BIS aka OldNab

Tu le reprezinţi gândirea ei se simt opresaţi de acest act de "injustiţie" privind uniformele, îţi garantez că te-ar susţine în această dezbatere.

Şi de pe Facebook. Şi rapidist, şi Liverpool. Ce mai urmează, echipa naţională a Coreei de Nord?

În primul rând, dacă mai foloseşte cineva cuvinte obscene începând de acum, va fi sancţionat. "p***ă" nu e un termen tocmai decent. La subraţ şi zona intimă e absolut firesc. În rest, e tipic femeilor, nu bărbaţilor. Eu nu susţin un club de stânga, fiind un om de dreapta. Eu îmi susţin echipa locală, nu susţin o echipă pe care n-am văzut-o live niciodată.

Nu susţine nimeni că e împotrivă, ar sări toţi pe ei. Dar nu au pus pe Facebook mizeria aia. Everton şi Millwall, cele mai notabile exemple

Te rog să nu-mi vorbeşti de mentalitate, tu care susţii o echipă de stânga, care a postat poza asta la profil pe Facebook. Nu mai fi ipocrit, mănânci rahat de homosexuali dar susţii o echipă pro-LGBT. Patetic.

Nu uniforma e mizerie, ci elevii care cred că dacă se îmbracă cu nişte tricouri de 30 de lei sunt mai speciali. Nu, rebelilor, nu sunteţi. Păstrează un limbaj decent. Să fie "pur şi simplu libertină" la ea acasă. Eu nu vin cu ouăle la vedere, clar? Gay este să te pensezi, epilezi şi să porţi blugi rupţi mă, tu având organ genital masculin. Eu nu reprezint gay-ii ci raţiunea, iar raţional este să nu te bagi în viaţa altor oameni, după cum văd că nici ţie nu-ţi convine să se bage altcineva în viaţa ta. Ipocritule. La mine la şcoală îţi garantez că avem toate condiţiile necesare învăţământului de calitate. Aer condiţionat, tablă albă, proiector şi calculator. În toate clasele. Laboratoare de geografie, chimie, fizică, TIC. Sală de sport modernă. Şi e o şcoală de cartier din regiunea cea mai defavorizată din România. Aşa că nu te mai plânge atâta, nici nu cred că ai fost dincolo să vezi cum e. Zi mersi că trăieşti în România şi că ai avut norocul să te naşti aici, chiar nu ai vrea să ştii cum este să trăieşti într-o ţară în care simplul fapt că eşti alb te face "rasist". Dar na, e normal să ai privirile astea, doar susţii un club socialist.

Numele tău: BIS aka OldNabPoziţia ta: Sunt de acord cu obligativitatea uniformelor.Contrez poziţia lui: IngeruDrogatContraargument 1: Ţi-am zis deja că vara i-aş lăsa doar cu cămaşă cu mânecă scurtă. Şi eu port blugi, am zis undeva că am ceva cu blugii? Şi eu port tricou, dar cămaşa e mai adecvată pentru mediul şcolar. Ca să ajungă poliţist nenea care câştigă bani trebuie să treacă prin şcoală. Şi ghici cui îi va fi greu să poarte uniforma la 35 de grade în intersecţie dacă la şcoală nu a purtat nici măcar o cămaşă cu mânecă scurtă? Contraargument 2: Ce treabă are viaţa privată cu viaţa publică? Acasă stau în boxeri, care e problema? Tinerii secolului 21 sunt cea mai proastă generaţie din istorie. Din toate punctele de vedere. Dacă ăsta e secolul 21 care bate la uşă, îi deschid şi îi frec două şuturi. Eu sunt născut în '99, mă consider milenial, nu generaţia Z, iar prin comportament mă identific mai mult cu perioada interbelică, când bărbaţii erau bărbaţi şi femeile erau femei. Azi s-au inversat rolurile. Ce dracu' decizi tu mă, minorule? La 16 ani suntem cu toţii nişte puţoi cu opinia în formare. Te îmbracă părinţii, şi dacă statul spune că pentru învăţământul public trebuie hainele alea, ai să vezi că părinţii o să cumpere hainele alea. Aşteaptă să faci 18 ani şi poţi face tot ce doreşti. Ai muncit tu ca să-ţi plăteşti hainele făcând parte din "stilul" tău? Nu? Atunci?Alte precizări: Efectiv mi-e scârbă că trebuie să fiu băgat în aceeaşi oală cu tinerii ascultători de purtători de blugi rupţi, pensaţi, epilaţi.

Tu conştientizezi că toate ţările "civilizate" (mă refer aici la Vest) au uniforme obligatorii? Nu e nicidecum o dovadă a sărăciei. Ba, din contră, e o chestie de mândrie şi de rigoare. Dacă o fată poartă (mai ales la şcoală) pantaloni care-i arată jumate din buci, da, e curvă, şi nu are ce căuta îmbrăcată astfel într-o instituţie publică. Prietene, ţi-am dat deja opţiunea să porţi cămaşă cu mânecă scurtă. Ce vrei mai mult, să faci topless?! Dacă s-ar îmbrăca aşa elevii n-ar fi cu stil, nu? Ar fi o sărăcie maximă din partea lor. Cred că eşti total alienat dacă asociezi uniforma şcolară cu comunismul. Şcolile din Marea Britania, care au sute de ani vechime, au avut uniformă încă de la început, cu muuult înainte să existe comunismul.

În loc să fie uniţi între ei... "dac-aş fi România aş striga «Iugoslavia! Ce s-a întâmplat cu tine, verişoarea mea?»"

