uS DeviL

Noul coronavirus: Comisia Europeană stimulează activitățile de cercetare și de inovare urgent necesare cu încă 122 de milioane de euro Comisia a mobilizat încă 122 de milioane EUR din programul său de cercetare și de inovare, Orizont 2020, pentru activitățile de cercetare urgent necesare în ceea ce privește noul coronavirus. Noua cerere de exprimare a interesului contribuie la angajamentul în valoare de 1,4 miliarde EUR al Comisiei în favoarea inițiativei „Răspunsul mondial la coronavirus”, lansată de președinta Ursula von der Leyen la 4 mai 2020. 19/05/2020 Noua cerere de exprimare a interesului este cea mai recentă din seria unor acțiuni de cercetare și de inovare finanțate de UE în vederea combaterii coronavirusului. Ea completează acțiunile anterioare vizând dezvoltarea de metode de diagnosticare, de tratamente și de vaccinuri prin consolidarea capacității de a producție și prin implementarea unor soluții ușor disponibile pentru a rezolva rapid nevoile urgente. De asemenea, ea va îmbunătăți înțelegerea impactului comportamental și socioeconomic al pandemiei. Mariya Gabriel, comisarul pentru inovare, cercetare, cultură, educație și tineret, a declarat: „Mobilizăm toate mijloacele de care dispunem pentru a combate această pandemie prin testări, tratamente și măsuri preventive. Pentru a reuși să combatem coronavirusul, însă, trebuie să înțelegem, de asemenea, cum afectează aceasta societatea noastră, precum și care ar fi modul optim de implementare rapidă a acestor intervenții. Trebuie să explorăm soluții tehnologice pentru a produce mai rapid echipamente și materiale medicale, pentru a monitoriza și a preveni răspândirea bolii, precum și pentru a asigura o mai bună îngrijire a pacienților.” Thierry Breton, comisarul pentru piața internă, a adăugat: „Sprijinim autoritățile din domeniul sănătății, profesioniștii din domeniul sănătății și publicul larg din toate statele membre în ceea ce privește combaterea crizei cauzate de coronavirus. În acest scop, implementăm tehnologii și instrumente inovatoare care pot fi utilizate rapid pentru prevenție, pentru tratamente optime și pentru redresarea în urma acestei pandemii, precum și pentru a ne pregăti să facem față urmărilor sale. Printre acestea se numără soluții și tehnologii digitale, precum telemedicina, datele, inteligența artificială, robotica și fotonica.” Proiectele finanțate în temeiul prezentei cereri de exprimare a interesului ar trebui să transforme procesele de fabricație în vederea producerii rapide de materiale și de echipamente medicale vitale necesare pentru testare, tratare și prevenire, precum și să dezvolte tehnologii medicale și instrumente digitale pentru a îmbunătăți detectarea, supravegherea și îngrijirea pacienților. Noile activități de cercetare vor folosi cunoștințele obținute de la grupuri mari de pacienți (cohorte) din întreaga Europă, iar o mai bună înțelegere a impactului comportamental și socioeconomic al pandemiei de coronavirus ar putea contribui la îmbunătățirea strategiilor de tratament și de prevenire. Termenul de depunere a propunerilor este 11 iunie 2020, deoarece cererea de exprimare a interesului se va concentra pe obținerea de rezultate rapide. Europa și lumea în general au nevoie urgentă de soluții inovatoare pentru limitarea și atenuarea pandemiei, precum și pentru o mai bună îngrijire a pacienților, a supraviețuitorilor, a grupurilor vulnerabile, a personalului medical din prima linie și a comunităților acestora. Din acest motiv, Comisia are ca scop să permită demararea cât mai rapidă a activităților de cercetare, prin intermediul unor termene mai scurte de pregătire a propunerilor și de evaluare a acestora. Noile soluții trebuie să fie disponibile și accesibile ca preț pentru toți, în conformitate cu principiile răspunsului mondial la coronavirus. În acest scop, Comisia va include clauze de partajare rapidă a datelor în acordurile de grant care rezultă în urma acestei noi cereri, pentru a se asigura că rezultatele și constatările pot fi utilizate imediat. Context Această nouă cerere specială de exprimare a interesului din cadrul programului Orizont 2020 vine în completarea unor acțiuni anterioare de sprijinire, cu 48,2 milioane EUR, a 18 proiecte privind dezvoltarea de metode de diagnosticare, de tratamente, de vaccinuri și de măsuri de pregătire pentru epidemii, precum și a celor 117 milioane EUR investite în 8 proiecte în domeniul diagnosticării și al tratării prin Inițiativa privind medicamentele inovatoare și a măsurilor de sprijinire a ideilor inovatoare prin intermediul Consiliului european pentru inovare. Ea implementează acțiunea 3 a Planului de acțiune ERAvsCorona („Spațiul European de Cercetare contra corona”), un document de lucru rezultat în urma dialogurilor dintre serviciile Comisiei și instituțiile naționale. Noua cerere de exprimare a interesului va acoperi cinci domenii, cu următoarele bugete orientative: Transformarea proceselor de fabricație în vederea producerii de materiale și de echipamente medicale vitale (23 de milioane EUR) Tehnologii medicale, instrumentele digitale și analize de inteligență artificială pentru a îmbunătăți supravegherea și îngrijirea la niveluri ridicate de maturitate tehnologică (56 de milioane EUR) Impacturile comportamentale, sociale și economice ale răspunsurilor la pandemie (20 de milioane EUR) Cohorte paneuropene relevante pentru COVID-19 (20 de milioane EUR) Colaborarea dintre cohortele existente la nivelul UE și la nivel internațional cu relevanță pentru COVID-19 (3 milioane EUR) Studiile de cohortă observă de obicei grupuri mari de indivizi, înregistrând expunerea lor la anumiți factori de risc pentru a găsi indicii cu privire la posibilele cauze ale bolii. Ele pot fi studii prospective, colectând date pe măsură ce avansează, sau pot fi studii de cohortă retroactive, care analizează date deja colectate. Sursa: ec.europa.eu

Stare de alertă: Guvernul a redeclarat ieri starea de alertă, pentru a se conforma legii speciale. Măsurile pot fi modificate de Parlament Hotărârea de vineri a Comitetului Național pentru Situații de Urgență, prin care s-a instituit starea de alertă, este înlocuită azi cu o hotărâre a Guvernului, astfel că vom avea, de fapt, cel puțin 33 de zile de stare de alertă. Practic, prima hotărâre fusese dată pentru a evita un vid legislativ de trei zile, până ce legea specială adoptată de Parlament urma să intre azi în vigoare. Astfel, de azi avem un set ajustat de măsuri pentru starea de alertă, care este complementar cu legea amintită. Hotărârea Comitetului 24/2020, care prevedea inițial intrarea în starea de alertă, s-a aplicat numai vineri, sâmbătă și duminică. De azi, aceasta este înlocuită de Hotărârea Guvernului 394/2020, dată pentru reinstituirea stării de alertă în baza Legii 55/2020. Astfel, România se va afla în stare de alertă cel puțin până la data de 16 iunie 2020. „Am organizat ședința de Guvern la această oră a dimineții ca urmare a intrării în vigoare a Legii 55 privind instituirea stării de alertă. După analiza situației din punct de vedere legislativ, am hotărât să organizăm această ședință de Guvern pentru a lua decizia instituire a stării de alertă, în conformitate cu prevederile Legii 55, care intră în vigoare începând de astăzi. După cum bine știm, exista temeiul anterior, stabilit de Ordonanța 21. În schimb, după intrarea în vigoare a legii, pentru a nu avea niciun fel de comentariu, niciun fel de pe polemică privitoare la starea de alertă, pentru ca lucrurile să fie clare și să nu avem foarte multe, să spun, dispute și polemici, decizia de a institui starea de alertă prin hotărâre de guvern, în conformitate cu prevederile legii, este decizia pe care am adoptat-o”, a declarat azi-dimineață premierul Ludovic Orban. Măsurile stabilite prin noua hotărâre, care se aplică în timpul stării de alertă, urmează să fie aprobate în Parlament în maximum cinci zile. Totodată, deputații și senatorii vor putea să le modifice, dacă așa consideră că este necesar. Iată cele mai importante chestiuni stabilite de Guvern: 1. Masca de protecție, obligatorie. Masca facială de protecție este obligatorie în spațiile publice închise, în spațiile comerciale, în mijloacele de transport în comun și la locul de muncă. Urmează să se dea un ordin concret al ministrului afacerilor interne și al ministrului sănătății cu condițiile aplicării acestei obligații. 2. Carantină sau izolare pentru toți cei care intră în țară. Mai precis, pentru toate persoanele care vin în România din străinătate este obligatorie carantinarea sau izolarea acasă sau în alt loc declarat de fiecare persoană în cauză, împreună cu colocatarii, inclusiv familia/aparținătorii. Cine nu vrea izolare poate cere carantinare instituționalizată. 3. Anumite persoane scapă de carantizare/izolare la intrarea în țară. Este vorba de persoanele care n-au simptome specifice coronavirusului și care respectă măsurile de protecție - șoferii autovehiculelor de marfă cu o greutate mai mare de 2,4 tone, șoferii autovehiculelor pentru transportul persoanelor cu mai mult de nouă locuri pe scaune (inclusiv șoferii care se deplasează dintr-un stat membru UE în altul în interes de serviciu), piloții de avioane și personalul navigant, mecanicii de locomotivă și personalul feroviar, personalul navigant maritim și fluvial, lucrătorii transfrontalieri care vin din țările vecine ale României, salariații firmelor din România care se întorc de la muncă și alte persoane. 4. Fără mitinguri, concerte și alte evenimente în aer liber. Sunt interzise organizarea și desfășurarea de mitinguri, demonstrații, procesiuni, concerte sau alte tipuri de întruniri în spații deschise, inclusiv cele de tip drive-in. Totodată, sunt interzise și întrunirile culturale, științifice, artistice, sportive sau de divertisment în spații închise. 5. Sunt permise evenimentele private în spații închise, însă numai dacă sunt implicate maximum opt persoane și numai dacă se respectă regulile de distanțare socială. 6. Activitățile sportive, posibile în baza unui ordin ministerial. Mai exact, activitățile de pregătire fizică în cadrul structurilor și bazelor sportive, constând în cantonamente, antrenamente și competiții sportive, pot fi desfășurate numai în condițiile stabilite prin ordinul comun al ministrului tineretului și sportului și al ministrului sănătății. 7. Activitățile sportive permise în aer liber. Ca activități recreative și sportive în afara locuinței, sunt permise cele la care participă maximum trei persoane - ciclism, drumeții, alergare, canotaj, alpinism, vânătoare, pescuit și alte activități recreative și sportive desfășurate în aer liber, ce sunt stabilite prin ordin comun al ministrului sănătății și al ministrului tineretului și sportului, al ministrului mediului, apelor și pădurilor sau al ministrului agriculturii. 8. Activitățile culturale, desfășurate în baza unui ordin ministerial. Și activitatea muzeelor, bibliotecilor, librăriilor, cinematografelor, studiourilor producătoare de film și audiovizuale, a instituțiilor de spectacole și/sau concerte, a centrelor și/sau a căminelor culturale și a altor instituții de cultură, dar și evenimentele culturale în aer liber și festivalurile publice și private se pot desfășura în condițiile stabilite prin ordinul comun al ministrului culturii și al ministrului sănătății. 9. Activitățile religioase, desfășurate în baza unui ordin ministerial. Activitatea cultelor religioase, inclusiv slujbele private, pot fi desfășurate în condițiile stabilite prin ordinul comun al ministrului sănătății și al ministrului afacerilor interne. 10. În localitate, persoanele pot circula în grupuri de câte trei. Cu alte cuvinte, orice altă deplasare sau întrunire în grupuri pietonale mai mari de trei persoane este interzisă. Excepția este reprezentată de familii. 11. În afara localității/zonei metropolitane, persoanele pot circula numai pentru anumite motive. Adică în interes de muncă, în scopuri de voluntariat, pentru activități agricole, pentru comerțul cu produse agroalimentare, pentru îngrijirea sau administrarea unei proprietăți din altă localitate, eliberarea de documente sau obținerea unor drepturi, proceduri medicale, asistență medicală, îngrijirea/însoțirea unei persoane, decesul unui membru de familie, activități recreative sau sportive în aer liber, participarea la evenimente familiale, întreținerea mașinilor, asigurarea de bunuri pentru necesitățile personale, ale animalelor sau pentru muncă. Persoanele prezintă o adeverință de la angajator/legitimația de serviciu sau o declarație pe propria răspundere. 12. Zboruri suspendate. Sunt suspendate zborurile spre Austria, Belgia, Elveția, Franța, Germania, Iran, Italia, Marea Britanie și Irlanda de Nord, Olanda, Spania, Statele Unite ale Americii și Turcia și din aceste țări către România, pentru toate aeroporturile noastre. Excepție fac, printre altele, transportul lucrătorilor și al mărfurilor. 13. Transporturi rutiere suspendate. De asemenea, sunt suspendate transporturile rutiere internaționale de persoane prin servicii regulate, servicii regulate speciale și servicii ocazionale în trafic internațional, pentru toate cursele spre Italia, Spania, Franța, Germania, Austria, Belgia, Elveția, Marea Britanie și Irlanda de Nord, Olanda și Turcia și din aceste țări către România. Sunt permise, printre altele, transportul lucrătorilor. 14. Restaurantele, barurile și terasele rămân închise. Mai precis, deși legea permite deschiderea teraselor, aceasta este doar o chestiune opțională. Astfel, Guvernul a optat să păstreze închise aceste unități, cel puțin momentan. Sunt permise numai activitățile ce presupun vânzarea produselor și consumul lor în alte locuri. 15. Permisiuni pentru centrele comerciale. Se pot deschide centrele comerciale mici, care au sub 15.000 mp și magazine individuale cu sub 500 mp fiecare. Se pot deschide magazinele din mall-uri care au intrare separată, dar și magazinele de electronice și electrocasnice livrate la client, magazinele agroalimentare, farmaciile, cabinetele stomatologice, curățătoriile de haine și centrele de îngrijire personală, opticile medicale. 16. Fără cazinouri, săli de sport, piscine și locuri de joacă în spații închise. Mai precis, dacă au activitatea în spații închise, e interzisă momentan redeschiderea cazinourilor, caselor de pariuri, sălilor de jocuri, sălilor de fitness, piscinelor, sanatoriilor balneare. Sunt permise doar activitățile de îngrijire personală, în condiții speciale. În plus, plajele, ștrandurile și piscinele din exterior rămân și ele închise. 17. Triaj epidemiologic și dezinfectarea mâinilor în instituțiile publice și la firme. Concret, la intrarea în sedii trebuie să se facă un triaj epidemiologic (de principiu, prin luarea temperaturii) și dezinfectarea mâinilor, atât pentru salariați, cât și pentru vizitatori. În acest sens, se va da un ordin al ministrului sănătății și al ministrului afacerilor interne. 18. Cabinetele stomatologice și unitățile sanitare activează în condiții speciale. Mai precis, activitatea acestor entități se va face în baza regulilor stabilite prin ordin al ministrului sănătății. 19. Reguli speciale și pentru alte afaceri. Este vorba de firmele cu activități de îngrijire personală, hoteluri și birouri de tip open space - acestea trebuie să respecte regulile date prin ordin al ministrului economiei și ministrului sănătății. 20. Cursurile în școli sunt suspendate în continuare, așa cum s-a anunțat deja în prealabil că va fi. Regula se aplică până la finalul anului școlar, dar se aplică și până la finalul anului universitar, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului educației și al ministrului sănătății. Sunt permise numai pregătirea elevilor pentru examenele naționale și susținerea acestora. Sursa: avocatnet.ro

