate manual, dzsellabah (portul tradiţional) şi alte produse nu pot fi cumpărate în mod simplu, fiecare trebuie să negocieze pentru acestea. Tunisienii sunt foarte vorbăreţi, te poţi apropia foarte uşor de ei şi poţi pălăvrăgi minute întregi despre subiecte variate, însă ei nu îşi vor uita nici o clipă interesul şi vor căuta întotdeauna să scoată un "ban cinstit" prin orice metodă. Cei care sunt începători la acest capitol, sunt tentaţi să creadă că negustorii vor să-i înşele, dar nu este vorba despre intenţii rele. Tunisienii negociază în acest mod şi între ei. Lor le place această artă a negocierii şi are la bază şi un motiv bine determinat: deoarece este vorba de lucrări de artizanat, realizate manual, în cadrul fiecărei negocieri pot afla din nou cât valorează munca lor. SURSĂ: AGERPRES.

Discursul lui Vladmir Putin, după ce a câștigat un nou mandat de președinte al Rusiei. Vladimir Putin și-a asigurat victoria în alegerile prezidențiale de duminică din Rusia, cu peste 76% dintre voturi, și, după ce a câștigat cel de-al patrulea mandat ca președinte, el a ținut un discurs în care a mulțumit celor care l-au votat. ”Dragi prieteni, mulțumesc că, în această noapte friguroasă din Moscova, v-ați adunat aici, în inima capitalei. Mulțumesc pentru sprijinul vostru! Vreau să mă adresez acelora care s-au adunat în Moscova și celor care m-au susținut pe tot teritoriul țării noastre uriașe. Mulțumesc pentru sprijin! Fiecare om care a votat astăzi este un membru al echipei noastre naționale. Eu sunt un membru al echipei voastre! Văd asta ca pe o recunoaștere a muncii făcute în anii trecuți, în condiții foarte complexe. Văd în aceast victorie încrederea și speranța oamenilor noștri pentru a munci intens, responsabil și cu un mai mare efect. Mulțumesc pentru că suntem o echipă de milioane de oameni! Succesul ne așteaptă! Da! Dragii mei, este foarte important să menținem această unitate! Este foarte imporntat ca toți cei care au votat pentru alți candidați să ni se alăture! Avem nevoie de această unitate pentru a merge înainte. Iar pentru a merge înainte, avem nevoie să răspundem fiecărui cetățean al acestei țări”, a declarat Vladimir Putin. Întrebat, după discurs, de jurnaliști dacă se mai gândește să mai participe în viitor la alte alegeri, Putin a răspuns: ”Ce întrebați voi este stupid… Ce? O să stau în poziția asta pentru 100 de ani?”, a mai spus președintele Rusiei, scrie The Guardian. Putin a fost întrebat și despre otrăvirea agentului dublu Serghei Skripal în Marea Britanie, liderul de la Kremlin răspunzând că Rusia nu deține în prezent arme chimice și ”nu ar avea sens” ca cineva să se gândească că Rusia ar putea să lanseze un asemenea atac în plină campanie electorală. Putin a adăugat că dacă acea substanță folosită în rănirea agentului Skripal ar fi fost, într-adevăr, una militară, atunci ar fi ucis pe oricine pe loc. Vladimir Putin a fost reales în funcția de președinte al Rusiei pentru încă șase ani. Comisia electorală de la Moscova a anunțat că peste 76% dintre rușii care s-au prezentat la urne l-au ales. SURSE: Libertatea, DC News, UNIMEDIA, B1, ziare.com.

Ăsta e prea jenant. T/C.

Oribil.