Dacă nu îţi convine situaţia, du-te la învăţământul privat şi gata. Eu n-am auzit un doctor să comenteze că-i e cald cu halatul, nici poliţistului cu uniforma! Mă uit cu groază la cum se îmbracă "tineretul" la mine în şcoală, în special fetele. Unele zici că au venit direct din club, după o noapte în care au băut. Copiii trebuie învăţaţi de mici cu rigorile. Cămaşa cu mânecă scurtă este, într-adevăr, înţeleasă doar de domnii cu stil. Dacă nu-ţi place cămaşa cu mânecă scurtă, te invit să porţi blugi rupţi, tricouri roz şi ce mai poartă "domnii" din ziua de azi. Numele tău: BIS aka OldNabPoziţia ta: Sunt de acord cu obligativitatea uniformelor.Contrez poziţia lui: IngeruDrogatContraargument 1: Eu port cămaşă şi sacou de bunăvoie, şi îţi garantez că mă simt foarte comod. Asta e o tâmpenie cu comoditatea, nu te incomodează cu nimic sacoul.Contraargument 2: Uite o dovadă că voi, generaţia Z, sunteţi o generaţie de tot râsul dacă a te îmbrăca cu stil a ajuns să fie considerat că "arăţi ca naiba".Alte precizări: Nici tu nu ai argumente, pur şi simplu îţi dai cu părerea fără să susţii ceva cu argumente concrete.

Am păţit

Şi gluma este...?

Şi gluma unde e?