SRL-ul unipersonal: ultima frontieră a anarhismului de piață? A fost adoptată recent o modificare a Legii societăților nr. 31/1990 prin care se înlătură interdicția anacronică de a fi asociat unic în mai multe SRL-uri, ca un SRL cu asociat unic să fie la rândul său asociat unic într-un alt SRL, precum și ca mai multe societăți să aibă sediul social la același imobil. Dintre acestea, modificările privind societatea unipersonală sunt cele mai interesante, dar și controversate. Dacă antreprenorii așteptau cu bucurie schimbarea, unii economiști liberali din România, invitați adesea ca vorbitori la evenimente academice liberale precum cele organizate de Institutul F.A. Hayek din România (și mai recent invitați să consilieze guvernul liberal), au pus antreprenorilor întrebarea „la ce vă trebuie mai multe SRL-uri unipersonale? Care e sensul?”[1] Răspunsul magistraților asimilați din guvern a fost făcut clar de la început: nu trebuie, mai bine să mai adauge fiecare ca asociat nominal o rudă cu o singură parte socială în firmă că așa credem că e mai firesc. În final, vedem calitatea și valoarea viziunii acestor magistrați asimilați în sesizarea de neconstituționalitate de neînțeles pe care au depus-o după adoptarea legii. În ciuda faptului că schimbarea este mai mult decât bine-venită, aducând România mai aproape de standardul lumii occidentale, au existat și unele voci care au criticat schimbarea, chiar și în rândul juriștilor.[2] Dintre acestea, cele mai relevante, dar și interesante, sunt cele exprimate în cursul procesului legislativ, care a durat aproape trei ani, în care se presupune că este implicat personalul specializat din cadrul ministerelor sau din administrația prezidențială. În realitate, controversa este lipsită de substanță. Doctrina juridică românească cunoaște de mult faptul că interdicția privind societățile cu răspundere limitată unipersonale a fost preluată, fără noimă, din reglementarea franceză.[3] Și cu toate că francezii au renunțat acum mai bine de 25 de ani la interdicția ridicolă, România a ținut tare de ea fiindcă dacă vine de la francezi e sigur bună. Însă, dacă tot ținem să ne raportăm la francezi, ar fi bine să verificăm înainte să vorbim. În procesul legislativ au fost expuse pozițiile anumitor instituții care citează eronat doctrina franceză pentru a trage concluzii opuse realității. Iar în dezbaterile parlamentare maître Ioan Cupșa citează eronat unii doctrinari liberali, precum F.A. Hayek, pentru a argumenta că liberalismul presupune aceste interdicții. Putem doar să ne întrebăm dacă este o eroare proprie de înțelegere, sau un eșec al noilor consilieri liberali din mediul academic care nu pot ține pasul în comunicarea ideilor lui Hayek către membrii legislativului. Dar afirmă totodată cu tărie și că dreptul francez ar reglementa lucrurile la fel, iar asta nu este o problemă de înțelegere a doctrinei, ci chiar a legii pe care pretindem să o urmăm. În aceste condiții sunt necesare unele mici clarificări. Dreptul francez nu instituie o limitare cu privire la numărul de societăți cu răspundere limitată în care poate fi asociat unic o persoană fizică sau o persoană juridică, după cum nu instituie nici o interdicție ca o societate cu răspundere limitată cu asociat unic să devină la rândul ei asociatul unic al altei societăți cu răspundere limitată.[4] Societatea cu răspundere limitată unipersonală în dreptul francez Dacă în concepția clasică a dreptului francez, societățile comerciale trebuiau să fie formate din cel puțin doi asociați, sub sancțiunea dizolvării, secolul XX a adus unele avansuri importante considerate esențiale unei legi comerciale moderne, care din nefericire nu au mai fost preluate în dreptul românesc.[5] Legea franceză a recunoscut societatea unipersonală într-o formă excepțională, temporară, începând cu anul 1966.[6]Legea societăților comerciale adoptată atunci a introdus un termen de un an în care societatea care își pierdea asociații până la unul singur putea reveni la mai mulți asociați pentru a evita dizolvarea (o soluție similară fiind preluată și în legea românească). Posibilitatea creării unei societăți unipersonale a fost un deziderat al societății franceze încă de atunci, existând propuneri legislative în acest scop înregistrate din 1970. Drept urmare, societatea unipersonală a fost reglementată, cu întârziere considerabilă, în anul 1985[7] ca răspuns la cererile antreprenorilor pentru o formă legală de a desfășura afacerile existentă deja în alte jurisdicții comparabile cu Franța. Conform raportului deputatului francez G. Gouzes asupra proiectului de lege, această schimbare bine-venită a avut loc pe fondul unei situații deloc șocante: din cele 140.000 de SA-uri și 270.000 de SRL-uri, două treimi erau de facto societăți unipersonale prin asocierea de jure a unui membru de familie sau a unui prieten complezent fără un affectio societatis real, cunoscuți în practică sub termenul de „potiches”.[8] Din 1985 până în 2012 s-au creat 185.000 de SRL-uri cu asociat unic, iar aproximativ 30% din totalul SRL-urilor create în 2012 au fost cu asociat unic.[9] Legiuitorul francez a optat pentru o denumire mai potrivită, aceea a întreprinderii unipersonale cu răspundere limitată, evitând astfel discuția axată pe înțelesului noțiunilor de asociat sau contract de asociere/societate. În ciuda acestui fapt, întreprinderea unipersonală cu răspundere limitată nu era altceva decât un SRL cu asociat unic,[10] iar doctrina și practica mențin în viață noțiunea, chiar dacă improprie, de societate unipersonală. Trebuie subliniată o diferență semnificativă între legea franceză și cea română chiar și la nivelul anului 1990, când am preluat prevederile din Franța: limitarea de a fi asociat unic într-un singur SRL era aplicabilă doar persoanelor fizice.[11] Dimpotrivă, persoanele juridice puteau fi asociați unici în mai multe SRL-uri simultan, singura limitare fiind aceea că un SRL nu putea avea asociat unic o altă societate la rândul ei unipersonală. Legiuitorul român nu doar că a copiat interdicția din urmă, dar a extins-o și ce pe cea dintâi inclusiv la persoanele juridice. Limitarea dreptului de a fi asociat unic în mai mult de o societate cu răspundere limitată putea fi evitată în continuare, evident, chiar prin aceleași metode cunoscute de ani de zile de includere a unor „potiches”, asociați nominali lipsiți de un affectio societatis real. Astfel că în anul 1994, această limitare a dreptului unei persoane fizice de a fi asociat unic în SRL-uri multiple a fost abrogată, extinzându-se regula deja aplicabilă persoanelor juridice.[12] Ceea ce erau semnalate în doctrina juridică românească din 1997 drept metode de a ocoli legea cu ușurință, fie prin asocierea unei persoane fizice de jure, fie chiar prin asocierea dintre persoana fizică asociat unic cu însuși SRL-ul unipersonal deținut, erau soluții care fuseseră deja experimentate în experiența mai îndelungată a economiei franceze, dar și adoptate de legiuitorul francez drept soluții formale pentru practica existentă și extinsă. În aceste condiții, este de neînțeles felul în care poate fi indicată în anul 2020 legea și doctrina franceză în sensul menținerii unei limitări cu privire la calitatea de asociat unic în societăți cu răspundere limitată multiple, indiferent că vorbim despre un asociat persoană fizică sau persoană juridică. Punctul de vedere al Consiliului Legislativ Consiliul Legislativ afirmă în mod eronat că „în dreptul francez, această limitare – ca o persoană fizică sau juridică să nu poată fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată – a fost stabilită în vederea reducerii societăților fictive” citând tratatul lui P. Merle, ce-i drept în ediția din anul 2000. Este greu de crezut că optica autorului s-ar fi schimbat între timp, și ne aflăm mai degrabă în prezența unei interpretări eronate ale lui Merle. Ceea ce afirmă acesta, recurgând la rândul său la expresia altui autor,[13]este că introducerea societății unipersonale în 1985 a reprezentat o lege de „asanare juridică” prin raportare la multitudinea de societăți comerciale nu fictive în sine, ci fictive cu privire la caracterul pluripersonal prin includerea unor „pichotes” în componența nominală a societății.[14] Așadar, legea franceză din 1985 a redus într-adevăr numărul unor societăți cu o componentă fictivă, dar nu prin limitarea dreptului persoanelor fizice de a fi asociați unici în mai multe SRL-uri, ci prin însăși reglementarea posibilității de a fi asociați unici chiar și într-un singur SRL. Același efect de asanare ar putea fi atribuit și modificării din 1994 care a permis și persoanelor fizice de a fi asociați unici în mai multe SRL-uri, posibilitate existentă deja persoanelor juridice. Având în vedere că în aproximativ 30% din totalitatea SRL-urilor cu doi asociați din România, unul dintre asociați deține peste 90% din părțile sociale, un efect similar de asanare ar putea apărea în anii următori și la noi. Tot de neînțeles este și citarea de către Consiliul Legislativ a unui autor român care pe de o parte interpretează în această limitare intenția legiuitorului român din 1990 de a preîntâmpina o posibilă încălcare a legii, dar pe de altă parte continuă în a explica ușurința cu care poate fi eludată limitarea prin metodele care au determinat legiuitorul francez să renunțe cu totul la interdicție.[15] Este aproape ca și cum ar citi cuvintele în ordine, dar nu le-ar înțelege împreună. Punctul de vedere al guvernului Punctul de vedere exprimat de magistrații asimilați din guvern este mai puțin coerent, raportându-se pe de o parte la anumite directive europene care reglementează unele condiții privind societatea unipersonală pe acțiuni, nu cea cu răspundere limitată reglementată de articolul 14 al legii societăților comerciale. Cu privire la condiționarea stabilirii sediului social în imobile (sau camere) diferite, magistrații asimilați ai guvernului se rezumă la a indica doar că această condiție a fost introdusă pentru a controla mai strict stabilirea societăților comerciale, fără a indica felul în care această măsură și-ar fi atins scopul sau, mai problematic, fără a adresa faptul că România a continuat să se afle în topul țărilor cu o evaziune fiscală ridicată chiar și cu un control mai strict. Cererea de reexaminare a președintelui Nici cererea de reexaminare nu aduce argumente substanțiale cu privire la menținerea interdicțiilor. Pe de o parte, din motive neclare, semnalează din capul locului că Directiva 2009/102/CE nu interzice statelor membre să instituie interdicția de a fi asociat unic în mai multe SRL-uri. Continuă apoi în a argumenta că prin deschiderea unui număr „nelimitat” de SRL-uri se diluează răspunderea asociatului unic pentru datoriile societăților. Cu toate acestea, este bine-cunoscut faptul că asociații nu răspund cu „același aport” pentru datoriile tuturor societăților, ci răspund doar în limita aportului adus fiecărei societăți în parte. Atragerea răspunderii nelimitate a asociatului în caz de fraudă în condițiile articolului 237^1 din legea societăților are aceeași (dis)utilitate fie că o persoană fizică deschide zece SRL-uri ca asociat unic, fie că deschide unul ca asociat unic și 9 prin introducerea unor „pichotes” cu o participație nominală și minoritară. Altfel spus, dacă deschiderea unui număr nelimitat de societăți ca asociat unic subțiază răspunderea patrimonială a asociatului unic, în ipoteze cu totul excepționale și limitate, nu este clar în ce fel „îngroașă” în vreun fel această răspundere un al doilea om de paie (sau, chiar SRL-ul unipersonal însuși, pentru un caz și mai clar). Revenind la doctrina franceză, considerată de autoritățile române atât de valoroasă în a ne îndruma, e de remarcat că încă dinaintea ridicării interdicției inclusiv în Franța, s-a subliniat că acest risc al răspunderii patrimoniale nu este specific societăților unipersonale, ci și al celor pluripersonale. Dimpotrivă, adevăratul risc semnalat îl privește pe asociatul unic care se expune răspunderii cu patrimoniul personal, dacă fraudează sau pur și simplu nu este atent în gestionarea patrimoniilor separate.[16] Tot la fel de neclar este presupusa îngreunare a combaterii evaziunii fiscale în condițiile stabilirii sediului social la același imobil. Reglementarea anterioară fragmenta, pentru toată lumea, inclusiv pentru antreprenorii de bună-credință, stabilirea sediilor sociale prin recurgerea la unor diferențieri de tipul „camera 1, 2, 3…” ceea ce nu era de natură să împiedice în vreun fel evaziunea fiscală. Dimpotrivă, dacă aglomerarea unui număr ridicat de sedii sociale la același imobil este în vreun fel un indicator sau o practică caracteristică evaziunii fiscale (în mod neexplicat), interzicerea acestui lucru nu este de natură să împiedice însăși evaziunea, așa cum rezultă în mod evident și din practică. Este mai degrabă de natură să conducă la răsfirarea societăților evazioniste în sedii/camere diferite, asemeni tuturor societăților. Văzut în felul acesta, s-ar putea interpreta că măsura aceasta a fost poate introdusă pentru a facilita evaziunea, nu pentru a o combate. În orice caz, dacă în realitate aglomerarea sediilor sociale la același imobil chiar reprezintă un semnal relevant, atunci permiterea acestui lucru este de dorit, pentru o mai bună interogare automată a bazei de date și identificare a unor societăți cu potențial risc de evaziune. Sesizarea de neconstituționalitate din partea guvernului Pe data de 30 aprilie s-a depus o sesizare de neconstituționalitate care a împiedicat promulgarea legii. Fără a intra în discuția admisibilității acesteia, câteva aspecte din motivarea ei merită menționate, având în vedere că discută mai degrabă oportunitatea politică decât constituționalitatea legii. Din capul locului trebuie subliniat însă că este cel puțin curios faptul că pe parcursul întregului proces legislativ nici una din părțile implicate, și mai ales guvernul, nu a ridicat vreo problemă de constituționalitate a legii, în ciuda unei afirmații false în cursul sesizării că cererea de reexaminare a președintelui ar fi făcut acest lucru. Nu este singura afirmație pur și simplu falsă (sau mincinoasă, într-o optică mai puțin optimistă) care poate fi găsită pe parcursul sesizării, ceea ce pune la îndoială întreagă muncă a personalului juridic asimilat magistraților din guvern. Cel mai interesant aspect al sesizării de neconstituționalitate este că subliniază că legea nu este neconstituțională în sine, însă neadoptarea altor reglementări concomitent ar face-o neconstituțională prin crearea unui vid legislativ cu privire la protejarea creditorilor și răspunderea patrimonială. Acest lucru este absurd, având în vedere multitudinea de reglementări care supraviețuiesc și operează neîngrădit de legea atacată, în ramuri multiple de drept care acoperă spectrul de la civil la penal. Ridicolul devine și mai pronunțat, însă, atunci când personalul asimilat magistraților indică reglementările altor țări care ar fi putut acoperi vidul legislativ pe care și-l imaginează. Am văzut deja că în Franța abrogarea de acum 26 de ani a interdicției privind societatea unipersonală a făcut parte dintr-o lege de simplificare a birocrației și încurajare a liberei inițiative. Așa cum este și normal, legea s-a rezumat la un singur obiect clar și neîngrădit de adoptarea altor „mecanisme”, „măsuri” sau reglementări de „control”. Personalul asimilat magistraților din guvern afirmă însă că legea franceză impune drept mecanism de control pentru SRL-urile unipersonale un regim fiscal diferit. În realitate, regimul fiscal este lăsat la opțiunea contribuabilului. Nu este clar dacă este o eroare de înțelegere din partea personalului de specialitate asimilat magistraților sau o încercare de a induce în eroare, însă cert este că argumentul regimului fiscal alternativ este lipsit de substanță. Totuși, dacă regimul fiscal alternativ ar acoperi un imaginat vid legislativ, cu siguranță guvernul poate iniția modificările oportune în normele fiscale aplicabile. Va fi interesant de văzut dacă va face această schimbare liberală, lărgind libertatea de opțiune a contribuabilului în mod corespunzător cu exemplul indicat drept dezirabil și pentru legea românească. Un alt exemplu interesant de mecanism pentru a acoperi vidul legislativ imaginat este acela al capitalului social minim. În România putem spune că acesta este modic, în sumă de 200 RON, indiferent că este vorba de un SRL unipersonal, indiferent că este vorba de unul cu mai mulți asociați. Dacă Franța stabilește un capital social de 1 EUR și nu servește argumentului înaintat în sesizare, magistrații asimilați încearcă să recurgă la exemplul altei țări. În Germania, legea stabilește pentru GmbH un capital social minim de 25,000 EUR ceea ce acordă un grad corespunzător de protecție creditorilor sociali. Dacă și România ar avea un capital social minim de un asemenea nivel, abrogarea interdicției de a fi asociat unic în mai multe societăți nu ar mai fi neconstituțională. Nici în acest caz nu este clar dacă magistrații asimilați pur și simplu nu știu despre ce vorbesc, sau încearcă să inducă în eroare în mod intenționat. Nu se face nici o mențiune despre reforma pe care a cunoscut-o dreptul german acum peste 10 ani, pe fondul unei concurențe cu regimul societăților cu răspundere limitată englezești, dar și pe fondul unui șomaj ridicat la care ar fi vrut să răspundă cu relaxarea condițiilor de înființare a unei societăți cu răspundere limitată. Soluția adoptată de legiuitorul german a fost reglementarea unui mini-GmbH, cu capital social de minim 1 EUR, și a răspuns cu succes concurenței societăților englezești. Un lucru are meritul de a fi discutat în experiența germană, și anume reglementarea acestei forme de societate cu răspundere limitată ca specie a GmbH-ului fără a afecta capitalul social minim al acestei forme de societate și imaginea de societate comercială bine capitalizată. Deși asta a oferit prilejul magistraților asimilați din guvern să inducă în eroare cu privire la condițiile înființării unei societăți cu răspundere limitată în Germania, și cu toate că nu are nici o legătură cu caracterul unipersonal, este de apreciat posibilitatea pe care o au antreprenorii germani de a semnala capitalizarea substanțială a întreprinderilor lor prin forma de organizare a societății. Cu toate astea, relevanța în argumentul caracterului unipersonal al societății este îndoielnică. Acestea sunt doar câteva critici selective dintr-un ansamblu de afirmații incomplete, confuze sau pur și simplu false cuprinse în sesizare. Decizia Curții Constituționale, în cazul puțin probabil al admisibilității dat fiind faptul că magistrații asimilați ai guvernului critică mai degrabă oportunitatea liberalizării decât constituționalitatea ei, va fi în orice caz interesantă. Curtea urmează să se pronunțe asupra sesizării pe data de 4 iunie 2020. Concluzie Toate aceste lucruri sunt greu de apreciat într-o țară obișnuită să legifereze prin intermediul ordonanțelor, fără un proces clar și public al dezbaterilor, al discutării intențiilor și raționamentelor din spatele unor modificări legislative. Sau într-o țară obișnuită să preia, talmeș-balmeș, niște norme „de inspirație” franceză fără să înțeleagă de fapt de ce interzice anumite lucruri (și dacă are cumva sens să o facă). Sau într-o țară în care ne raportăm la doctrina franceză trăgând concluziile opuse, iar la doctrina românească selectiv, neinspirat și de cel mult câteva pagini.[17] Cel mai curios în toată povestea aceasta este următorul lucru: în ciuda faptului că proiectul acestei legi a fost depus în anul 2017, că a trecut prin mai multe comisii parlamentare, că a trecut prin plenul ambelor camere parlamentare, că a fost retrimis de către președinte spre reexaminare reluându-se astfel acest parcurs în parlament, nu există amendamente propuse la lege (cu excepția unuia care viza renunțarea la însuși obiectul legii). Nici probleme de constituționalitate nu au fost indicate până la depunerea sesizării inexplicabile. Toate acele măsuri reclamate ca fiind necesare sau importante de două guverne de culori diferite și de președinte nu s-au concretizat în nici un fel, nu au devenit amendamente propuse parlamentului, nu au rămas decât un spectru ambiguu și nedefinit al unei potențiale evaziuni fiscale din partea unor posibili evazioniști care se presupune că erau împiedicați în activitatea lor infracțională de faptul că trebuia introdus un om de paie în participația societății sau stabilit sediul în camera 2 a unui imobil. Pentru aceștia s-au limitat drepturile economice ale românilor timp de 30 de ani, copiindu-se o lege formă-fără-fond de la francezi, și lăsând lucrurile așa. Anul acesta a avut loc cel mai firesc lucru din lume: puterea legislativă a adoptat o lege, după un proces public de aproape 3 ani de zile, care ne aliniază cu mediul de afaceri existent în alte țări de mai mulți ani, sau chiar zeci de ani. Și, mai important, prezumția de lucru nu a fost a vinovăției, ci aceea că românii vor să facă afaceri liberi. Sesizarea de neconstituționalitate depusă în ultimul ceas nu poate fi înțeleasă decât drept un eșec. Un eșec al participării guvernului în procesul legislativ într-un mod constructiv, deși arătase că nu este de acord cu liberalizarea. Un eșec al magistraților asimilați din guvern de a argumenta o critică de neconstituționalitate, substituind în schimb un argument de oportunitate pe fondul propriei turpitudini în a combate, chiar și cu controalele suplimentare pe care încearcă să le justifice drept esențiale, un fenomen de evaziune care prosperă în România de la bun început. Nu în ultimul rând este un eșec de viziune, de coloană și de integritate al consilierilor economici liberali care, odată ajunși într-o poziție în care ar putea influența liberalizarea mediului de afaceri chiar și cu puțin, mult prea puțin pentru nevoile mediului privat din România, fie tac complice, fie ne întreabă din turnul de fildeș al planificatorului de stat: la ce vă trebuie vouă mai multe firme? Sursa: juridice.ro