Walter Elias Disney (n. 5 decembrie 1901 - d. 15 decembrie 1966) a fost un regizor, producător, animator, scenarist şi antreprenor american, câştigător de 22 ori al premiilor Oscar. Numele său este unul comun în orice casă americană şi este cunoscut chiar şi în rândul copiilor. A fost fiul Florei şi al lui Elias Disney (canadian de origine) şi a avut trei fraţi şi o soră. Fiind co-fondator (alături de fratele său, Roy O. Disney) al studioului Walt Disney Productions, Walt a devenit unul dintre cei mai cunoscuţi producători de film din lume. Compania fraţilor Disney, cunoscută sub numele său generic de The Walt Disney Company, are venituri anuale de peste 40 miliarde dolari. Walt Disney este cunoscut mai ales ca şi producător de film, precum şi ca un inovator al animaţiei şi al parcurilor tematice. A fost nominalizat la 61 premii Oscar şi la 7 premii Emmy, deţinând recordul pentru cele mai multe nominalizări la Oscar. Disney şi echipa sa a creat unele din cele mai celebre filme din lume şi unele din cele mai cunoscute personaje, inclusiv cel pe care majoritatea îl consideră alter-ego-ul său, Mickey Mouse. Walt Disney a murit de cancer pulmonar la 15 decembrie, 1966, cu cinci ani înaintea deschiderii megaproiectului Disneyland, Walt Disney World din Florida. A fost un fumător "înrăit", unul dintre aşa-numiţii "chain smokers", de unde a generat şi boala sa necruţătoare. Tatăl său, Elias Disney, s-a mutat în Statele Unite după ce familia sa a eşuat cu ferma în Canada. În aprilie 1906, familia lui Walt s-a mutat în Marceline-Missouri, unde fratele său deţinea o proprietate. Acolo ei au cumpărat o casă şi o fermă cu o suprafaţă de 45 acri (18,2 hectare). În timp ce se afla în Marceline, Walt şi-a dezvoltat dragostea sa pentru desen. Un vecin de-al lor l-a plătit pe Walt să îi facă nişte desene ale calului său. De asemenea, tot în Marceline, Walt şi-a dezvoltat pasiunea pentru trenuri. Familia Disney a rămas în Marceline timp de patru ani, după care s-au mutat în Kansas City în 1910. În toamna anului 1917, Walt a început să studieze la liceul McKingsley High School, făcând în paralel cursuri de seral la Institutul de Artă din Chicago. Disney era desenatorul ziarului şcolii. Desenele sale erau foarte patriotice, majoritatea fiind axate pe Primul Război Mondial. Disney a abandonat liceul la vârsta de 16 ani pentru a intra în armată, dar aceasta nu l-a primit pentru că era prea tânăr. În schimb, Walt şi un prieten de-al său au decis să intre în Crucea Roşie. Pentru a se putea angaja, trebuiau sa aibă minim 17 ani dar, în ciuda opoziţiei tatălui său, mama sa a elaborat un nou certificat de naştere în care scria că Walt era născut în 1900, şi nu în 1901. Crucea Roşie l-a trimis în Franţa timp de un an unde a lucrat ca şofer de ambulanţă, pe care a desenat câteva personaje. Apoi s-a mutat în Kansas City pentru a-şi începe cariera artistică. Fratele său, Roy, lucra la o bancă şi a reuşit să îl angajeze printr-un prieten la Pesmen-Rubin Art Studio. Aici, Disney făcea reclame pentru ziare, reviste şi cinematografe. Tot aici a cunoscut un animator, Ubbe Iwerks (1901-1971). Ei doi îşi respectau munca aşa de mult încât relaţia dintre ei s-a îmbunătăţit foarte repede şi au hotărât să îşi înceapă o afacere proprie. Disney şi Iwerks au fondat o companie numită Iwerks-Disney Commercial Artists în ianuarie 1920. Din păcate, puţini clienţi au vrut să se angajeze la cuplul neexperimentat. Iwerks a plecat o vreme să câştige nişte bani la Kansas City Film Ad Company. Disney s-a retras şi el după ce compania a fost cumpărată. Când Disney a sosit la Los Angeles, avea 40 dolari în buzunar şi un desen neterminat în servietă. Surprinzător, la început a vrut să abandoneze animaţia, gândindu-se că nu va putea concura cu studiourile din New York. Disney a spus că prima sa ambiţie a fost să devină regizor de film. A fost să se angajeze la toate studiourile din oraş, dar toate l-au respins. Din cauza eşecurilor cu filmele artistice, Disney s-a întors în animaţie. Primul său studio de animaţie din Hollywood era în garajul unchiului său. Disney a trimis un desen neterminat distribuitorului din New York, Margaret Winkler, care i-a răspuns imediat. A vrut să-l angajeze pe Disney pentru mai multe filme artistice combinate cu animaţie. Disney l-a căutat pe fratele său, Roy, care făcea un tratament de tuberculoză într-un spital de veterani din Los Angeles. Disney l-a rugat pe fratele său sa îl ajute, deoarece nu se putea descurca financiar fără el. Roy a fost de acord şi a părăsit spitalul împreună cu fratele său. De atunci nu s-a mai întors şi niciodată nu s-a vindecat de tuberculoză. În 1925, Disney a angajat o tânără femeie, Lillian Bounds, pentru departamentul de imprimare cu cerneală şi colorat. A fost admirată imediat de Walt, iar câteva luni mai târziu lucra ca şi secretară. După o serie de eşecuri, Disney trebuia să creeze o nouă "stea". Majoritatea biografiilor spun că ideea lui Disney pentru Mickey Mouse i-a venit în timpul întoarcerii din New York. Este o discuţie în jurul creatorului lui Mickey, ori Disney ori Iwerks. Şoarecele a fost iniţial numit "Mortimer", dar a fost mai târziu botezat "Mickey Mouse", deoarece noua soţie a lui Disney, Lillian, considera numele "Mortimer" ca fiind nepotrivit. Primul scurt-metraj al lui Mickey a fost "Plane Crazy" în 1928 care a fost, ca majoritatea filmelor de la acea vreme, un film mut. După ce nu a găsit un distribuitor pentru "Plane Crazy" şi pentru continuarea sa, "The Gallopin' Gaucho", Disney a creat un scurt-metraj Mickey Mouse cu sunet, "Steamboat Willie". Acesta a avut succes şi au fost distribuite cu sunet şi cele două scurt-metraje precedente. Însuşi Disney şi-a împrumutat vocea lui Mickey şi Minnie Mouse, iar Mickey a purtat vocea lui Disney până în 1946. Primele seriale ale lui Mickey Mouse au fost în 1929, începând cu un muzical numit "Silly Symphonies". Primul episod era numit "The Skeleton Dance" şi a fost în întregime desenat şi animat de Iwwerks, care a fost responsabil cu desenul la majoritatea animaţiilor Disney produse între 1928 şi 1929. Cu toate că serialul a avut succes, Disney nu a putut să-l distribuie şi atunci a trebuit să semneze un nou contract cu Columbia Pictures. Iwerks era sătul de atâta muncă, mai ales datorită faptului ca el lucra mai mult decât Disney, aşa că l-a părăsit şi şi-a deschis propriul studio. Disney căuta cu disperare pe cineva care să ia locul lui Iwwerks, ceea ce era foarte greu, deoarece nu se găsea cineva la fel de bun şi rapid ca Iwerks, care putea să deseneze 700 cadre pe zi. Între timp, Iwerks şi-a lansat serialul de succes "Flip the Frog" împreună cu primul serial de animaţie color, "Fiddlesticks". De asemenea, Iwwerks a creat alte două seriale de animaţie, "Willie Whopper" şi "Comicolor". Iwwerks şi-a închis studioul în 1936 pentru a lucra la alte proiecte de animaţie. Va relua relaţia cu Disney în 1940, lucrând la departamentul de cercetare al studioului său. Cu noroc, Disney a reuşit să găsească câţiva oameni care să îl înlocuiască pe Iwerks. În jurul anului 1932, Mickey Mouse a devenit un personaj destul de celebru. În 1932, Disney a primit un premiu special din partea Academiei de Film pentru crearea lui Mickey Mouse, ale cărui seriale au devenit color în 1935 şi au început să apară alte personaje celebre ale lui Disney, printre care Donald Duck, Goofy şi Pluto. Cu toate că studioul său a produs cele mai celebre seriale de animaţie ale vremii, rezultatele nu erau pe placul lui Disney, care în 1934 avea planuri pentru a crea un lung-metraj de animaţie. Dupa ce restul industriei cinematografice a aflat despre planurile lui Disney despre un lung metraj cu Albă ca Zăpada, au numit proiectul "nebunia lui Disney", deoarece erau convinşi că nu va reuşi. Atât Lillian, cât şi Roy au încercat să îl convingă pe Disney să abandoneze proiectul, dar acesta avea planuri mari pentru viitor: l-a angajat pe profesorul universitar Don Graham pentru a instrui personalul de la studioul său. Toate aceste cercetări şi antrenamente au fost folosite pentru pregătirea personalului în aşa fel încât rezultatele să fie pe placul lui Disney. "Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici" (Snow White and the Seven Dwarfs), aşa cum era numit proiectul, era în producţie din 1935 până la mijlocul anului 1937, când studioul a rămas fără bani. A reuşit, totuşi, să ia un împrumut de la Bank of America pentru a-şi termina producţia. Premiera filmului a avut loc la cinematograful Carthay Circle la data de 21 decembrie 1937. "Albă ca Zăpada", primul film de animaţie în limba engleză şi filmat în Technicolor a fost lansat în februarie 1938, fiind distribuit de RKO Radio Pictures, cu care studioul tocmai a încheiat un contract. Filmul a devenit producţia cu cel mai bun succes la încasări pe anul 1938, reuşind să strângă peste 8 milioane dolari (astăzi 98 milioane). Succesul avut cu "Albă ca Zăpada" (pentru care Disney a câştigat Oscarul) i-a permis lui Disney să deschidă o nouă sucursală a studioului său în Burbank, pe 24 decembrie 1939. Personalul responsabil pentru lung-metraje, care tocmai a terminat "Pinocchio", a continuat să lucreze pentru "Fantasia" şi "Bambi", în vreme ce personalul responsabil pentru scurt-metraje a lucrat pentru noi seriale cu Mickey, Goofy, Donald şi Pluto. "Pinocchio" şi "Fantasia" au fost lansate în cinematografe în 1940, dar ambele au fost dezamăgiri financiare. "Dumbo" era plănuit ca un film care să aducă bani dar, în timpul producţiei, majoritatea animatorilor s-au revoltat datorită relaţiei dintre Disney şi echipa sa. La puţin timp după ce "Dumbo" a fost lansat în cinematografe în octombrie 1941 şi a început să aducă mulţi bani, Statele Unite ale Americii au intrat în Al Doilea Război Mondial. Armata americană a cerut studioului Disney să producă filme de instructaj pentru soldaţi, dar şi scurt-metraje care să ridice moralul acestora, cum ar fi "Der Fuehrer's Face" şi lung-metrajul "Victory Through Air Power", în 1943. Totuşi, filmele militare nu au adus bani, iar când filmul "Bambi" a fost lansat în aprilie 1942, nu s-a descurcat foarte bine. Pe la sfârşitul aniilor '40, studioul şi-a revenit în aşa fel încât să continue cu producţia la lung-metrajele "Alice In Wonderland" (Alice în Ţara Minunilor) şi "Peter Pan", care au fost amânate în perioada războiului. S-a început munca şi la "Cinderella" (Cenuşăreasa), care a devenit cel mai bun succes al studioului după "Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici". În timpul unei călătorii de afaceri în Chicago, la sfârşitul anilor '40, Disney a desenat schiţe ale ideilor sale pentru un parc de distracţii în care copiii şi părinţii pot să se distreze împreună. Acest plan trebuia iniţial să fie vizavi de studio. Ideile originale au crescut într-un concept mult mai mare care avea să devină Disneyland. Disney a petrecut cinci ani din viaţa sa planificând Disneyland şi a creat o nouă subdiviziune a companiei sale, numită WED Enterprises, care avea sarcina să proiecteze parcul. După ce Walt Disney Productions a început lucrul la Disneyland, studioul a început să se extindă în alte zone ale divertismentului. În 1950, "Treasure Island" (Insula comorii) a devenit primul film 100% cu actori reali şi a fost repede urmat de altele: "20.000 de leghe sub mări" în 1954, "The Shaggy Dog" în 1959 şi "The Parent Trap" (1961). Studioul a produs prima emisiune TV, "One Hour in Wonderland" (O oră în Ţara Minunilor), în 1950. Disney a început să fie gazda unei emisiuni săptămanale la postul ABC, numită "Disneyland", după parc, unde arăta clipuri din filmele Disney vechi, realiza tururi ale studioului şi promova parcul Disneyland, în timp ce acesta era în construcţie în Anaheim-California. În timp ce studioul se implica în alte forme media, Disney nu mai acorda atâta atenţie producţiilor animate, lăsând acestea în grija animatorilor. În timpul vieţii lui Disney, departamentul de animaţie a mai produs filmele "Lady and the Tramp" (Doamna şi vagabondul, 1955), "Sleeping Beauty" (Frumoasa din pădurea adormită, 1959), "One Hundred and One Dalmatians" (101 Dalmaţieni, 1961) şi "The Sword in the Stone" (Sabia din piatră, 1963). Producţia la scurt-metrajele animate a continuat până în 1956, când departamentul pentru scurt-metraje s-a închis. La începutul anilor 1960, imperiul Disney avea un succes enorm, iar Walt Disney Productions s-a remarcat ca fiind cea mai bună companie din lume generatoare de divertisment pentru familie. După decenii de încercări, Disney a reuşit în final să obţină drepturile de ecranizare pentru romanul "Mary Poppins" a lui P.L. Travers. Filmul, lansat în 1964, a devenit cel mai mare succes al studioului în anii 1960. Tot în această perioadă, Walt Disney a început să planifice un parc tematic mult mai mare decât Disneyland, numit Disney World. Implicarea lui Walt în Disney World s-a încheiat în ultima parte a anului 1966; după mulţi ani de fumat, a fost diagnosticat cu cancer pulmonar. A fost admis la "Providence St. Joseph Medical Center", situat vizavi de studio, unde starea sa de sănătate a început să se agraveze. Pe 2 noiembrie 1966, în urma unor radiografii, medicii au descoperit că Disney avea o tumoră pe plămânul stâng. Cinci zile mai târziu, Disney a mers înapoi la spital pentru operaţie, dar tumora s-a extins atât de mult încât medicii au fost nevoiţi să îi scoată întreg plămânul stâng. Doctorii i-au spus apoi lui Disney că mai avea între şase luni şi un an de trăit. După câteva sesiuni de chimioterapie, Disney a petrecut puţin timp cu soţia sa în Palm Springs-California înainte de a se întoarce acasă. Pe 20 noiembrie 1966, Disney a suferit un colaps în casa sa, dar a fost resuscitat de medici şi întors înapoi la spital, unde a murit pe 15 decembrie 1966, la ora 09.30, la zece zile după ce împlinise 65 ani. A fost incinerat pe 17 decembrie, iar cenuşa sa a fost depozitată la Forest Lawn Memorial Park din Glendale-California. Roy Disney a continuat proiectul Disney World, insistând să fie re-denumit în Walt Disney World, în onoarea fratelui său, care a fost în final deschis pe 1 octombrie 1971. SURSĂ: ARGEŞ EXPRES.