Indemnizația de șomaj tehnic și cea pentru PFA-uri nu vor putea fi poprite nici în următoarea perioadă Executivul a stabilit, printr-o ordonanță oficializată recent, să prelungească perioada în care poprirea indemnizațiilor de șomaj tehnic acoperite prin ajutorul cerut de firme statului și poprirea indemnizațiilor speciale pentru persoanele fizice autorizate (PFA) și alți profesioniști care și-au întrerupt activitatea nu este posibilă. Mai exact, aceste indemnizații nu vor putea fi poprite pe toată perioada acordării lor și, în condițiile în care acordarea lor a fost prelungită până, cel puțin, pe 31 mai, acestea sunt puse la adăpost de eventuale executări până atunci. Recent a fost stabilită, prin intermediul OUG nr. 70/2020, document publicat joi în Monitorul Oficial, prelungirea perioadei în care statul acordă o serie de forme de ajutor celor afectați de pandemia de coronavirus, inclusiv pentru indemnizațiile de șomaj tehnic pentru salariații suspendați și pentru cele destinate profesioniștilor. Concret, aceste două tipuri de indemnizații se vor acorda și în perioada cuprinsă între încetarea stării de urgență (14 mai) și 31 mai 2020, existând posibilitatea prelungirii acordării acestora și dincolo de această în domeniile în care se vor menține restricțiile impuse la instituirea stării de urgență. Astfel, ținând cont de faptul că OUG 70/2020 stabilește că indemnizațiile de mai sus nu pot fi poprite pe durata acordării lor, sumele provenite din acestea nu vor putea fi afectate de acest tip de executare silită până, cel puțin, la sfârșitul acestei luni. Pe toată perioada stării de urgență, sumele provenite din indemnizațiile de șomaj tehnic și cele pentru profesioniști nu au putut fi supuse popririi, modificarea adusă la începutul perioadei speciale fiind necesară, întrucât legislația permitea înainte poprirea acestor sume de bani. Varianta inițială a acestei măsuri, cea care s-a aplicat pe perioada stării de urgență, era prevăzută să se aplice pe o perioadă mai lungă după ridicarea stării speciale, în timp ce acum, perioada în care poprirea indemnizațiilor nu e posibilă coincide cu perioada în care se acordă acestea. Sursa: avocatnet.ro

Stare de alertă: Ce activități vor fi reluate, ce spații se vor deschide și în ce condiții Odată cu instituirea stării de alertă, mai multe tipuri de spații și afaceri vor putea fi redeschise, inclusiv micile mall-uri, săli de spectacol, librării și biblioteci. Măsurile adoptate miercuri în Parlament fac însă referire la unele reguli stricte de protecție, pe care autoritățile le vor stabili ulterior, nefiind exclusă suspendarea activităților dacă măsurile nu sunt respectate. 1. O măsură din proiectul adoptat miercuri cu votul decisiv la deputați vizează suspendarea activităților de comercializare a produselor și serviciilor în centrele comerciale cu mai multe magazine, dar de la această regulă sunt stabilite unele excepții. Mai exact, nu se va suspenda activitatea în centrele comerciale mici de sub 15.000 de metri pătrați, cu magazine individuale din incintă sub 500 de metri pătrați fiecare. Asta înseamnă că, după starea de urgență și pe perioada stării de alertă aceste centre comerciale vor putea fi deschise. În motivarea acestei măsuri, parlamentarii s-au referit la centrele comerciale din provincie, unde oamenii nu se duc ca să petreacă timpul liber prin cinematografe, spații de luat masa, de joacă etc., ci sunt locuri pentru a rezolva cumpărăturile strict necesare și serviciile indispensabile. Așadar, mall-urile mari, care depășesc cei 15.000 de metri pătrați, rămân închise. "Serviciile importante sunt: ştampile, copiat chei, curăţătorie, schimb valutar, casa de amanet, suplimente nutritive, farmacie, birou asigurări, florărie, servicii şi reparaţii GSM, tablete şi laptopuri, parfumerie, optică medicală, magazine de telefoane, bijuterii, cadouri, magazine de cărţi, agenţii de turism, mercerie, şosetărie, copy center, tăbăcărie, ceasornicărie, fiecare pe suprafeţe între 2 si max 40 mp, dar nu mai mult ca 100-200 mp total", au mai punctat parlamentarii în motivarea deciziei. 2. De asemenea, sunt permise, pe perioada stării de alertă, următoarele activități comerciale, potrivit proiectului: vânzarea produselor electronice și electrocasnice, doar dacă operatorii economici asigură livrarea acestora la domiciliul/ sediul cumpărătorului; activitatea desfășurată de operatorii economici din cadrul centrelor comerciale care au accesul asigurat direct din exteriorul incintei și este întreruptă comunicarea cu restul complexului; activitatea desfășurată de către magazinele agroalimentare, farmacii, cabinetele stomatologice, curățătorii de haine și centrele de îngrijire personală, precum și vânzarea produselor și serviciilor de optică medicală. Atenție! Atât angajații, cât și clienții vor fi obligați să poarte măști de protecție. 3. Se vor deschide muzeele, bibliotecile, librăriile, cinematografele, studiourile de producție de film și audiovizual, sălile de spectacole și/sau concerte, centrele ori căminele culturale, precum și evenimentele în aer liber și festivalurile vor fi permise, dar numai în condițiile impuse de protecție sanitară de către ministerele de resort. Dacă nu vor fi respectate măsurile impuse, activitățile vor putea fi suspendate. 4. În lăcașurile de cult accesul se va face numai conform regulilor de protecție sanitară stabilite de autorități. 5. Cât privește transportul rutier, ministrul transporturilor va putea impune restricții cu privire la "igiena şi dezinfecţia mijloacelor de transport persoane, procedurile şi protocoalele din interiorul mijloacelor de transport, gradul şi modul de ocupare al mijloacelor de transport, regulile de conduită pentru personalul operatorilor şi pentru pasageri, precum şi privitor la informarea personalului şi pasagerilor, în scopul prevenirii contaminării pasagerilor şi personalului ce activează în domeniul transportului rutier". Cu alte cuvinte, transportul realizat de firme private va putea fi limitat în sensul impunerii unui număr maxim de pasageri într-o cursă, de pildă. 6. În domeniul transportului aerian, zborurile vor putea fi reluate, dar se vor putea dispune de către ministrul transporturilor anumite restricții, cu privire la: "igiena şi dezinfecţia spaţiilor comune, echipamentelor, mijloacelor de transport şi aeronavelor, procedurile şi protocoalele din interiorul aeroporturilor şi aeronavelor, regulile de conduită pentru personalul operatorilor aeroportuari, aerieni şi pentru pasageri, precum şi privitor la informarea personalului şi pasagerilor, în scopul .prevenirii contaminării pasagerilor şi personalului ce activează în domeniul transportului aerian". 7. Pe durata stării de alertă, autoritățile locale vor avea obligația să asigure accesul cetățenilor pentru desfășurarea activităților sportive în aer liber cu acordul CNSSU în parcurile localităților și pe terenurile de sport ale instituțiilor aflate în administrare. Atenție! Măsurile aplicabile pe perioada stării de alertă vor deveni oficiale odată ce legea intră în vigoare, la trei zile după publicarea sa în Monitorul Oficial. Sursa: avocatnet.ro

Ce se întâmplă cu carantina obligatorie și cu zborurile, după ce expiră starea de urgență? Ce se întâmplă cu carantina obligatorie și cu zborurile, după ce expiră starea de urgență? Premierul Ludovic Orban a declarat luni seară la Digi24 că este posibil ca după 15 mai să nu mai fie impusă carantina instituționalizată pentru persoanele care vin în țară din zonele roșii, dar deocamdată nu a fost luată decizia finală, ci e doar o discuție la nivelul comitetului de experți. În ceea ce privește deschiderea traficului aerian către destinații externe din Europa, decizia va fi luată la nivel european și autoritățile din România vor ține cont de aceasta. Ce au discutat Klaus Iohannis și Mugur Isărescu. Detalii de culise de la întâlnirea de la Cotroceni privind viitorul economic Deficitul trebuie acoperit ca să nu fie necesare măsuri de austeritate, a susținut președintele Klaus Iohannis la întâlnirea de la Cotroceni la care au participat guvernatorul BNR Mugur Isărescu și Ministrul Finanțelor, Florin Cîțu, a declarat la Digi24 Dan Suciu purtătorul de cuvânt al Băncii Naționale din România. "Una din discuțiile esențiale din acest moment care se neglijează din partea politicienilor și a mediului de afaceri este că de ce nu ne împrumutăm mai mult, de ce nu dăm mai mult. Aceste împrumuturi trebuie să fie disponibile, adică statul român trebuie să facă rost de acești bani. Se poate împrumuta până la un anumit punct peste acel 3% deficit despre care vorbeam, dar statul nu se poate împrumuta la infinit", a declarat Dan Suciu. Una din cele mai bogate țări din lume este în criză. Triplează TVA, la doar doi ani după ce a introdus taxa, pentru a salva economia Arabia Saudită triplează taxa pe valoare adăugată (TVA) ca parte a măsurilor de austeritate luate pentru a sprijini economia lovită de criza provocată de coronavirus. De asemenea, guvernul de la Riad a anunțat că va fi suspendată acordarea alocaţiei ce acoperea costul de trai al angajaţilor de la stat. Cei 1,5 milioane de bugetari primeau, începând cu 2018, aproximativ 1.000 de riali (270 de dolari) pe lună, relatează BBC NEWS. Deciziile au fost luate pentru că veniturile ţării dependente de vânzările de petrol s-au prăbuşit odată cu preţurile mondiale ale ţiţeiului după declanșarea pandemiei. Peste 10.000 de companii au ales avocatnet.ro premium ca sursa de informare. Abonează-te la avocatnet.ro premium și noi te informăm. Zilnic, în timp real, pe email sau direct în platformă. Sursa: avocatnet.ro

Ce activitate debordanta.

Bun venit, Liviu!

Dreptul la un proces echitabil şi impactul său asupra jurisdicţiei constituţionale din România 1. Scurte consideraţii asupra justiţiei constituţionale din România Revoluţia din decembrie 1989 a marcat trecerea României de la un regim de tip totalitar la o societate democratică, întemeiată pe valorile autentice ale statului de drept, iar în contextul evenimentelor istorice care au urmat, adoptarea Constituţiei din anul 1991 a stabilit noile coordonate ale unui stat de drept, democratic şi social, prin instituirea unui cadru juridic fundamental al noilor orientări. Valorificând tradiţia constituţională din România, dar şi exigenţele constituţionale ale statelor europene occidentale, Constituţia din 1991 a consacrat o serie de structuri care să permită transpunerea celor mai importante direcţii, principii şi deziderate, prin reglementarea unor noi autorităţi publice, printre care şi Curtea Constituţională. Organizată în temeiul dispoziţiilor art. 142 – 147 din Constituţia României şi Legii organice nr. 47/1992, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, fiind unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România. Deşi înfiinţarea oficială al Curţii Constituţionale a României reprezintă consecinţa firească a receptării modelului european de control al constituţionalităţii legilor, justiţia constituţională din România s-a afirmat „pe cale pretoriană” încă din anul 1912, printr-o hotărâre judecătorească a Tribunalului Ilfov din Bucureşti, pe baza modelului american al controlului de constituţionalitate exercitat de autorităţile judecătoreşti. Această hotărâre, care a avut un impact deosebit chiar şi în doctrina franceză pe care s-a întemeiat, a avut la bază principiul supremaţiei Constituţiei, iar sistemul de referinţă care i-a servit ca model a fost consacrat prin Constituţia din 1923, stabilindu-se în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie în secţiuni unite sarcina de a exercita un control de constituţionalitate a posteriori, limitat la cazul dedus judecăţii şi fără caracter sistematic. În urma instaurării regimurilor dictatoriale şi totalitare de după 1938, controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor a fost abrogat, în timp ce Constituţia României din 1965 a instituit doar un control preventiv de constituţionalitate al legilor, în cadrul unei proceduri de tip parlamentar care nu a avut eficienţa dorită, datorită caracterului său eminamente politic. Fiind receptivă celui de al treilea val al sistemului european de control în materia constituţionalităţii legilor, Constituţia României din 1991 a stabilit această competenţă în sarcina unui organ specializat, centralizat, cu o funcţionalitate multiplă, ale cărui atribuţii, organizare şi funcţionare îl apropie, dar îl şi diferenţiază de restul modelor de comparaţie din democraţiile europene contemporane. Atribuţiile Curţii Constituţionale, în forma iniţială prevăzută prin Constituţia din 1991 şi Legea nr. 47/1992, au fost redefinite, ca urmare a modificărilor aduse actului fundamental şi legii organice prin Legea de revizuire a Constituţiei României din 2003[1], act normativ care, pe lângă instituirea unor temeiuri constituţionale necesare integrării României în comunitatea euro-atlantică, a urmărit să valorifice şi rezultatele unui deceniu de activitate al Curţii Constituţionale, asigurând sporirea eficienţei unei instituţii integrate Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene. Pe această cale, s-a înscris şi ideea ca o instituţie naţională, aşa cum este şi Curtea Constituţională, să fie compatibilizată cu instituţii similare consacrate în statele Uniunii Europene, prin lărgirea subiectelor de sezină şi includerea Avocatului Poporului ca titular al dreptului de sesizare a Curţii în cadrul controlului prealabil, dar şi prin conferirea unor atribuţii noi şi modificarea unor atribuţii mai vechi ale Curţii. Potrivit art. 146 din Constituţia României, Curtea Constituţională a României are următoarele atribuţii: a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei; b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori; c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori; d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului; e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii; f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului; g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului; h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României; i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia; j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni; k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic; l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii. Toate aceste atribuţii şi limitele exercitării unora dintre ele sunt prevăzute şi prin Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, ele fiind dezvoltate şi printr-o bogată jurisprudenţă a Curţii, care a avut rolul de complini sau explicita anumite prevederi insuficient conturate şi care au dat naştere, de-a lungul timpului, unor dispute practice şi doctrinare. Deşi de-a lungul timpului, unele dintre aceste atribuţii au fost exercitate şi aduse la îndeplinire cu stricta respectare a cadrului constituţional, este cert că anumite atribuţii, împoreună cu deciziile emise în exercitarea lor, au fost influenţate de compoziţia Curţii Constituţionale, de comportamentul constituţional loial al celorlalte autorităţi publice, de precizia şi predictibilitatea normelor procedurale aplicabile, dar şi de consecvenţa acestei instituţii în interpretarea aceloraşi reguli de drept. Acest demers, departe de a fi unul exhaustiv, îşi propune să aducă în atenţia celor interesaţi doar una din competenţele funcţionale ale Curţii Constituţionale, dintr-o dublă perspectivă, teoretică şi aplicativă, prin lansarea unei teme de dezbateri de actualitate, care, prin raportare la unele exemple de practică relativ recente, să constituie chiar sursa unor viitoare analize şi reglementări ale spaţiului comun european. După cum vom vedea, demersul nostru nu este unul deloc întâmplător, deoarece, prin rolul şi poziţia pe care o ocupă, justiţia constituţională îşi pune tot mai mult amprenta asupra bunei funcţionări a statului de drept, motiv pentru care aceasta nu poate funcţiona, la rândul său, în afara unor coordonate, care să contribuie la consolidarea principiilor de bază ale democraţiei, la sporirea încrederii cetăţenilor în autorităţile publice şi la triumful supremaţiei Constituţiei şi legii ca pilon fundamental al statului de drept. 2. Exigenţele dreptului la un proces echitabil prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în cazul conflictelor de natură constituţională Apariţia unor conflicte între autorităţile publice este inevitabilă, deoarece, deşi în îndeplinirea mandatelor ce le revin, aceste autorităţi trebuie să exprime un comportament constituţional loial, principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat implică, în cadrul colaborării, şi zone de autonomie şi indepedenţă, în care autorităţile riscă să interfereze. Conflictele juridice de natură constituţională se soluţionează în prezent de diferite tribunale constituţionale din Europa sau alte continente, însă ele conduc, din păcate, şi la conflicte deschise între curţile constituţionale şi respectivele autorităţi. Pe bună dreptate, în doctrină s-a arătat că această atribuţie presupune o intervenţie în zone deseori delicate, greu de arbitrat, cu orgolii greu de satisfăcut. În exercitarea acestei atribuţii, judecătorii constituţionali trebuie să manifeste grijă şi reţinere, pentru a nu fi atraşi în capcane, să manifeste independenţă şi imparţialitate, prudenţă şi tact, precum şi o bogată imaginaţie în spirit constituţional. [2] În conformitate cu dispoziţiile art. 146 lit. e din Constituţia României, revizuită, Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii. Dispoziţii asemănătoare se regăsesc şi în cuprinsul Legii nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a României (art. 11 şi art. 34-36), aceste norme reglementând tipul hotârârii pronunţate şi procedura de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională. Procedura de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională, finalizată printr-o decizie, este una relativ simplă, iar aceasta prevede că cererea de soluţionare a conflictului va menţiona autorităţile publice aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea poziţiei părţilor şi opinia autorului cererii. Primind cererea, preşedintele Curţii Constituţionale o va comunica părţilor aflate în conflict, solicitându-le să îşi exprime, în scris, în termenul stabilit, punctul de vedere asupra conţinutului conflictului, precum şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia, şi va desemna judecătorul-raportor. La data primirii ultimului punct de vedere, dar nu mai târziu de 20 de zile de la primirea cererii, preşedintele Curţii Constituţionale stabileşte termenul pentru şedinţa de judecată şi citează părţile implicate în conflict. Dezbaterea va avea loc la data stabilită de preşedintele Curţii Constituţionale chiar dacă vreuna dintre autorităţile publice implicate nu respectă termenul stabilit pentru prezentarea punctului de vedere. Dezbaterea are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul-raportor, a cererii de sesizare, a punctelor de vedere prezentate, a probelor administrate şi a susţinerilor părţilor. Decizia prin care se soluţionează conflictul juridic de natură constituţională este definitivă şi se comunică autorului sesizării, precum şi părţilor aflate în conflict, înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României. Ceea ce nu reglementează însă Constituţia şi nici Legea organică este conţinutul propriu-zis al conflictului juridic de natură constituţională, care nu este definit ca atare de legiuitor şi nici nu este subordonat anumitor condiţii expres prevăzute prin lege, care să vină şi în întâmpinarea tuturor garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil, pe care art. 6 din CEDO îl consacră. Este real că, printr-o serie de decizii, cum sunt, cu titlu de exemplu, cele cu nr. 53 din 28.01.2005 sau nr. 435 din 26.06.2006, Curtea Constituţională a stabilit semnificaţia conflictului juridic de natură constituţională între autorităţile publice, subliniind că acesta presupune „acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor”. Din perspectivă procedurală însă, nici Constituţia şi nici legea organică nu conţin dispoziţii suficient de acoperitoare cu privire la o serie de situaţii atipice, întrucât nu prevăd necesitatea încunoştiinţării persoanelor şi entităţilor străine de un eventual conflict şi nici a prezentării de către acestea a unui punct de vedere motivat, atunci când efectele deciziei s-ar putea răsfrânge asupra lor. Din economia dispoziţilor de drept intern rezultă că procedura desfăşurată în faţa Curţii Constituţionale se derulează cu alicarea unor garanţii fundamentale ale procesului echitabil : publicitatea şi contradictorialitatea procedurii, dreptul la apărare, nemijlocirea şi principiul independenţei judecătorilor. Într-adevăr, cele mai multe din procedurile de acest gen s-au desfăşurat cu stricta respectare a acestor principii şi cu directa participare a părţilor implicate în conflict, dar jurisprudenţa de dată recentă demonstrează că în anumite situaţii, efectele nemijlocite ale unor proceduri se pot răsfrânge asupra unor persoane sau entităţi care nu sunt părţi în conflict şi cărora dreptul la apărare, dreptul la o cale efectivă de atac şi dreptul de acces la o instanţă le pot fi încălcate. Exemplul cel mai edificator cu putinţă se referă la situaţia revocării din funcţie a conducătorului unei autorităţi publice sau a unei structuri specializate, în cazul în care părţile implicate în procedura de numire şi revocare, aflate în conflict, nu înţeleg să se pună de acord asupra viitoarei decizii, una dintre aceste părţi fiind învestită cu atribuţii de decizie, iar o alta înţelegând să supună celei dintâi o propunere de revocare din funcţie a respectivei persoane. Un exemplu de dată relativ recentă este reprezentat de Decizia nr. 358/30.05.2018 a Curţii Constituţionale a României, prin care aceasta, în rezolvarea unui conflict juridic de natură constituţională, generat de refuzul Preşedintelului României de a da curs propunerii Ministrului Justiţiei de revocare din funcţie a procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, a impus Preşedintelului României să emită decretul de revocare din funcţie a procurorulu-şef al acestei Direcţii. În motivarea deciziei sale, Curtea Constituţională reţine că Preşedintele României nu este îndreptăţit să facă o analiză decizională asupra modului în care este motivată propunerea, în schimb, acesta poate deschide un dialog cu ministrul Justiţiei cu privire la aceste aspecte. Curtea Constituţională arată că nu este nici rolul preşedintelui şi nici cel al Curţii Constituţionale de a face un control al acestei evaluări pentru că, într-un atare caz, ar denatura rolul ministrului Justiţiei şi s-ar transforma în autorităţi de control al modului în care Ministrul Justiţiei înţelege să îşi exercite competenţa constituţională discreţionară minimală ce se reflectă în evaluarea realizată. Curtea Constituţională constată, astfel, că şeful statului a făcut în acest caz o „evaluare a evaluării” Ministrului Justiţiei, cu alte cuvinte a temeiniciei motivelor cuprinse în propunerea de revocare, plasându-se deasupra autorităţii ministrului Justiţiei, ceea ce încalcă Constituţia. Specific dispozitivului Deciziei Curţii Constituţionale, este şi faptul că acesta îl obligă pe Preşedintele României să emită decretul de revocare din funcţie a procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, precum şi faptul că în lumina considerentelor şi jurisprudenţei sale, Curtea nu îi oferă acestuia o cale de atac, cu privire la motivele de fond ce au stat la baza revocării din funcţie, o eventuală cale de atac putând fi exercitată doar sub aspectul unor motive de nelegalitate ale decretului prezidenţial. Decizia Curţii Constituţionale care îl obliga pe Preşedintele României să emită decretul de revocare a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nu a fost luată în unanimitate, întrucât trei dintre judecătorii Curţii au emis opinii separate, în care au argumentat că preşedintele statului nu a declansat un conflict constituţional refuzând propunerea de revocare formulată de Ministrul Justiţiei. Indiferent de aspectele de fond şi de formă pe care conflictul juridic de natură constituţională exemplificat le ridică, această procedură a ridicat încă din start o serie de serioase probleme, referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind interesant de ştiut dacă exigenţele specifice dreptului la un proces echitabil s-ar fi aplicat şi în privinţa unei proceduri ce se desfăşoară în faţa unei instanţe de contencios constituţional şi ale cărei efecte imediate erau similare îndepărtării din funcţie a unei persoane prin orice alt act de autoritate publică. Acesta este şi motivul pentru care, în luna decembrie 2018, fostul procuror-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie s-a adresat cu o plângere Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care a reclamat încălcarea unor drepturi prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu motivarea că prin decizia sa, Curtea Constituţională a României a hotărât revocarea sa din funcţie, deşi, nu a avut calitatea de parte în conflictul soluţionat de instanţa constituţională, nu a fost citat în faţa Curţii Constituţionale şi nu a avut nici posibilitatea de a avea cel puţin calitatea de „intervenient”, pentru a-şi exprima un punct de vedere în apărare. În opinia reclamantei, încălcarea unor drepturi consfinţite prin Convenţie decurge din faptul că Decizia Curţii Constituţionale nu a putut fi contestată, inexistenţa unei căi de atac fiind stabilită de însăşi motivarea deciziei Curţii Constituţionale. Pe această cale, s-a reclamat şi faptul că în dreptul intern nu există un temei de drept, care să permită exercitarea unei căi de atac împotriva unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională, cum este şi Decizia nr. 358/30.05.2018. Altfel spus, reclamanta a pretins că în procedura finalizată prin prinunţarea de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 358 din 30 mai 2018 nu au fost respectate garanţiile unui proces echitabil, sub aspectul accesului la un tribunal, având în vedere că nu există în dreptul intern „un recurs efectiv”, un temei de drept şi o procedură internă bazată pe criterii obiective care să îi fi oferit reclamantei dreptul la o contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil referitoare la măsurile disciplinare dispuse de ministrul justiţiei şi decise de Curtea Constituţională printr-o decizie definitivă, fără cale de atac. Printr-o hotărâre luată în unanimitate la data de 05 mai 2020, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat o decizie istorică, oferind câştig de cauză reclamantei în procesul intentat statului român după revocarea sa din funcţie la data de 9 iulie 2018, prin decret al preşedintelui României, în baza unei decizii a Curţii Constituţionale, care l-a obligat pe şeful statului să o demită. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că reclamantei i-a fost încălcat dreptul de avea acces la o instanţă pentru a-şi formula apărările, garantat de articolul 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi dreptul la liberă exprimare, garantat de art. 10 din Convenţie, pornind de la afirmaţia fostului ministru al Justiţiei, care a notat în raportul care a stat la baza revocării din funcţie că reclamanta şi-a încălcat atribuţiile, făcând declaraţii presei naţionale şi internaţionale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că reclamanta şi-a exprimat punctele de vedere referitoare la amnistie şi graţiere, modificările aduse Codurilor penale şi legilor justiţiei în limitele libertăţii de exprimare şi că a transmis public punctul său de vedere asupra reformelor, în calitate de şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Curtea mai susţine că acest lucru nu a încălcat sub nicio formă prevederile legale ci, dimpotrivă, s-a încadrat în dreptul său la liberă exprimare. Curtea concluzionează că îndepărtarea reclamantei de la conducerea Direcţiei Naţionale Anticorupţie a învins scopul menţinerii independenţei judiciare şi a avut consecinţe asupra celorlalţi procurori şi judecători care au participat la dezbaterile publice privind reformele legislative. În comunicatul de presă emis de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 05.05.2020 se arată următoarele: „Cazul a vizat înlăturarea reclamantei din funcţia de procuror-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie înainte de sfârşitul celui de-al doilea mandat, în urma criticilor sale asupra reformelor legislative în domeniul corupţiei. Ea a susţinut că, de asemenea, nu a putut să conteste această decizie în instanţă. Curtea a constatat în special că nu a existat nicio modalitate pentru reclamantă de a înainta o cerere în instanţă împotriva demiterii sale, întrucât o astfel de procedură ar fi putut doar să examineze aspectele formale ale decretului prezidenţial pentru înlăturarea ei şi nu argumentul său de fond, acela că fusese înlăturată incorect pentru criticarea modificărilor legislative din legea corupţiei. Dreptul ei la libera exprimare fusese încălcat pentru că a fost revocată pentru acele critici pe care le-a făcut în exercitarea atribuţiilor pe o chestiune de mare interes public. Una dintre atribuţiile sale de procuror-şef anticorupţie a fost aceea de a-şi exprima opinia cu privire la reformele legislative care ar putea avea un impact asupra sistemului judiciar şi a independenţei sale şi asupra luptei împotriva corupţiei”. Potrivit aprecierilor Curţii, „Se pare că îndepărtarea ei prematură a învins chiar scopul menţinerii independenţei judiciare şi trebuie să fi avut un efect asupra ei şi a celorlalţi procurori şi judecători în participarea la dezbaterile publice privind reformele legislative care afectează sistemul judiciar şi independenţa judiciară.” În cuprinsul motivării deciziei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reţine că în sistemul de drept român există posibilitatea generală de a contesta în faţa instanţelor o decizie administrativă, iar un decret prezidenţial este o astfel de decizie administrativă, aşa cum se arată în punctul de vedere al Guvernului României. Totuşi, judecătorii europeni susţin că exemplele prezentate de Guvern nu privesc situaţii similare cu cea a reclamantei, mai ales că în speţă era vorba de adoptarea de către preşedinte a unui decret pentru îndepărtarea dintr-o funcţie de conducere a unui procuror, in urma unui ordin specific dat de Curtea Constituţională. Curtea Europeană a Drepturilor Omului învederează în paragrafele 114 şi 115 ale deciziei că deşi accesul într-o funcţie precum cea ocupată de către reclamantă constituie un privilegiu ce poate fi acordat de autoritatea competentă, nu acelaşi lucru se poate spune despre încetarea mandatului, fiind exclus ca decizia să fie unilaterală şi arbitrară, existând un cadru legal care ar fi trebuit să protejeze reclamanta de o astfel de decizie nelegală. Pe baza analizei cadrului legal la data revocării, Curtea constată că accesul la o instanţă al reclamantei, chiar dacă teoretic nu a fost eliminat, putea viza doar aspecte formale ale decretului şi nu ar fi condus niciodată la soluţionarea problemei de fond. „Cu privire la acest aspect, Curtea constată că, în decizia sa din 30 mai 2018, Curtea Constituţională a României a menţionat în mod special că, în circumstanţele cazului solicitantului, instanţele administrative au limitate căile de a revizui decretul prezidenţial pentru înlăturarea solicitantului. Practic, dacă reclamanta ar fi făcut un demers în instanţă, de a contesta decretul prezidenţial, ar fi fost vorba de un demers formal. O astfel de cale, dacă ar fi fost urmată de reclamantă, nu ar fi fost un remediu eficient în ce priveşte nucleul plângerii, sens în care Curtea notează : „Înlaturarea ei a fost o sancţiune disciplinară ilegală, declanşată de opiniile sale exprimate public în contextul reformelor legislative.” Astfel, Curtea precizează că reclamanta nu ar fi avut acces la o instanţă să-şi apere efectiv drepturile cu privire la revocarea disciplinară din funcţia de procuror şef DNA, în baza declaraţiilor făcute. „Având în vedere cele de mai sus, în lipsa unor exemple de jurisprudenţă internă a unor cazuri similare şi având în vedere natura obligatorie şi specifică a deciziei adoptate de CCR în cauza actuală, Curtea nu este convinsă că solicitantul avea o cale internă disponibilă pentru a ataca eficient în instanţă ceea ce intenţiona cu adevărat să conteste, şi anume motivele scoaterii ei din funcţia de procuror şef al DNA prin decretul prezidenţial din 9 iulie 2108.” Reclamanta ar fi avut posibilitatea doar de a contesta decretul de înlăturare din funcţie, dar o examinare adecvată a motivelor înlăturarii sale, prin prisma relevanţei celor constatate de ministrul Justiţiei de la acea dată a fost exclusă. „Curtea respinge obiecţia Guvernului în ceea ce priveşte neepuizarea căilor de atac interne şi concluzionează că statul respondent (România) a afectat baza dreptului de acces al solicitantului la o instanţă din cauza limitelor specifice pentru o reexaminare a cazului său prevăzute în hotărârea Curţii Constituţionale”, se arată în motivare. Potrivit deciziei, Curtea a constatat că majoritatea motivelor invocate de către fostul ministru al Justiţiei în raportul de revocare din funcţie a reclamantei, sunt opinii pe care aceasta le-a exprimat într-o calitate profesională. Mai exact, motivele prezentate de Curtea Constituţională s-au referit numai la investigaţiile deschise de DNA în legătură cu posibile fapte de corupţie comise de către membrii Guvernului şi dezvăluirea detaliilor acestora investigaţii către mass-media prin comunicate de presa. În plus, au mai fost şi declaraţiile publice ale Laurei Codruţa Kovesi în legatură cu reformele legislative propuse de Guvern şi de anchetele DNA legate de aceste reforme, care au fost citate pe larg şi comentate în cele 12 pagini ale raportului ministrului justiţiei. În plus, toate argumentele fostului ministru al justiţiei, au fost examinate de organul profesional al sistemului judiciar, Consiliul Superior al Magistraturii, ocazie cu care s-a constatat că ele nu au niciun temei factual sau legal. „Prin urmare, având în vedere cele de mai sus şi având în vedere cronologia evenimentelor în totalitatea lor, mai degrabă decât incidente separate şi distincte, există dovezi ale unei legături cauzale între exercitarea de către reclamant a libertăţii sale de exprimare şi încetarea mandatului.” „Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că principalele motive de îndepartare a reclamantei din funcţia ei de procuror şef al DNA au fost legate de dreptul ei la libertatea de exprimare, care include libertatea de a comunica opinii şi informaţii.” În concluzie, Curtea reţine că revocarea reclamantei din funcţia de procuror-şef al DNA şi motivele invocate sunt în contradicţie cu principiul că Justiţia funcţionează ca o ramură independentă a puterii de stat şi cu principiul independenţei procurorilor, care – potrivit Consiliului Europei şi altor instituţii internaţionale – este un element cheie pentru menţinerea independenţei sistemului judiciar. În încheiere, judecătorii europeni arată că îndepărtarea prematură a reclamantei din funcţia sa de procuror şef al DNA a încălcat chiar scopul menţinerii independenţei sistemului judiciar, instituit de aceste reglementări. „În plus, încetarea prematură a mandatului solicitantului a fost o sancţiune deosebit de severă, care a avut, fără îndoială, un efect de şoc, fiind astfel descurajată nu numai Kovesi, dar şi alte persoane, procurori şi judecători, de a mai participa vreodată în viitor la dezbaterile publice privind reformele legislative care afectează sistemul judiciar şi în general independenţa sistemului judiciar”. Acest fapt evidenţiază cu atât mai mult importanţa istorică a deciziei instanţei europene, prin prisma concluziei potrivit căreia revocarea din funcţie şi motivele pe care s-a întemeiat nu pot fi conciliate cu importanţa ce trebuie acordată funcţiei judiciare ca o ramură independentă a Statului şi principiului independenţei procurorilor, consacrat de multiple reglementări ale Consiliului Europei şi cele internaţionale, ca element cheie al menţinerii independenţei sistemului judiciar în ansamblul său. Pe baza argumentelor de mai sus şi ţinând cont de importanţa fundamentală a libertăţii de exprimare în chestiuni de interes general, Curtea de la Strasbourg este de părere că îndepărtarea reclamantei din funcţia de procuror şef al DNA nu a fost o măsură „necesară într-o societate democratică.” Această hotârâre nu trebuie să ne surprindă, fiind cât se poate de previzibilă. Într-adevăr, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului au apărut, de-a lungul timpului, unele nuanţări cu privire la interpretarea întinderii câmpului de aplicare a art. 6 paragraful 1 din Convenţie, deşi norma de referinţă se referă numai la plângerile privind „drepturile şi obligaţiile cu caracter civil” şi „acuzaţiile în materie penală”. Deşi în aparenţă această formulare exclude litigiile de drept public de la protecţia acordată de art. 6 din Convenţie, câmpul de aplicare a garanţiilor generale ale procesului echitabil a fost extins pe cale jurisprudenţială de către Curtea de la Strasbourg, care a arătat că aceste garanţii pot fi aplicate contenciosului funcţiei publice, dacă sunt întrunite anumite criterii, precum şi contenciosului constituţional.