Alexandre Gustave Eiffel, cunoscut mai ales pentru realizarea Turnului Eiffel, care îi poartă numele, s-a născut pe 15 decembrie 1832. Cele două persoane care l-au influențat pe Gustave au fost chimiști şi unchii săi, Jean-Baptiste Mollerat și Michel Perret, care și-au petrecut mult timp în compania tânărului Eiffel, învățându-l despre chimie, sensul religiei și filozofie. Afacerea mamei sale cu cărbuni a adus un venit important în familie, asigurând fondurile necesare pentru ca Gustave să studieze chimia la o universitate renumită din Paris. Proiectul Turnului Eiffel a fost câștigător dintr-o listă de 107 proiecte. Miza programului era studiul posibilității de construire a unui turn de fier pe Champ-de-Mars, cu o bază pătrată, cu diagonala de 125 de metri și înălțimea de 300 de metri. Cifrele reprezentative pentru etapa construcției au fost centralizate astfel: 18.038 părți metalice, 50 de ingineri și desenatori, 150 de lucrători de la fabrica Levallois-Perret, între 150 și 300 de lucrători pe șantier, 2.500.000 de nituri, 7.300 de tone de oțel, 60 de tone de vopsea, cinci lifturi. Lifturile originale funcționau cu ajutorul unui sistem hidraulic. De-a lungul deceniilor, Turnul Eiffel a găzduit importante evenimente, spectacole extraordinare de lumină și muzică și a reprezentat o provocare pentru artiști. Unele surse istorice spun că inginerul român Gheorghe Pănculescu a avut ocazia să lucreze pentru compania controlată de Gustave Eiffel, după absolvirea Politehnicii din Zurich. Gustave Eiffel l-ar fi vizitat la Vălenii de Munte pe inginerul român și ar fi discutat despre planurile de construcție a turnului din Paris. Ca urmare, Gustave Eiffel a utilizat tehnica inventată de Pănculescu, folosind subansambluri metalice confecționate la sol și asamblate progresiv, pe măsura înălțării construcției. În componența construcției s-ar fi utilizat și oțel produs la Reșița, după cum este gravat pe unele nituri, „Resita, Romania”. SURSĂ: Ziua de Constanţa.