[3] În lumina acestei jurisprudenţe, toate garanţiile procesului echitabil funcţionează şi în fata instanţei de contencios constituţional, care, în calitatea sa de gardian obiectiv al Constituţiei, desfăşoară o serie de activităţi, care pot avea o influenţă hotărâtoare asupra protecţiei unor drepturi fundamentale ale individului. În mod cert, întrucât analizele asupra fondului cauzei exced acelor chestiuni de natură procedurală ce ne interesează în mod deosebit, ne vom limita prin a spune că aspectele reclamate prin plângerea adresată Curţii Europene a Drepturilor Omului pun în discuţie chestiuni privind compatibilitatea dreptului intern cu exigenţele dreptului la un proces echitabil, consfinţite de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, similare celor sesizate de Curte în cauza Baka împotriva Ungariei şi care decurg din lipsa accesului la o instanţă, ca urmare a eliberării din funcţie a unui magistrat de rang înalt, aşa cum a fost şi cazul Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie din Ungaria. Şi în această cauză (cererea nr. 20261/12), reclamantul Andras Baka s-a plâns cu privire la încălcarea dreptului de acces la un tribunal – prin prisma articolului 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (Convenţia), prin aceea că măsura încetării mandatului de Preşedinte al Curţii Supreme nu a putut fi contestată şi supusă unei analize judiciare efective. De asemenea, reclamantul s-a plâns de încălcarea libertăţii sale de exprimare – prin prisma articolului 10 din Convenţie, întrucât a fost înlocuit din funcţie la mijlocul mandatului (în 2012) datorită atitudinii sale critice legate de anumite chestiuni ce vizau independenţa sistemului judiciar maghiar, reflectate în noua Constituţie a Ungariei şi/sau în legislaţia subsecventă[4]. Şi în această cauză, deficienţele de drept intern au făcut ca, alături de încălcările sancţionate prin prisma art. 10 din Convenţie, sesizarea reclamantului să fie analizată şi în raport de incidenţa art. 6 din Convenţie, întrucât acestuia i s-a refuzat dreptul de acces la un tribunal, plângerea sa nefăcând obiectul unui remediu intern eficient. Sub aspectul dreptului de acces la un tribunal – consacrat de art. 6 din Convenţie, Curtea a reiterat faptul că acest articol asigură oricărei persoane dreptul de a i se analiza orice plângere vizând drepturi şi obligaţii civile de către o instanţă independentă. Din acest punct de vedere, articolul 6 din Convenţie implică, în aprecierea Curţii, „dreptul la un tribunal”, iar dreptul de acces la un astfel de tribunal sau instanţă constituie şi el un aspect al domeniului de protecţie al art. 6 (a se vedea în acest sens, cauza Golder contra Marii Britanii, hotărârea din 21 februarie 1975). În speţă, Curtea a constatat că judecătorii din Ungaria, cei de la Curtea Supremă, inclusiv preşedintele, nu sunt excluşi în mod expres de la dreptul de acces la un tribunal. Dimpotrivă, legislaţia internă maghiară stabileşte dreptul persoanelor cu funcţii de conducere în sistemul judiciar de a contesta în faţa unui organism specializat o eventuală înlocuire din funcţie. Totuşi, în circumstanţele pariculare ale cauzei, Curtea a constatat că exercitarea dreptului reclamantului de acces la un tribunal, în faţa căruia să conteste înlocuirea sa din funcţia de Preşedinte al Curţii Supreme, a fost împiedicată nu atât printr-o dispoziţie expresă, cât prin faptul că încetarea mandatului său a fost prevăzută în chiar normele tranzitorii ale legii fundamentale. Astfel, dacă vicepreşedintele instanţei supreme avea posibilitatea contestării încetării mandatului său în faţa Curţi Constituţionale (ceea ce s-a şi întâmplat), reclamantul nu avea nici măcar această posibilitate. Mai mult, observând că autorităţile maghiare nu au făcut dovada existenţei primului criteriu din cele expuse pe larg în cauza Vilho Eskelinen şi alţii contra Finlandei [MC], nr. 63235/00), respectiv nu a probat faptul că restrângerea dreptului de acces la un tribunal s-a făcut „într-un domeniu ce implică exerciţiul unor prerogative discreţionare legate de suveranitatea statului, ce prevalează în faţa intereselor indivizilor”, Curtea a conchis că a existat o încălcare a art. 6 din Convenţie. Şi până la pronunţarea acestei decizii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut prilejul de a analiza o serie de chestiuni ce ţin de achitatea procedurilor desfăşurate în faţa curţilor constituţionale, pronunţăndu-se pentru prima oară acestui aspect în cauza Ruis Mateos contra Spaniei. În această cauză, Tribunalul constituţional din Spania nu a respectat principiul egalităţii armelor, specific procedurii echitabile, garantate de către art. 6 paragraful 1 din Convenţie, întrucât avocatul statului a avut posibilitatea prezentării de obsevaţii scrise în faţa instanţei constituţionale cu privire la validitatea legii atacate, pe când reclamanţilor li s-a negat orice calitate de a interveni în această procedură specială, aspect de natură a aduce atingere principiului general al contradictorialităţii. O încălcare în acelaşi sens a Convenţiei a fost constatată ulterior de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi în alte cauze, precum Krcmar contra Republicii Cehe (2000), Niederost-Huber contra Elveţiei (2000), Mantovanelli contra Franţei (2000) şi altele, fără ca această extindere a protecţiei europene a drepturilor omului să însemne că tribunalele constituţionale sunt subordonate Curţii de la Strasbourg, ci doar că procedurile desfăşurate în faţa acestor instanţe se circumscriu aceloraşi exigenţe ale dreptului la un proces echitabil, impuse de art. 6 din Convenţie. 3. Concluzii şi propuneri de lege ferenda Dispoziţiile constituţionale introduse prin Legea de revizuire a Constituţiei din anul 2003 au consolidat funcţiile şi atribuţiile Curţii Constituţionale. Evenimentele actuale, aflate în continuă dinamică, impun ca în viitorul apropiat aceste funcţii şi atribuţii să concure la o şi mai mare consolidare a unor principii de bază ale statului de drept, cum sunt cele înscrise în art. 1 alin. 5 din Constituţie, potrivit cărora „în România respectarea Constuituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie” şi art. 16 alin. 2 din actul fundamental, conform cărora „Nimeni nu este mai presus de lege”. Pentru aceasta, este necesar ca unele proceduri constituţionale reglementate prin legislaţia internă să se armonizeze într-o mai mare măsură cu exigenţele impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, mai cu seamă că, odată cu revizuirea Constituţiei din 2003, dreptul la un proces echitabil este menţionat la art. 21 alin. 3 din actul fundamental, sub forma principiului de drept potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei lor într-un termen rezonabil. Deşi într-o primă fază orientarea jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg a fost în sensul că art. 6 din Convenţie este aplicabil doar jurisdicţiilor constituţionale declanşate la iniţiativa particularilor, în vederea exercitării controlului de constituţionalitate, în scopul apărării unor valori şi a unor drepturi fundamentale, prin intermediul recursului direct sau pe cale de excepţie, evenimentele ulterioare au condus la schimbarea acestui mod de abordare, până într-acolo încât Curtea a admis că întreg arsenalul garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil trebuie aplicate atât contenciosului funcţiei publice, cât şi contenciosului constituţional, în măsura în care acestea sunt decisive în vederea stabilirii drepturilor cu caracter civil ale reclamanţilor, indiferent de natura procedurilor interne. Încă din anul 1993, în raportul întocmit în cauza Ruiz-Mateos contra Spaniei, chiar Comisia Europeană a statuat că „atunci când dreptul naţional prevede existenţa unei jurisdicţii constituţionale, la care accesul direct sau indirect, al justiţiabililor este deschis, procedurile care se derulează în faţa ei trebuie să respecte principiile art. 6 paragraf 1 din Convenţie, atunci când decizia sa poate influenţa rezultatul litigiului din faţa instanţei ordinare”, iar această poziţie care a fost confirmată nu doar prin decizia Curţii Europene de la acea dată, ci şi printr-o bogată jurisprudenţă ulterioară. Jurisprudenţa de dată recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului merge însă chiar mai departe, prin a statua că aceste garanţii se aplică indepedent de existenţa unui litigiu aflat pe rolul instanţelor ordinare şi chiar în absenţa unei proceduri jurisdicţionale constituţionale, caracterizate prin contradictorialitate, nemijlocire şi oralitate. Aşa se şi explică de ce în cauza Baka împotriva Ungariei, Curtea de la Strasbourg a constatat că reclamantului i-a fost încălcat dreptul de acces la o instanţă şi dreptul la o cale efectivă de atac, ulterior îndepărtării sale din funcţie, fie şi în absenţa unei proceduri jurisdicţionale declanşate în faţa tribunalului constituţional ungar sau de ce s-a ajuns la extinderea sferei civile a articolului a art. 6 paragraful 1 din Convenţie la unele proceduri specifice justiţiei politice şi/sau parlamentare, precum în cauza Demicoli contra Maltei (27 august 1991), unde obiect al unei procedurii naţionale l-a constituit acţiunea introdusă împotriva unui jurnalist în faţa Camerei Reprezentanţilor din Parlamentul Maltei. Acest tip de cazuistică impune concluzia că toate garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil se impun a fi respectate şi în cazul unor conflicte juridice interne de natură constituţională, care se desfăşoară după aceleaşi reguli aplicabile controlului de constituţionalitate a legilor, dar ale căror efecte se rasfrâng asupra unor persoane străine de acest conflict şi care nu au fost citate în această procedură. Într-adevăr, Curtea Europeană a decis că lipsa de legătură cu procedurile derulate în faţa instanţelor judecătoreşti justifică inaplicabilitatea articolului 6 din Convenţie doar în cazul recursurilor sau sesizărilor introduse de către autorităţile publice în faţa curţilor constituţionale, care urmăresc să ofere o interpretare abstractă a constituţiei, o cenzurare in abstracto a unei legi neconstituţionale sau o rezolvare a unor conflicte de competenţă între puterile publice, datorită caracterului total constituţional al procedurilor.[5] Armonizarea procedurilor constituţionale interne cu exigenţele dreptului la un proces echitabil ar asigura deciziilor pronunţate în cadrul acestor proceduri aceleaşi standarde de previzibilitate şi claritate specifice legii, anumite proceduri, declanşate de către particulari pe cale de excepţie fiind o prelungire a procedurilor judiciare derulate în faţa instanţelor de judecată şi finalizându-se cu o hotărâre general obligatorie, ale cărei efecte sunt asemănătoare legii. Tocmai de aceea, ar fi de preferat ca deciziile Curţii Constituţionale să fie lipsite de interpretări divergente şi să nu genereze o practică judiciară neunitară, care să conducă la adâncirea unor probleme de drept izvorâte din reglementări insuficient de precise. Prin caracterul general obligatoriu, deciziile Curţii Constituţionale se integrează ordinii de drept naţionale, fiind asimilate celorlalte izvoare de drept[6], ceea ce înseamnă că, asemeni legilor, ele trebuie să presupună şi o doză de accesibilitate şi previzibilitate, pentru ca orice individ să poată cunoaşte, plecând de la textul clauzei pertinente şi, la nevoie, cu ajutorul interpretării date de către instanţe, ce acţiuni sau omisiuni îi angajează răspunderea juridică şi în ce condiţii. În plus, în viziunea Curţii Europene, în cazul controlului de constituţionalitate pe cale de excepţie, faza contenciosului constituţional apare ca accesorie în raport cu faza judecătorească – civilă sau penală – în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate, situaţie în care natura sui generis a instanţelor constituţionale şi particularităţile acelor jurisdicţii constituţionale reprezintă o problemă secundară, datorită strânsei legături dintre chestiunea prejudicială a neconstituţionalităţii şi rezultatul procesului principal.[7] Într-o astfel de ipoteză, exigenţa previzibilităţii devine aplicabilă şi interpretării jurisprudenţiale însăşi, deoarece, aşa cum subliniază Curtea, oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale, există tot timpul „un element de interpretare judiciară”, inclusiv în dreptul penal, care impune judecătorului, în calitatea sa de interpret, grija de a asigura previzibilitatea „legii”.[8] Prin Hotărârea din 15 mai 1996, pronunţată în Cauza Cantoni contra Franţei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că funcţia de decizie încredinţată instanţelor serveşte la disiparea îndoielilor ce ar putea subzista, cu privire la interpretarea normelor, ţinând cont de evoluţia practicii cotidiene. Acest lucru înseamnă, în accepţiunea Curţii, să se admită că, atât într-un sistem juridic de drept continental, cât şi de common law, jurisprudenţa, ca sursă de drept, poate contribui la „evoluţia progresivă” a regulilor răspunderii penale, cu condiţia ca rezultatul interpretării judiciare „să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi rezonabil de previzibil”. Astfel, în cauza Achour contra Franţei (29 martie 2006), Curtea a considerat că „jurisprudenţa clară şi constantă” a Curţii de Casaţie franceze – ce reţine al doilea termen al recidivei (a doua infracţiune comisă) pentru a rezolva chestiunea rezolvării aplicării în timp a legilor referitoare la recidivă – permite dispoziţiei legale în virtutea căreia persoana a fost condamnată, pentru că a acţionat în stare de recidivă, să îndeplinească cerinţele de accesibilitate şi previzibilitate la data comiterii faptelor, potrivit exigenţelor impuse de art. 7 din Convenţie. În al treilea rând, pentru a se menţine în cadrul coordonatelor specifice art. 6 din Convenţie, legiuitorul naţional ar trebui să se preocupe de asigurarea unui sistem de selecţie a judecătorilor constituţionali superior celui actual, care să contribuie la sporirea garanţiilor de imparţialitate şi profesionalism în exercitarea funcţiei, atât prin includerea în aria de selecţie a unor specialişti în drept constituţional şi actuali sau foşti judecători cu o vastă experienţă profesională, cu o repuţie neştirbită şi o largă recunoaştere în rândul teoreticienilor şi practicienilor dreptului, cât şi prin eliminarea oricăror legături de ordin politic, care ar putea compromite deplina lor independenţă în îndeplinirea mandatului. Un lucru la fel de important, pe care o viitoare reformă constituţională trebuie să îl expliciteze, îl reprezintă şi condiţia de înaltă competenţă profesională pe care candidaţii la funcţia de judecător al Curţii Constituţionale trebuie să o îndeplinească, un corp de profesionişti care să asigure interpretarea Constituţiei, neputând fi alcătuit din simpli specialişti ai dreptului, ci din practicieni şi teoreticieni, a căror ţinută profesională, trebuie demonstrată şi evaluată pe baza unor criterii previzibile şi măsurabile, care să le asigure o înaltă pregătire. În prezent, dispoziţiile art. 143 din Constituţia României prevăd că judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior, fără să expliciteze criteriile în baza cărora înalta competenţă profesională urmează a fi evaluată şi nici conţinutul vechimii de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior. În ceea ce priveşte dispoziţiile cuprinse în Legea organică nr. 47/1992, republicată, nici acestea nu conţin suficiente detalii, stipulând, sub forma unor norme de procedură, destul de laconice, că: „(4) Fiecare Cameră a Parlamentului numeşte, la propunerea Biroului permanent şi pe baza recomandării Comisiei juridice, în calitate de judecător, persoana care a întrunit votul majorităţii membrilor prezenţi. (5) Candidaturile se pot depune la Comisia juridică de grupurile parlamentare, de deputaţi şi de senatori. Fiecare candidat va depune “curriculum vitae” şi actele doveditoare că îndeplineşte condiţiile prevăzute de Constituţie. Candidaţii vor fi audiaţi de comisie şi de plenul Camerei. Raportul Comisiei juridice se va referi, motivat, la toţi candidaţii.” O viitoare reformă constituţională nu trebuie să ignore nici posibilitatea ca unele decizii ale Constituţionale, care pot pune în discuţie respectarea atribuţiilor încredinţate sau a unor norme de procedură esenţiale, să poată fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul unor căi speciale de atac, întrucât într-o societate democratică orice act al unei autorităţi publice trebuie să poată fi cenzurat de o instanţă independentă, potrivit art. 21 din Constituţie, conform căruia accesul liber la justiţie nu poate fi îngrădit. Deşi potrivit art. 14 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a României, cu modificările şi completările ulterioare, procedura jurisdicţională prevăzută în prezenta lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale, acest unic fapt nu echivalează cu existenţa unui remediu procedural implicit consacrat în dreptul intern, o eventuală cale extraordinară de atac fiind lăsată tot la latitudinea Curţii Constituţionale, singura competentă, potrivit legii, să hotărască asupra compatibilităţii acestui remediu cu procedura jurisdicţională aplicabilă. Actualmente, în lipsa unei temei legal expres, deciziile Curţii Constituţionale, deşi general obligatorii, nu pot fi în nici un fel contestate, nici măcar în ipoteza încălcării unor norme privind legala compunere a completului sau legala constituire a instanţei, a unor norme privind competenţa funcţională a Curţii sau care pot avea legătură cu situaţii de incompatibilitate şi nici măcar atunci când efectele generate de aceste decizii pot genera un conflict cu ordinea juridică europeană şi internaţională, integrată celei naţionale. Ceva mai mult decât atât, deciziile Curţii Constuituţionale nu pot fi atacate nici măcar în poteza unor situaţii obiective care constituie motive de contestaţie în anulare sau de revizuire ale hotărârilor judecătoreşti, ce pot pune în lumină fapte şi împrejurări, cu o înrâurire hotărâtoare asupra justei soluţionări a cauzei şi aflării adevărului sau care pot decurge din condamnarea statului român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Bunăoară, ar fi de neconceput ca o decizie a Curţii Constituţionale, prin care se verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni ori prin care se confirmă rezultatele sufragiului în procedura de alegere a preşedintelui României sau cele ale referendumului, să nu poată fi revizuită, în măsura în care anumite situaţii, date sau informaţii ar fi necorespunzătoare adevărului, iar aceste rezultate să nu poată fi contestate în nici un mod, doar pentru că ele ar fi consolidate printr-o decizie a Curţii Constituţionale care, la rândul ei, nu poate fi infirmată pe nici o altă cale. Acesta este însă numai un exemplu, iar alte exemple, care pot pune în lumină situaţii sau împrejurări apte să justifice existenţa unor căi extraordinare de atac pot fi imaginate şi în cazul soluţionării unor obiecţii sau excepţii de neconstituţionalitate, a unor conflicte juridice de natură constituţională, în cazul exprimării avizului consultativ pentru propunerea suspendării Preşedintelui României din funcţie sau în cazul soluţionării unor contestaţii având ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. Ideea că o decizie a Curţii Constituţionale nu poate fi supusă nici unei căi de atac pleacă de la premisa că în activitatea de înfăptuire a justiţiei constituţionale Curtea nu ar putea săvârşi nici un fel de erori, or, această premisă nu reprezintă un argument suficient de solid, din moment ce realitatea demonstrează că există şi situaţii practice când această decizie poate cauza o vătămare, pentru a cărei remediere partea interesată trebuie să aibă la dispoziţie un instrument procesual adecvat. De asemenea, nu se poate pleca de la prezumţia irefragabilă că o decizie a unei autorităţi publice nu ar putea fi atacată doar pentru că aceasta este definitivă, deoarece, în statul de drept, nu pot exista acte şi decizii ale unor autorităţi publice care să nu poată fi cenzurate pe nici o cale. De aceea, dacă în activitatea de înfăptuire a justiţiei civile chiar şi hotărârile definitive pot fi supuse căilor extraordinare de atac, acest principiu ar trebui să caracterizeze şi activitatea de înfăptuire a justiţiei constituţionale, deoarece şi soluţiile pronunţate de o instanţă constituţională pot conţine erori procedurale ori substanţiale, ce pot fi incompatibile cu rolul şi principiile justiţiei constituţionale ori cu dispoziţiile de procedură aplicabile. Absenţa unui astfel de instrument în legislaţia internă face ca dispoziţiile art. 21 alin. 1 din Constituţie să nu îşi găsească pe deplin eficienţa într-o serie de situaţii în care decizia pronunţată în cadrul unei proceduri contencioase ori necontencioase să fie vizibil afectată de un viciu de natură să prejudicieze drepturile, libertăţile sau interesele legitime ale unei persoane, care nu beneficiază de un acces la justiţie, tocmai pentru că deciziile Curţii Constituţionale nu pot fi în nici un fel cenzurate. În mod evident, aceste decizii nu pot fi atacate nici în cazul în care ele rezolvă situaţii litigioase, cum sunt conflictele juridice de natură constituţională, ale căror efecte se pot răsfrânge asupra drepturilor civile ce aparţin persoanelor străine de acest conflict, cum sunt persoanele ce ocupă o funcţie publică de rang înalt şi care, odată revocate din funcţie, nu beneficiază de nici o posibilitate de a se apăra în cadrul acestor proceduri şi nici de a contesta rezultatul procedurii, printr-o cale efectivă de atac exercitată la o instanţă independentă şi imparţială din cadrul sistemului judiciar. O asemenea importantă problemă trebuie să capete o soluţionare în sensul protejat prin convenţiile internaţionale la care România este parte şi, în special, în sensul valorilor protejate prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, mai ales că revocarea unor persoane ce ocupă funcţii înalte în cadrul sistemului judiciar poate pune în discuţie independenţa justiţiei ca putere în stat, dar şi drepturile minimale de care aceste persoane trebuie să bucure întocmai ca şi restul cetăţenilor. În urma decizia pronunţate la data de 05 mai 2020 de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Kovesi împotriva României, este, într-adevăr, regretabil să se constate o încălcare a drepturilor fundamentale protejate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului printr-o procedură desfăşurată împotriva unui înalt magistrat din cadrul Ministerului Public, procedură care s-a finalizat printr-o decizie de revocare a acestuia din funcţia deţinută. Fără îndoială, membrii corpului judiciar, ca orice alţi cetăţeni, trebuie protejaţi de modul arbitrar de exercitare a puterii executive, numai un control eficient exercitat asupra demersului de revocare de către un organ judiciar independent putând garanta caracterul efectiv al acestui drept, în condiţiile în care Curtea Constituţională a României, în propria decizie de reziolvare a conflictului juridic de natură constituţională a subliniat că „.. instanţa de contencios administrativ va reţine numai competenţa de control stricto sensu a legalităţii decretului/refuzului emiterii acestuia”, neputând analiza fondul propunerii de revocare. Or, în această speţă, instanţa de la Strasbourg conchide asupra încălcării art. 6 din Convenţie, determinat de înseşi limitele pe care decizia Curţii Constituţionale le-a impus posibilităţii reclamantei de a-şi exercita dreptul de acces la o instanţă. Această situaţie impune necesitatea modificării urgente a legislaţiei române care reglementează procedura numirii şi revocării în funcţiile înalte din cadrul Ministerului Public, în acord şi cu recomandările constante ale organismelor internaţionale, în sensul sporirii unor garanţii de stabilitate în exercitarea funcţiei, consolidării rolului Secţiei pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii şi acordării posibilităţii ca în aceste situaţii, dar şi în alte situaţii similare, deciziile Curţii Constituţionale să poată fi revizuite în cazul unor încălcări ale Convenţiei constatate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această delicată problemă merită clarificări din partea legiuitorului naţional, cu atât mai mult cu cât, şi în materia contenciosului privind funcţia publică, practica recentă a instanţei europene pare că se îndepărtează de la criteriile mai vechi dezvoltate pe cale jurisprudenţială, cu privire la incidenţa a art. 6 din Convenţie, prin extinderea câmpului de aplicare al acestui articol la toţi funcţionarii publici, şi nu doar la acei funcţionari cărora legislaţia internă le deschidea accesul la o instanţă naţională, cu excluderea celor ţinuţi de obligaţia de loialitate faţă de stat, de o relaţie specială de încredere cu statul angajator sau de exercitarea unei funcţii de autoritate publică. Orice soluţie contrară pare a se constitui în sursa unei discriminări evidente între diferitele categorii de demnitari sau funcţionari publici, or, această discriminare a condus şi la modificarea jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, prin extinderea domeniului de aplicare al art. 6 din Convenţie, mai ales că diversitatea sistemelor juridice ale statelor aderente îi puneau pe funcţionarii publici într-o situaţie de inegalitate, iar art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene nu restrânge la un anumit domeniu aria de aplicare a procesului echitabil. Asemenea demersuri nu trebuie ignorate, în condiţiile în care consecinţele viitoare ale unor decizii ale Curţii Constituţionale asupra ordinii juridice interne pot fi deosebit de importante, punând judecătorul naţional într-o situaţie foarte dificilă, aceea de a alege între a rămâne fidel principiilor de drept şi sistemului de drept pe care este chemat să îl slujească sau deciziei de a aplica o hotărâre general obligatorie, a cărei nerespectare îl poate expune unor eventuale sancţiuni disciplinare, dar care, în lipsa altor remedii, îl poate determina să se abată de la principiile generale ale dreptului şi care nu ar putea fi invocată drept scuză, în cazul angajării unei eventuale răspunderi, în urma condamnării României de către instanţele europene. Această sarcină este cu atât mai dificilă cu cât, spre deosebire toţi actorii implicaţi în procesul de elaborare, adoptare, promulgare şi verificare a constituţionalităţii legii, judecătorul român nu este exonerat a răspunde nici chiar şi în cazul unor deficienţe de legislaţie sancţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fiind pus în situaţia de a-şi formula apărarea în orice tip de acţiune în regres a statului, chiar şi în ipoteza în care condamnarea statului român ar putea pune în discuţie neconcordanţa legislaţiei interne cu anumite standarde europene sau internaţionale privind protecţia drepturilor fundamentale ale omului[9]. Acesta este şi motivul pentru care, doctrina mai nouă a evidenţiat, „dilema în care se află judecătorul chemat să aplice Dreptul în cazuri particulare, acesta aflându-se, deopotrivă, sub spectrul generat de dispoziţiile art. 99 lit. ş din Legea nr. 303/2004, republicată privind statutul judecătorilor şi procurorilor, potrivit cu care nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale reprezintă abatere disciplinară, dar şi sub spectrul normelor care-i reglementează misiunea în societate, norme care-l obligă să asigure supremaţia legii, respectiv să aplice Dreptul, în raport cu exigenţele şi principiile acestuia, fără posibilitatea de a ieşi din matca Dreptului (art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată).”[10] Pe bună dreptate, acelaşi autor subliniază că „judecătorul nu trăieşte într-un turn de fildeş, el este, deopotrivă, cetăţean al ţării sale, având nu doar dreptul de a judeca, înfăptuind actul de justiţie, dar şi obligaţia de a se asigura că actul de justiţie pe care-l înfăptuieşte se integrează armonios în ţesutul social. Având în vedere spectrul, în dubla sa dimensiune mai sus prezentată, sub care judecătorul îşi desfăşoară activitatea de înfăptuire a actului de justiţie, constatăm că acesta, în prezenţa deciziilor Curţii Constituţionale menţionate, se află într-o poziţie mult mai dezavantajată chiar în raport cu funcţionarul public, care, conform legii care-i guvernează statutul „are dreptul să refuze în scris şi motivat îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, dacă le consideră ilegale, el nefiind obligat să execute un ordin vădit ilegal (art. 45 alin. 3 din Legea nr. 188/1999, republicată).” În contextul în care în perioada actuală magistratul român va supus unor provocări fără precedent, din perspectiva aplicării legii şi a deciziilor Curţiii Constituţionale, este deosebit de important ca în procesul de afirmare a dreptului să nu fie omis principiul supremaţiei Constituţiei, înscris în art. 1 alin. 5 din Constituţia României şi nici principiul supremaţiei legii înscris în acelaşi act fundamental. Pentru aceasta, dincolo de respectarea statutului specific funcţiei exercitate, este necesar ca toţii practicienii dreptului, indiferent de poziţia deţinută în stat, să facă dovada chibzuinţei depline în exercitarea misiunii încredinţate şi să demonstreze o capacitate anticipativă şi o viziune cognitivă de ansamblu, care să le permită să vină în întâmpinarea evenimentelor viitoare şi nevoilor de progres social, în consonanţă cu importanţa unor decizii, care, alături de alte comandamente normative, produc efecte obligatorii la nivelul întregii societăţi. Sursa: juridice.ro