La 15 decembrie 37 - s-a născut Nero (Claudius Drusus Germanicus Caesar), împărat roman între anii 54-68 d.Hr. Nero s-a născut la nouă luni după moartea lui Tiberius, la 15 decembrie 37 d.Hr. Văzându-l, tatăl său, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, ar fi exclamat în faţa celor care îl felicitau: „Din mine şi din Agrippina nu se poate naşte decât ceva detestabil şi funest pentru stat”. Parcă pentru a-i întări spusele, astrologii anunţau atunci lucruri înfricoşătoare. Legendele mai spun că imediat după naştere, un şarpe uriaş ar fi venit de nicăieri pentru a-i păzi patul, şarpe a cărui piele a fost descoperită pe perna micului Nero, şi pe care acesta ar fi purtat-o într-o brăţara, în chip de talisman, până aproape de propria moarte. Dar acestea sunt doar mituri legate de prima perioadă a vieţii sale. Cert este că, la numai 16 ani, Nero îi lua locul tatălui său adoptiv în urma unui complot pus la cale de Agrippina, cea care îşi otrăvea atunci soţul abia întors din campaniile militare. Claudius s-a stins într-o singură noapte, cea de 13 octombrie 54 d.Hr., probabil în urma unei doze extrem de puternice de otravă ce îi fusese administrată în timpul cinei. în aceeaşi dimineaţă, Nero devenea Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus, cel mai tânăr împărat al Romei de până atunci. Puternic influenţat de Agrippina şi de cei doi învăţători aleşi de aceasta, Lucius Aeneus Seneca cel Tânăr şi Sextus Afranius Burrus, Nero se pregătea asiduu pentru rolul major pe care urma să îl joace în fruntea lumii cunoscute. Puţini luau însă în serios, punând totul pe seamă tinereţii, apucăturile cel puţin condamnabile ale împăratului. Acesta părăsea deseori palatul, deghizat în femeie sau bărbat, pentru a colinda lupanarele Romei şi pentru a se deda celor mai crunte orgii. Nu o dată s-a întâmplat să joace chiar rolul prostituatei. Aceleaşi seri le încheia alături de un grup sinistru de acoliţi, alături de care ataca trecătorii, lovindu-i şi jefuindu-i doar pentru distracţie. In Roma lui Nero totul devenea posibil. Dar poate mai infamă decât Nero era chiar mama acestuia, Agrippina. Avidă de putere, fosta împărăteasă îşi imaginează că este adevărata conducătoare a imperiului şi nu se dă înapoi de la nimic din a-şi corupe fiul pe care îl consideră doar o marionetă. Cei doi ajung până acolo încă susţin relaţii incestuoase în palat şi în lectica cei îi purtat pe străzile Romei, urmele desfrâului nemaifiind un secret pentru nimeni. Un imens scandal are loc atunci când Agrippina insistă să stea pe tron alături de Nero, când acesta urma să primească o delegaţie din Armenia, doar riposta dură a lui Seneca făcând ca totul să nu degenereze într-un imens fiasco. Este momentul în care împăratul devine conştient de rolul său. SURSĂ: descopera.ro.