ICCJ: Persoanele amendate de instanță pentru că au făcut cereri abuzive pot să conteste acest lucru doar prin cerere de reexaminare Printr-un recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) a stabilit că persoanele care au fost amendate de instanță pentru că au introdus, cu rea-credință, anumite cereri sau pentru că au exercitat căi de atac vădit netemeinice nu pot să conteste amenda respectivă decât printr-o cerere de reexaminare Practic, decizia ICCJ (Decizia nr. 12) înlătură de la posibilitatea de a contesta amenda primită calea apelului și a recursului, după cum reiese dintr-un comunicat de presă recent al Curții Supreme: „partea în sarcina căreia s-a stabilit amenda judiciară [...] pentru introducerea, cu rea-credinţă, a unor cereri principale, accesorii, adiţionale sau incidentale, precum şi pentru exercitarea unor căi de atac vădit netemeinice, prin aceeaşi hotărâre prin care au fost soluţionate aceste cereri, poate formula critici care vizează amendarea sa numai pe calea cererii de reexaminare”. Instanța Supremă a continuat și a stabilit că astfel de amenzi nu pot fi contestate „prin intermediul apelului sau recursului”. Conform sesizării care a stat la baza deciziei ICCJ, existau două orientări jurisprudențiale în privința problemei de mai sus. Prima este și cea confirmată de decizia Instanței Supreme, care vedea cererea de reexaminare ca fiind singura cale de contestare a amenzii, din cauza caracterului specific al acesteia (și derogatoriu de la procedurile obișnuite, de drept comun), în esență. A doua orientare, în schimb, accepta posibilitatea de contestare a amenzii judiciare și prin căile de atac ale apelului și recursului. Practic, se considera că, atât timp cât amenda a fost dispusă prin aceeași hotărâre prin care a fost soluționată și cererea principală, adițională sau incidentală ori pentru exercitarea unei căi de atac. Amenda judiciară este aplicată de instanța de judecată pentru situații diverse, printre care și, cum reiese din paragraful anterior, cereri și declarări a unor căi de atac abuzive (sau cu rea-credință). Atenție! Decizia ICCJ va deveni obligatorie doar de la momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial. Sursa: avocatnet.ro