În urmă cu 17 ani, în data de 15 decembrie 2000, Ucraina închidea ultimul reactor nuclear al centralei de la Cernobîl, la mai bine de 14 ani de la producerea accidentului din anul 1986, când reactorul 4 a explodat, cauzând cel mai mare dezastru nuclear din istoria energeticii atomice. Acesta a explodat în noaptea de 26 aprilie 1986, la ora 01:23, eliberând emisii de aproximativ 15 ori mai mari decât contaminarea radioactivă provocată de bombele ce au căzut în oraşele japoneze Hiroshima şi Nagasaki. Efectele dezastrului s-au reflectat în sutele de mii de cazuri de cancer, după ce foarte mulţi dintre locuitorii din zonă au consumat lapte, legume şi carne, alimente care conţineau cantităţi extrem de mari de radionuclizi. Potrivit datelor oficiale, 31 de persoane au murit imediat ce accidentul a avut loc, iar alte 134 au fost diagnosticate cu sindromul acut de iradiere. Uniunea Cernobîl Ucraina, o organizaţie non-guvernamentală cu sediul în Kiev, a estimat că peste 780.000 de persoane au murit din cauza impactului radiaţiilor. Radiaţiile nucleare s-au răspândit pe suprafeţe întinse, ajungând până în Belarus, părţile vestice ale fostei Uniuni Sovietice, Estul Europei, dar şi în unele părţi estice ale Americii de Nord. Oamenii au fost grav afectaţi, cea mai răspândită formă de boală fiind cancerul tiroidian. Nivelul de radionuclizi a depăşit nivelul normal în peste 60 de oraşe şi sate ucrainene, potrivit Comisiei Naţionale de Protecţie împotriva Radiaţiilor. Elementele chimice care ridică probleme, cesiu şi stronţiu, sunt încă prezente în pădurile şi în solul din zonă. În acel moment, URSS a stopat construirea reactoarelor 5 şi 6, aflate în programul de construcţie. Cu toate acestea, după colapsul Uniunii Sovietice, Ucraina nu a închis reactoarele imediat. Ceea ce a dus la mai multe accodente. În 1991, un incendiu a izbucnit la reactorul 2, astfel că acesta a fost oprit. După negocieri internaţionale de lungă durată, abia în 1995, guvernul ucrainian a fost de acord să închidă şi reactoarele rămase în funcţiune, în schimbul unui ajutor internaţional de 2,3 miliarde de dolari. Astfel, următorul reactor închis, unitatea 1, a fost scos din uz în 1996, iar ultimul generator atomic a fost oprit în 15 decembrie 2000. SURSĂ: Adevărul

@Marte dacă te-ai exprimat cum te exprimi pe forum, e normal. Zi mersi că nu au anunţat poliţia, e ilegal să-l promvoezi pe Hitler. Eu când vine vorba de subiectul ăsta vorbesc pe un ton calm, civilizat, şi explic frumos de ce Hitler a fost un conducător extraordinar pentru Germania. Naţional-socialismul fără Hitler e nimic. Nu se va mai naşte multă vreme de aici încolo un conducător cu aptitudinile lui Hitler pentru a fi în stare să facă sistemul naţional-socialist să meargă.

@EduardLFC şi unde e argumentul la "Argumentul 1"? Uniforma ar trebui să presupună cămaşă cu mânecă scurtă, cămaşă cu mânecă lungă, vestă şi sacou, toate cu însemnele şcolii. Vara porţi doar cămaşa cu mânecă scurtă. E bine aşa?

Numele tău: BIS aka OldNabPoziţia ta: Susţin uniunea civilă între homosexuali.Contrez poziţia lui: EduardLFCContraargument 1: Copiii tăi ţi-i educi tu. Dacă-i educi că nu e bine ce fac domnii, totul e OK. Dacă văd acasă un bărbat şi o femeie, pentru ei ăla va fi normalul. Oricum, homosexualitatea e o dereglare mintală, deci pică treaba cu "o să devină şi copiii mei homosexuali".Contraargument 2: Nu sunt pro-LGBT. Nu sunt pro-adopţii pentru homosexuali. Nu sunt pro-1.000.000 de genders. Atât, doar cu uniunea civilă. În fond, ce treabă are holocaustul cu LGBT? Încearcă să laşi raţiunea să te ghideze, că momentan văd că nu gândeşti înainte de a vorbi. Homosexualii există şi acum şi nu se înmulţesc dacă mâine le dai dreptul de uniune civilă. Atât timp cât acum nu se manifestă cum te temi tu, nu se vor manifesta aşa nici pe viitor. De ce? Există o lege care te sancţionează pentru nuditate în public.Alte precizări: A fost doza de realitate cruntă pentru tine, din câte văd.

Figura lui Washington este una dintre cele mai reprezentative pentru istoria Statelor Unite. Făra el, probabil că tinerelor colonii americane le-ar fi fost mult mai greu să se scuture de jugul colonial britanic şi, chiar de-ar fi reuşit să o facă, jertfele pe care ar fi trebuit să le plătească ar fi fost mult mai mari. Washington a văzut lumina zilei pe 22 februarie 1732, la Wakefield, în statul Virginia, fiind originar dintr-o bogată familie de latifundiari. Deşi nu avea nici un fel de studii militare, odată încorporat în armata britanică din America, în 1760, se face remarcat curând graţie talentului său de strateg, în luptele contra francezilor, reuşind să cucerească Fort Duquesne (Pittsburgh). Fiindcă avea oroare de haina militară, se iîtoarce pe plantaţia de pe Potomac, a părinţilor săi. În 1776, congresul coloniilor americane îl numeşte conducător al miliţiilor locale şi, din patriotism, acceptă funcţia, dar încearcă să evite confruntările cu englezii. În acelaşi an, va cuceri oraşul Boston, motiv pentru care revoluţionarii radicali, în frunte cu Franklin si Jefferson, emit Declaraţia de Independenţă. Peste un an, Washington obligă o mare armată engleză să capituleze la Saratoga. Ludovic al XVI-lea al Franţei recunoaşte existenţa noului stat american şi, curând, Spania şi Olanda se vor situa de partea insurgenţilor. Urmează înfrângerea categorică a englezilor, la Yorktown, şi capitularea lor în faţa trupelor lui Washington. Acesta însă, în plină glorie, preferă să se întoarcă să cultive varză la Mont Vernon. Faima sa este însă prea mare şi, in 1789, deşi nu făcea parte din niciun partid şi nici nu candidase, va fi ales primul preşedinte al Americii. Dupa al doilea mandat se retrage însă definitiv pe plantatiile sale, unde va muri, peste doi ani, înconjurat de dragostea tuturor. SURSĂ: Revista Magazin.