Nu primeste nimic, sunteti in clan zone.

Bun venit, Catalin!

@NortH - Nu primeste nimic, dovezi insuficiente. Va primi rpg_thiaron 1 avertisment pentru limbaj vulgar. https://imgur.com/a/UkAnGkc

Deficitul major de democrație parlamentară în procesul legislativ din România. Adoptarea tacită. Angajarea răspunderii. Delegarea legislativă Motto: Degradarea spiritului constitutional in perioada interbelica s-a produs prin guvernarea statului cu actele normative ale puterii executive si a fost devastat, prin suprimarea partidelor politice, a constitutiei si a Parlamentului, de catre Carol al II-lea. Dupa octombrie 2003, aceasta degradare a democratiei parlamentare s-a realizat prin procedurile speciale a „adoptarii tacite”, „asumarea raspunderii” si prin excesul de putere legislativa al Guvernului, exprimat prin OG si OUG. Scandalul public produs de reprezentantii de rang inalt ai clasei politice si ai administratiei statului nostru (ne)democratic, de (ne)drept si (a)social, in ziua de 29 aprilie 2020, pe tema adoptarii tacite, la 25 martie 2020 (Sarbatoarea „Bunei Vestiri”?), de Camera Deputatilor, a proiectului de lege privind „autonomia Tinutului Secuiesc” si, respinsa, cu cvasiunanimitate de voturi in Senat, tot in ziua de 29 aprilie 2020, m-a obligat sa scriu unele observatii asupra deficitului major de democratie parlamentara. Parlamentul a devenit o „marioneta” a Guvernului? I. Cadrul constitutional care faciliteaza deficitul de democratie parlamentara. Sediul materiei si unele accente doctrinare. 1. Procedura adoptarii tacite a proiectului de lege. 1.1. Sediul materiei: art. 75 al. 2 din Constitutia revizuita: „Prima Camera sesizata se pronunta in termen de 45 de zile. Pentru coduri si alte legi de complexitate deosebita termenul este de 60 de zile. In cazul depasirii acestor termene se considera ca proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate”. 1.2. Aceasta noua reglementare a fost introdusa in Constitutie la revizuirea din 2003. Atunci s-a fixat un interval de 45 de zile in care prima camera parlamentara sesizata poate dezbate si vota un proiect de lege sau o propunere legislativa. Intervalul poate fi extins la 60 de zile doar pentru “coduri si alte legi de complexitate deosebita”. Prevederea a fost preluata de Regulamentul Camerei Deputatilor care a clarificat si ce se intampla cu documentele produse pe marginea initiativei de lege de catre comisiile abilitate din prima camera sesizata. Modelul romanesc in care prima camera sesizata poate adopta tacit o lege este atipic pentru parlamentele statelor membre UE. A adopta tacit o lege este o cutuma mai ales in cazul celei de a doua camere (cea care reprezinta unitatile federative) a statelor federale cu Parlamentele bicamerale (Austria, Germania, Belgia), care au in general atributii mai degraba consultative. Aici consimtamantul tacit este rezervat camerelor secundare dupa ce camera decizionala (intotdeauna aceeasi – cea aleasa direct) si-a exprimat punctul de vedere. Aceeasi situatie se regaseste in cazul Camerei Lorzilor din Marea Britanie. La fel se intampla si in Cehia, un stat unitar cu Parlament bicameral unde Camera Deputatilor este prima camera sesizata si, de asemenea, camera decizionala, iar adoptarea tacita se aplica doar Senatului. 1.3. De la introducerea acestei prevederi prin Constitutia din 2003, numarul de proiecte de lege si propuneri legislative adoptate tacit de Camera Deputatilor a variat mult, relativ ridicat pentru fiecare din ultimele doua legislaturi: 178 (2004-2008), 199 (2008-2012), 151 (2013-2016). Indiferent de motivul real, este evident ca absenta dezbaterii si a votului dintr-o camera parlamentara poate diminua calitatea procesului legislativ si a LEGII. Astfel, actorilor interesati – parlamentari din respectiva camera ignorata, specialisti din societatea civila sau din mediul privat – li se restrange puterea de a influenta continutul, dar si soarta respectivei legi. „Pe de alta parte, dinamica legiferarii bicamerale prevazuta de legiuitor, care implica dezbaterea si votul atat in camera de reflectie, cat si in cea de decizie, este transformata de facto intr-o situatie de legislativ unicameral”. Problema adoptarii tacite frecvente creaza suspiciunea ca se ajunge aici din motive tehnice (precum lipsa cvorumului), in conditiile necunoasterii textului propunerii de lege si nu pentru ca, in urma reflectiei, parlamentarii au decis ca textul nu necesita dezbatere sau vot, deoarece sunt unanim de acord cu el. Intr-adevar, presa a prezentat exemple de propuneri de lege considerate hilare sau de a dreptul aberante, ceea ce indica faptul ca acestea nu ar fi putut fi adoptate tacit, daca parlamentarii ar fi cunoscut continutul lor (Manea, M.L., 2010, „Acceptarea tacita in sistemele constituionale ale Statelor membre ale UE”, in Buletinul de informare legislativa” nr. 2, p. 3-16). 1.4. Unele date statistice privind „adoptarea tacita”. A. SENAT – 21.12.2009 – Legea nr. 47/1992 a Curtii Constitutionale – 14.02.2010 – Legea UDMR privind crearea a 16 regiuni de dezvoltare (?!) – 17.05.2011 – Legea audiovizualului – 07.11.2011 – Legea asistentei sociale – 27.11.2011- Senatul a luat ACT ca 59 de legi au fost adoptate TACIT (?!) – 12.04.212 – 42 de proiecte de lege au fost declarate ca adoptate TACIT – 27.11.2016 – 23 de proiecte de lege adoptate tacit. Atrage, insa, atentia faptul ca Senatul Romaniei, in sedinta din 23.04.2020, a luat act de ADOPTAREA TACITA a unui numar de 79 proiecte de legi (?!) despre care Presedintele nu a certat Parlamentul si nici nu a retrimis forului legislativ vreunul din cele adoptate tacit anterior la ambele camere (?!) B. CAMERA DEPUTATILOR – 2013 – 35 de legi adoptate TACIT – 2014 – 48 de legi adoptate TACIT – 2015 – 32 de legi adoptate TACIT – 2016 – 38 de legi adoptate TACIT Prin „adoptare tacita” au trecut in luna martie 2020, pe langa proiectul privind Tinutul Secuiesc, un numar mare de propuneri legislative, intre care unele avand ca obiect domenii vitale ale societatii romanesti, precum: – propunerea de modificare a Legii nr. 94/1992 privind organizarea/functionarea Curtii de Conturi; – propunerea de modificare/completare a Legii nr. 1/2011 a educatiei nationale; – propunerea pentru modificarea O.U.G. 92/15.10.2018 privind modificarea/completarea unor acte normative din domeniul justitiei; – propunerea privind pensionarea anticipata a personalului de specialitate juridica din sistemul judiciar si altele. 1.5. De altfel, insusi Presedintele Romaniei valideaza si incurajeaza aceasta „adoptare tacita”, considerand ca implinirea termenelor de 45 sau 60 de zile produce de drept noua lege si impiedica dezbaterea in comisii si adoptarea ei in Plen (?!), dupa aceste termene (?!). Astfel, in Sesizarea CCR de catre Presedinte, la 25.07.2018, privind neconstitutionalitatea Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 286/2009 (Codul penal) si a Legii nr. 78/2000 se mentioneaza expres ca: „-Termenul de 45 de zile, respectiv de 60 de zile prevazut la art. 75 al. 2 din Legea fundamentala este un termen ce priveste raporturile constitutionale dintre autoritatile publice, respectiv raporturile dintre ele doua camere ale Parlamentului, pe de o parte, si intre acestea si Guvern, pe de alta parte. La implinirea acestuia, dreptul si, totodata, obligatia primei Camere competente sa dezbata o initiativa legislativa inceteaza, legea considerandu-se adoptata in forma depusa de initiator. Ca efect al implinirii acesui termen, se naste dreptul camerei decizionale de a se pronunta asupra initativei adoptate in conditiile art. 75 al. 2 si de a decide definitiv. De asemenea, implinirea acestui termen are consecinta imposibilitatii membrilor primei Camere competente de a mai formula amendamante, dincolo de acest interval de timp stabilit de Constitutie propunerilor parlamentarilor sau ale comisiilor nemafiind admisibile. Aceeasi este si consecinta pentru Guvern care, dincolo de acest termen, nu mai poate formula si depune amendamente cu privire la legea respectiva in cadrul primei Camere sesizate, nu mai poate solicita dezbaterea acesteia in procedura de urgenta sau inscrierea ei cu prioritate pe ordinea de zi, toate aceste drepturi putand fi execitate de Guvern doar in cadrul Camerei decizionale”. In conformitate cu prevederile constitutionale mentionate, obligatia Senatului dupa implinirea termenului de 60 de zile era sa considere legea adoptata tacit si sa o transmita Camerei Deputatilor pentru continuarea procedurii legislative. Dupa implinirea acestui termen, nici Senatul, in ansamblul sau, si nicio alta structura de lucru sau de conducere nu ar mai fi putut formula amendamnete si nu ar mai fi putut inscrie legea pe ordinea de zi. Procedand in acest mod, dezbaterea si adoptarea de Senat a legii criticate in sedinta din 3 iulie 2018 echivaleaza si cu incalcarea prevederilor art. 147 al. 4 din Legea fundamentala in ceea ce priveste modul de calcul al termenelor referitoare la desfasurarea raporturilor constitutionale intre autoritatile publice”. 2.”Angajarea raspunderii Guvernului”. 2.1. Potrivit art. 114 (1) din Constitutie: „Guvernul isi poate angaja raspunderea in fata Camerei Deputatilor si a Senatului, in sedinta comuna, asupra unui program, a unei declaratii de politica generala sau a unui proiect de lege”. „Angajarea raspunderii asupra unui proiect de lege constituie un artificiu ingenios si agresiv pentru obtinerea adoptarii unei legi, pe o alta cale decat cea obisnuita, bulversand procedura legislativa normala” (I. Deleanu, „Drept constitutional si institutii publice”, vol. II, p. 289). Proiectul de lege elaborat de Guvern si depus la Parlament in procedura exceptionala a angajarii raspunderii este INTANGIBIL; el are nevoie de o majoritate parlamentara, fiind considerat adoptat, automat, daca opozitia nu depune motive de cenzura sau aceasta este respinsa. 2.2. Lectura proiectelor de legi adoptate prin angajarea raspunderii releva situatii de o gravitate iesita din comun, de incalcare repetata si sistematica a democratiei parlamentare, in principal, privind coduri, legi organice sau care vizeaza domenii vitale ale vietii social economice. Legile privind salariile, pensiile, educatia nationala, sanatatea, legile justitiei si ale proprietatii, codurile: penal, de procedura penala, civil, de procedura civila, codul muncii, codul dialogului social, legile electorale, s.a, toate au fost adoptate prin angajarea raspunderii guvernelor. In mod deosebit atrage atentia adoptarea legii bugetului de stat si a legii bugetului asigurarilor sociale de stat pentru anul 2020, in luna decembrie 2019 (?!), prin angajarea raspunderii guvernului aflat in functie. Exemple: – 27.07.2009 – Codul penal si Codul civil adoptate in Senat – 1.07.2016 – Codul de procedura civila si Codul de procedura penala (aproape 100 de articole au fost declarate neconstitutionale in perioada 2015-2018) – decembrie 2004 – legile justitiei si legile proprietatii nr. 247/2005 – noiembrie 1999 – Legea nr. 188/1999 privid statutul functionarilor publici – iunie 2001 – Legea nr. 332/2001 privind promovarea investitiilor directe – martie 2002 – Legea nr. 137/2002 pentru accelerarea privatizarii si Codul muncii – Legea nr. 53/2003 – martie 2003 – Legea nr. 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea in exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice si in mediul de afaceri – iunie 2006 – Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii – decembrie 2019 – Legea bugetului de stat-2020 si legea bugetului asigurarilor sociale de stat. 3. ”Delegarea legislativa”. Ordonanta de urgenta. 3.1. Conform art. 115 al. 4 din Constitutia Romaniei revizuita: „Guvernul poate adopta ordonante de urgenta numai in situatii extraordinare a caror reglementare nu poate fi amanata, avand obligatia de a motiva urgenta in cuprinsul acestora”. Art. 115 al. 6 prevede ca: „Ordonantele de urgenta nu pot fi adoptate in domeniul legilor constitutionale, nu pot afecta regimul institutiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertatile si indatoririle prevazute de Constitutie, drepturile electorale si nu pot viza masuri de trecere silita a unor bunuri in proprietate publica”. 3.2. Numeroase OUG-uri au avut ca obiect legile justitiei, codurile si alte legi de importanta majora in societate. Exemple: – Prin OUG nr. 138/2000 s-au adus ample majorari, unele structurale Codului de procedura civila, urmata de OUG nr. 58/2003, OUG nr. 65/2004, OUG nr. 51/2008, OUG nr. 42/2009 s.a. – Prin OUG nr. 6/2016 au fost abrogate, modificate/completate 132 de articole din Codul de procedura penala si 19 din Codul penal (legea de aprobare a OUG a „trecut” TACIT prin Senat?!). – Legea administratiei publice locale nr. 215/2001 a fost modificata repetat si substantial, prin OUG nr. 20/2008, OUG nr. 66/2008, OUG nr. 105/2008 (3 OUG intr-un an?!), OUG nr. 64/2010, OUG nr. 68/2014, OUG nr. 41/2015 si OUG nr. 42/2016. – Codul administrativ a fost adoptat prin OUG in 2019, desi, proiectul de lege se afla in dezbatere parlamentara (?!) – Codul de procedura fiscala (M.Of. 513/31.07.2007) a fost modificat succesiv prin OUG nr. 47/2007, OUG nr. 19/2008, OUG nr. 192/208, OUG nr. 34/2009, OUG nr. 46/2009, OUG nr. 39/2010, OUG nr. 54/2010, OUG nr. 88/2010, OUG nr. 117/2010, OUG nr. 29/2011, OUG nr. 2/2002, OUG nr. 24/2012, OUG nr. 84/2012, OUG nr. 8/2013, s.a.m.d. Legile justitiei: – Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara a fost modificata prin OUG, incepand cu OUG nr. 50/2006 si, apoi, pana la OUG nr. 18/2016, iar – Legea nr. 303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor a fost modificata/completata prin 12 OUG-uri. II. Unele concluzii. 1. Art. 75 privind „adoptarea TACITA” din Constitutia Romaniei a fost introdus prin art. I, pct. 40 din Legea de revizuire nr. 429/2003, urmarindu-se, in principal, „optimizarea procesului decizional in cadrul regimului politic constitutional”, ca o „necesitate in perspectiva integrarii Romaniei in marea familie a democratiilor occidentale” (Mihai Constantinescu s.a. „Constitutia Romaniei revizuita”, All Beck, 2004, p. 135-136). „Asadar, Constituia Romaniei, in scopul unei accelerari a procesului legislativ a instituit o prezumtie absoluta in virtutea careia o initiativa legislativa, care nu a fost adoptata de o Camera, se considera adoptata prin simpla trecere a timpului la implinirea termenului de 45 sau de 60 de zile, dupa caz” (I. Muraru si E.S. Tanasescu‚ Constitutia Romaniei. Comentarii pe articole”, C.H. Beck, 208, p. 714). 2. Experienta parlamentara din ultimii 15 ani si unele date statistice ne releva, insa, ca in procesul legislativ s-a abuzat frecvent, cu referire la cele mai importante reglementari, precum TOATE codurile „moderne” ale Romaniei contemporane, membra cu drepturi depline in Uniunea Europeana, de aceste proceduri „exceptionale”: a adoptarii tacite, a asumarii de raspunderea Guvernului si a delegarii legislative. Potrivit art. 66 din Constitutie activitatea parlamentara se desfasoara in doua sesiuni pe an, in care Camerele se intrunesc in sedinte in care isi exercita competenta de adoptare a legilor sau altor acte, ca „unica autoritate legiuitoare”. Prin urmare, Parlamentul ca „organ unic legiuitor, are monopolul elaborarii si adoptarii legii”, in procedura obisnuita a democratiei parlamentare. Or, dupa cum rezulta din statistica parlamentara, anual, in numeroase cazuri, Camera deputatilor, dar, mai ales, Senatul au optat pentru o procedura atipica a „leneviei legislative” constatand, deseori, ca fiind adoptate in bloc, un numar mare de legi (ex. la Senat-27.11.2011 – 59 de legi, la 12.04.2012 – 42 de legi, la 27.11.2016 – 23 de legi, 23.04.2020 – 79 de proiecte?!), in conformitate cu art. 75 al. 2 din Constitutie – adoptarea tacita. Este regretabil ca s-a optat penru o asemenea adoptare tacita, fara dezbateri parlamentare, in cazul unor legi de importanta majora pentru societatea romaneasca, „productia finita”, adica LEGEA obisnuita fiind de slaba calitate, constatata de numeroasele decizii de neconstitutionalitate. 3.”Angajarea raspunderii politice a Guvernului reprezinta o procedura prin care, pentru a face fata unor imprejurari deosebite, ce reclama stabilirea unor masuri urgente, care sunt de competenta Parlamentului, Guvernul urmareste adoptarea unui program, a unei declaratii de politica generala, a unui PROIECT DE LEGE, cu sprijinul majoritatii parlamentare pe care se intemeiaza si in conditii de maxima celeritate” (M. Constantinescu, s.a., op. cit., pag. 252). Toate guvernele, dupa revizuirea Constitutiei (2003), au abuzat de aceasta procedura exceptionala, impusa numai „pentru a se face fata unor imprejurari deosebite”, care reclama „unele MASURI URGENTE” adoptate in conditii de „MAXIMA CELERITATE”. Dar, „palmaresul” angajarii raspunderii, fara nicio „vorba” parlamentara, include TOATE CODURILE si cele mai importante legi in domeniile justitiei si proprietatii (2005), sanatatii (2006), educatiei nationale, privatizarii, statului, functionarilor publici si altele, ceeea ce atesta ca, insasi parlamentul, a „carmuit” parasirea ordinei constitutionale si a procedurii parlamentare privind procesul legislativ obisnuit. 4. In aceeasi perioada, dupa revizuirea din 2003, pe langa cele doua proceduri atipice si de exceptie, Guvernele au adoptat numeroase OUG (mai multe decat proiecte de lege), prin care au modificat/completat sau abrogat texte din coduri sau legi cu o majora semnificatie pentru societate si stat, cum sunt legile justitie, legile fiscale, legile administratiei publice, s.a., intregind, astfel, TABLOUL LEGISLATIV care nu a fost expresia activitatii Parlamentului ca „unica autoritate legiuitoare” (art. 61 alin. 1 din Constitutia revizuita), asigurand guvernarea statului prin acte normative ale puterii executive. Sursa: juridice.ro

Munca munca munca

OUG publicată: Studenții termină semestrul II online, iar examenele și admiterile se pot organiza tot pe internet Pentru a putea încheia semestrul al doilea al anului universitar 2019-2020, universitățile își pot desfășura online activitatea de predare și evaluare, conform unei ordonanțe de urgență apărute miercuri în Monitorul Oficial. Totodată, online se pot da examenele aferente semestrului II și se pot organiza admiterile pentru viitorul an universitar. „Pe durata stării de urgență și până la eliminarea restricțiilor privind adunările publice de către autoritățile de resort, desfășurarea tuturor activităților de predare-învățare-evaluare aferente semestrului al II-lea al anului universitar 2019-2020, a examenelor de finalizare a studiilor de licență, de masterat sau a programelor de studii postuniversitare, susținerea tezelor de doctorat, susținerea tezelor de abilitare pentru anul universitar 2019-2020, se poate realiza și în modul on-line, pentru formele de organizare a programelor de studii cu frecvență și cu frecvență redusă (...). Pe durata stării de urgență și până la eliminarea restricțiilor privind adunările publice de către autoritățile de resort, procesul de admitere la studiile universitare se poate desfășura și în modul on-line”, scrie în OUG 58/2020, care se aplică de aseară. Asta înseamnă că activitățile didactice care necesită interacțiunea în persoană vor fi recuperate în sistem modular, intensiv, după ce se va termina starea de urgență și înainte de sesiunile dedicate examenelor pentru semestrul II al anului universitar curent. În altă ordine de idei, ordonanța mai conține măsuri și pentru examenul național de definitivare în învățământ - sesiunea 2020. Acest măsuri sunt valabile numai pentru finalizarea anului universitar 2019-2020. Cel puțin momentan, lucrurile vor reveni la normal odată cu începerea anului universitar 2020-2021. Starea de urgență este între 16 martie și 14 mai 2020. Sursa: avocatnet.ro

Bun venit, Vlad!