http://2.bp.blogspot.com/-N6lWop0lIjs/UtTeXdBRS9I/AAAAAAAAD5o/WXIk4QU9wro/s1600/roald-amundsen.jpg Membrii expediţiei condusă de exploratorul norvegian Roald Amundsen către Polul Sud, punct geografic atins în ziua de 14 decembrie 1911, cinci săptămâni mai devreme decât echipa expediţionarului britanic Robert Scott. În imagine, de la stânga la dreapta, privind cu mândrie către steagul Norvegiei arborat la Polul Sud: Roald Amundsen, Helmer Hanssen, Sverre Hassel si Oscar Wisting. Din expediţie a mai făcut parte un membru, Olav Bjaaland, cel care a realizat această fotografie. SURSĂ: Historia roris.

http://dragusanul.ro/wp-content/uploads/Batalia-Baia-2.jpg În deceniul șapte al veacului al XV-lea Ștefan cel Mare a căutat să-și consolideze domnia. Intră în alianță cu regele Poloniei, adversar al Ungariei, îi atacă pe secui în 1461, cucerește Chilia de la maghiari și, cel mai important, sprijină răscoala ardelenilor împotriva regelui Matei Corvin. Toate aceste acțiuni ostile față de coroana ungară era motivate de faptul că regele de la Buda îi oferise adăpost lui Petru Aron, fostul domn al Moldovei care îl ucisese pe Bogdan al II-lea, tatăl lui Ștefan cel Mare. Matei Corvin, ofensat Ștefan, pregătește o expediție de pedepsire. Pe 28 septembrie 1467 regele maghiar era la Cluj unde începea pregătirile. În prima parte a lui noiembrie ajunge la Brașov unde angajează mercenari, își dotează oastea cu numeroase piese de artilerie, armata ajungând acum la 40.000 de oameni. Coloana se deplasează spre pasul Oituz, unde Ștefan fiind bine informat de intențiile Ungariei, ia decizia de a întări cu arbori și stânci trecătoarea și trimite o ceată pentru apărare. Mica oștire moldoveană rezistă eroic în fața invadatorilor, dar până la urmă se recunoaște învinsă, nu înainte de a fi pricinuit multe pagube adversarilor. Pe 13 noiembrie Mateiaș pradă târgul Trotuș, continuând jaful spre nord unde se va da ”la multe nelegiuiri pe care nu le-au săvârșit nici păgânii, nici tătarii, nici turcii”, ”necinstind bisericile”. Pe 19 noiembrie Bacăul are aceeași soartă ca Trotușul. În toată această perioadă armata ungară era permanent hărțuită de cete ale lui Ștefan care atacau în special liniile de aprovizionare. Cetatea Roman este ocupată și ea. Regele a rămas aici până pe 7 decembrie, la plecare tăciunarii (incendiatorii) regali dând foc orașului. Aceeași soartă au avut și întăriturile de lemn ale cetății Smedorova, așezată pe malul stâng la Siretului. Situația se înrăutățește pentru moldoveni când și Târgu Neamt e ars. Matei Corvin ar fi vrut să atace capitala Suceava, dar Ștefan îi barase drumul, așa că ungurii s-au îndreptat spre Baia. Acolo pe lângă populația românească mai trăia și o comunitate de sași care însă nu-l simpatiza pe rege. Suveranul s-a instalat în reședința episcopului romano-catolic din localitate imobil ce se afla la intersecția celor două străzi principale care înconjurau biserica. Clericii, nobilii și comandanții au fost cartuți în jurul locuinței regale ca să fie gata de luptă. După măsurile luate, s-ar părea că fiul lui Iancu de Hunedoara ar fi vrut să stea mai mult în Baia, ba chiar să serbeze Crăciunul acolo deoarece întăriturile orașului au fost dublate de frica unui atac supriză din partea lui Ștefan. Din fosta capitală a Moldovei dorea să lanseze un atac împotriva Sucevei și să-l instaleze acolo pe pretendentul Berindei. Pe 14 decembrie Ștefan cel Mare își oprise oastea ”la o milă mai jos(adică la sud de Baia), între râurile Moldova și Șomuz”. Aici a ordonat întregii cavalerii să descalece ”de la mic la mare”, adică de la cel mai înalt dregător până la ultimul ostaș și să pornească pe jos spre Baia. În timpul mesei de seară a fost adus în fața regelui un secui care sosise în Baia unde avea bunuri după soție. Acesta a spus că nu departe de oraș a văzut o oaste de 12.000 de moldoveni care se pregăteau de atac. Imediat s-a dat alarma. Au fost plasați pe străzi și la toate intersecțiile detașamente, iar în piața unde-și avea suveranul cartierul general a fost concentrată garda și 200 de veterani căliți în lupte crâncene. Iscoadele lui Ștefan au reușit să dea foc orașului, creând mare confuzie în rândul inamicilor. Lupta a început în seara de 14 decembrie, de ”la căderea nopții și a ținut până în zori”. Cronicarul venețian Bonfinius, aflat în anturajul lui Mateiaș, relatează că ungurii la presiunea moldovenilor, au început să se retragă spre piața centrală. Pentru moment, soldații experimentați ai regelui au reușit să-i oprească, salvându-l pe Corvin. Oamenii lui Ștefan au început atunci să se concentreze pe luptele de pe străzile secundare și de pe ulițe. Regele maghiar văzând situația disperată în care se afla s-a avântat în primele rânduri fiind rănit întâi de o lance în braț. Zgomotul și învălmășeala erau de nedescris. Incendiile făceau ca lupta să se dea ca la lumina zilei. Mulți unguri au pierit arși în case. Regele, pe lângă rana de la braț, a fost lovit în spate ”nu departe de șira spinării de o săgeată getică” cu trei vârfuri, iar ”Cronica breviter scripta” a menționat ironic faptul că a fost lovit de două săgeți pe care Mateiaș ”le-a purtat cu el afară din țară”. După ce- scrie Bonfinius- i s-a scos coada săgeții, fierul a pătruns mai adânc, din care cauză regele a suferit dureri mari timp de patru ani. În luptă au murit mulți căpătani ai armatei ungare, inclusiv voievodul Transilvaniei Ioan Darokzy împreună cu cei 4000 de ostași ce-i avea sub comandă. Cronicarul polonez Jan Dlugosz, foarte informat de acestă luptă, probabil de un martor ocular, a menționat că după ce a fost rănit, Matei era în pericol să fie luat prizonier, dar l-a salvat un moldovean care l-a scos din luptă. Mai târziu acesta a fost decapitat din ordinul lui Ștefan. Dimineața, un contratac al armatei maghiare regrupate era cât pe ce să-l captureze pe Ștefan, dar domnul a reușit să-l oprească. Victoria nu a fost atât de zdrobitoare pe cât spera Ștefan. Doar 10.000 din cei 40.000 de inamici au fost uciși. Se pare că trădarea a jucat un rol important. O cronică ne menționează că dacă vornicul Isaiia ”ar fi călărit acolo unde i se poruncise” nu ar fi scăpat niciun ostaș ungur. Nu peste mult timp la Suceava a avut loc o judecată și 24 de boieri mari au fost decapitați, iar circa 40 de rang inferior au fost trași în țeapă, unii pentru trădare, iar alții pentru că nu s-au luptat cum trebuie. Matei Corvin a fost scos pe targă din Moldova, în timp ce oastea sa era urmărită de detașamente moldovenești. Pretendentul Berindei se pare că a fost ucis la Baia, deoarece cronicile nu-l mai menționează. Prada căzută în mâinile biruitorilor a fost considerabilă. Ștefan, într-o scrisoare către regele Poloniei spune: „Și carele și corturile și diferite bombarde, mașini și tunuri mari și mici le-am luat aducând laudă lui Dumnezeu”. Trupurile ungurilor căzuți- circa 7000- au fost strânse într-o movilă mare. „Și pe lângă aceștia- adaugă domnul- mai sunt mulți ale căror leșuri n-au fost adunate”. Ștefan a socotit însă cu nu era de ajuns. De aceea a trecut în iunie 1468 ”ca o furtună” în Ardeal făcând mari prădăciuni. Îndată după această expediție trimite lui Petru Aron o scrisoare falsă ca din partea boierilor nemulțumiți, poftindu-l să ia domnia. Rivalul mușcă momeala, se prezintă la locul stabilit, unde îl așteptau oamenii lui Ștefan, iar călăul a dat pedeapsa ce o merita un ucigaș de domn. Prin victoria de la Baia, poziția internațională a Moldovei și prestigiul militar și politic al lui Ștefan cel Mare s-au consolidat. S-a recunoscut că Moldova dispunea de p puternică forță armată și că devenise un factor de stabilitate în această parte a Europei. SURSĂ: istorie-pe-scurt.ro.

http://www.rfi.ro/sites/default/files/styles/inside_content/public/articol/2010/12/14/daytona-semnatarii-acordului-1995.jpg?itok=k8I-LXWM Pe 14 decembrie 1995 se semnau oficial la Paris acordurile aşa-zise "de la Dayton", privind fosta Iugoslavie, mai exact Bosnia-Herţegovina. Documentele puneau capăt unui război balcanic ce părea fără sfârşit, dar dacă 15 ani mai târziu, Bosnia-Herţegovina trăieşte încă în pace, ţara este paralizată politic. Parafate în Statele Unite, pe baza militară de la Dayton, în data de 21 noiembrie 1995, acordurile cu acelaşi nume vor fi semnate oficial trei săptămâni mai târziu la Paris, pe 14 decembrie, la Palatul Elysée, în prezenţa principalilor protagonişti. În jurul preşedintelui francez, Jacques Chirac se aflau sârbul Slobodan Miloşevici, bosniacul Alija Izetbegovici şi croatul Franjo Tudjman. După moartea a o sută de mii de oameni, deplasarea altor două milioane şi 43 de luni de război, eforturile depuse de diplomatul american Richard Holbrooke se concretizează. În realitate, acordurile de la Dayton, care au consfinţit împărţirea Bosniei în două entităţi - Republica Srpska a sârbilor şi federaţia croato-musulmană - nu au lăsat decât puţin loc unor instituţii centrale. Într-o primă instanţă, după îndelungi negocieri şi presiuni ale comunităţii internaţionale, ţara şi-a unificat forţele militare, vămile şi sistemul fiscal. SURSĂ: RFI.