Unele măsuri în domeniul industriei media și al comunicațiilor electronice, determinate de răspândirea COVID-19 Au fost adoptate următoarele măsuri provizorii: – Titularii licențelor de emisie și ai licențelor de utilizare a frecvențelor radio în sistem digital terestru sunt scutiți de la plata tarifului de utilizare a spectrului pentru anul 2020 (prin derogare de la prevederile art. 62 din Legea audiovizualului nr. 504/2002). Titlurile de creanță emise în cursul anului 2020 pentru individualizarea cuantumului tarifului de utilizare a spectrului se desființează prin decizia Autorității Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comunicații. * Titularii licențelor de emisie și/sau ai licențelor de utilizare a frecvențelor radio în sistem digital terestru care au achitat tariful de utilizare a spectrului potrivit titlurilor de creanță emise înainte de data intrării în vigoare a OUG pot beneficia, la cerere, de restituirea sumelor achitate. – Termenul de plată a tarifului de utilizare a spectrului datorat de titularii licențelor de utilizare a frecvențelor radio (în temeiul art. 30 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicațiile electronice) stabilit în titlurile de creanță emise pentru primul trimestru al anului 2020 potrivit Deciziei președintelui Autorității Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comunicații nr. 551/2012 privind stabilirea tarifului de utilizare a spectrului este de 31 octombrie 2020. * Titularii licențelor de utilizare a frecvențelor radio care au achitat tariful înainte de data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, pot beneficia, de asemenea, de restituirea sumelor achitate. – În anul 2020, din disponibilitățile înregistrate de Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații, reprezentând excedent din anii anteriori, suma de 700.000 mii lei se virează la bugetul de stat, în contul de venituri al bugetului de stat la capitolul 41 „Alte operațiuni financiare”, la o poziție distinctă, în termen de 10 zile de la data intrării în vigoare a OUG. – De asemenea, prin OUG nr. 56/2020 a fost aprobat bugetul de venituri și cheltuieli pe anul 2020 al Autorității Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (anexa 1). Sursa: juridice.ro

Mai multe propuneri legislative, inclusiv una ce vizează autonomia Ținutului Secuiesc, adoptate tacit la Camera Deputaților Patru propuneri legislative au trecut joi de Camera Deputaților, prin adoptare tacită, deoarece nu au fost dezbătute și votate în perioada legală, iar acum se află, pentru discuții și vot final, în atenția senatorilor. Printre ele se află și o propunere legată de autonomia Ținutului Secuiesc și una privind prelungirea mandatelor aleșilor locali, de la patru la cinci ani. 1. Statutul de autonomie al Ţinutului Secuiesc este cuprins într-una dintre propunerile legislative ce au trecut tacit de Camera Deputaților și stabilește ca locuitorii Ținutului Secuiesc să se constituie în comunitate autonomă, "în scopul asigurării egalității de șanse a cetățenilor și protecției identității naționale maghiare", după cum scrie în primul articol al documentului. Potrivit propunerii, regiunea ar urma să aibă drept de decizie și de gestionare în domeniile care aparțin competențelor specifice, steag propriu, iar, în cadrul ținutului, limba maghiară ar urma să aibă același statut precum limba română. În textul propunerii se subliniază faptul că "[a]utonomia regiunii nu afectează integritatea teritorială și suveranitatea statului Român". Din regiunea autonomă ar urma să facă parte actualele județe Covasna și Harghita, dar și o parte a județului Mureș. 2. Mandatele primarilor și aleșilor locali ar urma să se prelungească. Mai exact, de la patru la cinci ani. Asta prevede cea de-a doua propunere legislativă ce a trecut tacit de Camera Deptaților și care este acum în dezbatere la Senat. Potrivit inițiatorilor, prelungirea mandatelor, la cinci ani, pentru consilierii locali și cei județeni, precum și pentru primari/ viceprimari și președinți/ vicepreședinți de consilii județene ar acoperi "nevoia de stabilitate și de continuitate în deciziile care privesc colectivitățile locale, precum și derularea în bune condiții a eventualelor proiecte finanțate din fonduri europene nerambursabile". 3. Infractorii nu pot fi profesori. Sau directori ori inspectori. Cea de-a treia propunere legislativă trecută de deputați fără vot joi prevede, mai exact, că nu vor putea ocupa o funcție didactică, didactică auxiliară sau o funcție de conducere, de îndrumare și control cei ce au fost condamnați penal definitiv la pedepse cu închisoarea pentru infracțiuni săvârșite cu intenție, până la intervenirea unei situații care înlătură consecințele condamnării (de exemplu, amnistia intervenită până la condamnare, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile ș.a). De asemenea, aceeași restricție ar urma să se aplice și funcțiilor de cercetare din învățământul superior. 4. În fine, ultima propunere legislativă trecută de Camera Deputaților prin adoptare tacită vizează, ca și documentul de la numărul anterior, modificarea Legii educației naționale nr. 1/2011. Concret, propunerea stabilește ca, începând cu anul școlar 2021-2022, în toate școlile, unui consilier școlar să-i fie alocat un număr de cel puțin 600 de elevi, respectiv 300 de preșcolari. Acest lucru ar urma să aducă, potrivit inițiatorilor, avantaje precum asigurarea desfășurării optime a asistenței psihopedagogice și a consilierii profesionale a elevilor și creșterea numărului de posturi de psihologi școlari. Sursa: avocatnet.ro

Persoanele de peste 65 de ani au mai mult timp la dispoziție să iasă din casă Restricțiile de deplasare pentru persoanele care au împlinit vârsta de 65 de ani se relaxează, astfel că acestea au mai mult timp la dispoziție să iasă din casă și să-și rezolve problemele personale, se arată într-o nouă ordonanță militară publicată luni în Monitorul Oficial. Ordonanța militară nr. 10/2020, ale cărei prevederi se aplică deja, stabilește că persoanele care au împlinit 65 de ani pot ieși din casă atât dimineața (între orele 07:00-11:00), cât și seara (între orele 19:00-22:00), pentru cumpărături, pentru deplasări scurte sau pentru îngrijirea unui minor, pentru asistența altor persoane vârstnice sau în cazul unui deces. Apare, deci, o relaxare a măsurilor pentru această categorie de persoane care, până acum, nu puteau ieși din casă decât în intervalul 11:00-13:00, potrivit Ordonanței militare nr.3/2020 și între orele 20:00-21:00, potrivit Ordonanței militare nr.4/2020. În rest, prevederile pentru persoanele vârstnice aflate în activitate rămân aceleași. Ele se pot deplasa în orice interval orar pentru a merge la serviciu, pentru a desfășura activități agricole sau pentru comercializarea produselor agroalimentare (în cazul producătorilor agricoli). De asemenea, cei care trebuie să meargă la medic pentru tratamente ce nu suportă amânare pot ieși din casă oricând. În continuare, deplasarea în afara locuinței se realizează cu declarația pe propria răspundere sau cu adeverință de la angajator. Dacă aceste documente lipsesc sau nu sunt completate corespunzător, cei în cauză riscă amenzi cuprinse între 2.000 de lei și 20.000 de lei. Reamintim că România se află în stare de urgență până la data de 14 mai 2020 din cauza epidemiei de coronavirus, urmând ca, începând cu 15 mai 2020 să se poată circula fără declarația pe propria răspundere, dar cu obligația de a purta mască de protecție. Sursa: avocatnet.ro

Nu va mai agitati ca puteti face doar 3 curse, iar maine daca faceti tot e de ajuns.

Cumpărătorii de mașini fabricate în Uniunea Europeană ar putea da în judecată producătorul și în România Cetățenii europeni (inclusiv românii) care au cumpărut mașini produse în Uniunea Europeană vor putea să dea în judecată producătorul și în fața instanțelor de la locul de cumpărare (de exemplu, România), dacă suferă un prejudiciu din cauza felului cum au fost construite mașinile, consideră Avocatul General (AG) Sánchez-Bordona, într-un caz aflat pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE). Opinia acestuia nu este obligatorie pentru instanță, însă, ca regulă, astfel de opinii sunt respectate de judecătorii CJUE. Așadar, dacă un român cumpără o mașină produsă de o companie cu sediul într-un stat al Uniunii Europene (cum este Volkswagen), dar care a fost vândută în România, eventualele prejudicii suferite de cumpărător, din cauza felului cum a fost fabricată mașina, le vor permite românilor să dea în judecată acel producător și în fața instanțelor din România, în cazul în care CJUE confirmă interpretarea AG. Părerea AG are la bază faptul că, în materie delictuală, cum este această situație, instanțele de la locul din care a fost cumpărată mașina vor putea avea jurisdicție din cauza faptului că prejudiciul este produs în acel loc. Pentru a înțelege mai bine raționamentul AG, este important de arătat care a fost problema ce a dus la procesul de pe rolul CJUE. Niște austrieci cumpăraseră din Austria mașini produse de Volkswagen. Producătorul de mașini fusese implicat într-un scandal, din cauza instalării (și) în mașinile respective a unui software ce manipula rezultatele testelor cu privire la emisii. Efectul imediat era că mașinile ajungeau să fie vândute la un preț mai mare decât cel real (care ar fi fost diferit, dacă se știa, de la început, cantitatea de emisii generate de mașinile respective). În plus, mai existau și alte consecințe, inclusiv privitoare la deprecierea valorii vehiculului. În consecință, cumpărătorii austrieci au dat în judecată Volkswagen pentru acest lucru, însă au inițiat acele acțiuni în fața instanțelor din Austria. În cazul în care CJUE va accepta raționamentul AG (lucru foarte probabil, cum am spus), atunci acest lucru va permite și cumpărătorilor români să dea în judecată producătorii din alte state ale UE pentru prejudiciile suferite de acei cumpărători, din cauza felului cum e fabricată mașina. Atenție! Pentru a deveni obligatorie această interpretare, CJUE trebuie să se pronunțe la fel cum a raționat și AG, în decizia pe care urmează să o dea prima. Sursa: avocatnet.ro

Ca să beneficiezi de șomaj tehnic, nu ai nevoie de stagiu de cotizare Trimiterea unui salariat în șomaj tehnic este diferită de situația în care o persoană cere acordarea indemnizației de șomaj, pentru că decizia de a recurge la acordarea șomajului tehnic aparține angajatorului, iar salariatul nu trebuie să îndeplinească un stagiu minim de cotizare. Procedura de acordare a șomajului tehnic este reglementată prin Codul muncii, chiar dacă nu poartă exact această denumire. Este vorba, de fapt, despre reducerea sau întreruperea temporară a activității, din inițiativa angajatorului, în anumite situații specificice, cum ar fi cele de natură financiară. Dacă salariatul a fost trimis în șomaj tehnic, fiindu-i suspendat temporar contractul de muncă, angajatorul trebuie să-i asigure o indemnizație „ce nu poate fi mai mică de 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat”. În Codul muncii nu este prevăzută o perioadă minimă de cotizare pentru salariații care primesc șomaj tehnic. Acest lucru a fost subliniat și de consilierul juridic Cornel Vasile, pe forumul avocatnet.ro, ca răspuns la o situație semnalată de unul dintre cititorii noștri, potrivit căreia angajatorul a motivat ca nu îi poate acorda șomaj tehnic, pentru că nu a efectuat stagiul minim de cotizare. Acest lucru se aplică numai în cazul indemnizației de șomaj pe care o persoană rămasă fără loc de muncă o solicită personal de la agențiile teritoariale de muncă. Conform Legii nr. 76/2002, pentru a putea beneficia de ajutorul de șomaj, cei fără loc de muncă trebuie să aibă un stagiu minim de cotizare, respectiv cel puțin 12 luni în ultimele 24 de luni anterioare depunerii cererii. Excepție de la această regulă fac absolvenții în vârstă de cel puțin 16 ani, care nu s-au putut angaja într-o perioadă de 60 de zile de la terminarea școlii. Pentru ei nu este necesar niciun stagiu de cotizare. Așadar, somajul tehnic și șomajul obișnuit sunt două noțiuni diferite, primul fiind solicitat de angajator, iar cel de-al doilea fiind cerut de persoanele rămase deja fără loc de muncă, procedură în care angajatorul nu mai este deloc implicat. Dacă ne referim la situația actuală în care ne aflăm, în contextul declarării stării de urgență din cauza epidemiei de coronavirus, Guvernul vine în sprijinul angajatorilor, suportând indemnizația aferentă șomajului tehnic în cuantum de 75% din câștigul salarial mediu brut. În cazurile în care suma de la stat nu acoperă 75% din salariul de bază, firmele pot acoperi diferența (dacă vor și dacă au bani destui). Potrivit OUG nr. 30/2020, indemnizația de șomaj tehnic se acordă, la cerere, exclusiv pe perioada stării de urgență firmelor a căror activitate a fost afectată de criza provocată de epidemia de coronavirus. Practic, firma este cea care solicită acest ajutor pentru salariații săi, iar banii ajung în primă instanță la angajator și apoi la salariat. Notă. România se află în stare de urgență până pe data de 14 mai 2020, după ce a fost prelungită cu încă 30 de zile la data de 14 aprilie 2020, când era programată să se încheie. Sursa: avocatnet.ro

Conturile bancare și de e-mail ale soțului: Poți fi pedepsit penal dacă le accesezi fără acord Presupune căsătoria că soții își pot citi și verifica unul altuia conturile bancare ori de e-mail, fără acordul celuilalt? În conformitate cu legea, nu. Iar o instanță din România a condamnat un român la peste un an de închisoare pentru că a crezut că soția i-a dat permisiunea să-i violeze corespondența și să-i verifice contul bancar. Judecătorii au lămurit un lucru important: și dacă se cunosc parolele de acces ale celuilalt, asta nu presupune acordul pentru acces. Comunitatea de bunuri a soților nu presupune că fiecare are automat dreptul să intre în corespondența fiecăruia și să acceseze conturile bancare ale celuilalt, în ideea că există un consimțământ prezumat sau că, odată acordat accesul sau cunoscând parola, nu există nicio problemă în a face asta. Curtea de Apel Iași a pronunțat o hotărâre definitivă cu privire la un astfel de caz, în care soțul acuzat de accesarea conturilor soției, fără permisiunea ei, a fost condamnat la un an și patru luni de închisoare (cu amânarea aplicării pedepsei) pentru faptele penale următoare: accesul ilegal la un sistem informatic, violarea secretului corespondenței și transferul neautorizat de date informatice (decizia, în întregime, e disponibilă aici). Soțul condamnat a intrat de câteva zeci de ori în e-mailul soției sale, a deschis mesaje și a transmis către sine informații pe care le-a găsit în contul acesteia. Acesta i-a accesat contul de Facebook și a intrat în contul bancar propriu al soției pentru a genera rapoarte și extrase de cont, să vadă ce sume de bani intră și sunt retrase din contul respectiv. Vinovatul a recunoscut toate aceste fapte și s-a motivat în următorul fel (printre altele): soția i-a acordat o dată permisiunea, atunci, dacă ea nu și-a schimbat parola, a considerat că e liber să intre ori de câte ori dorește în respectivele conturi. Judecătorii l-au contrazis însă. Nu există o prezumție de consimțământ, iar comunitatea de bunuri nu presupune în niciun caz că soții renunță la viața personală prin căsătorie, la inviolabilitatea corespondenței (adică dreptul de a ști numai destinatarul ce mesaje și scrisori primește). Permisiunea trebuie dată de fiecare dată, pentru că vorbim de chestiuni private și apărate de lege la fel pentru persoana căsătorită și pentru cea necăsătorită. "Cât timp dispozițiile legale privind căsătoria nu conferă soțului drept de acces la conturile celuilalt soț, ci dimpotrivă, mențin independența acestuia în administrarea lor, inculpatul trebuia să aibă permisiunea persoanei vătămate pentru acces, indiferent că avea cunoștință de parolele de sistem sau nu", au spus judecătorii în hotărâre. Nu contează, așadar, dacă se cunosc parolele. Trebuie cerută permisiunea de fiecare dată când se dorește accesul la conturile celuilalt soț. În Codul civil există o prevedere legală de care judecătorii s-au folosit pentru a aplica raționamentele lor: "Un soț nu are dreptul să cenzureze corespondența, relațiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soț". În căsătorie, soțul nu renunță automat la drepturile pe care legea i le protejează și în situația în care nu e căsătorit, cum ar fi dreptul la respectarea secretului corespondenței. Așa cum subliniază instanța, dacă există probleme între soți și lipsă de încredere, acestea nu se rezolvă prin încălcarea legii și prin comiterea de fapte penale. În fine, chiar dacă între soți se aplică regimul comunității de bunuri și banii sunt la comun, regimul acesta reglementat de lege nu se aplică în privința contului bancar al fiecăruia (care e propriu) și cu privire la accesul la contul bancar. Sursa: avocatnet.ro

Concediere 2020: 10 situații în care angajatorul n-are voie să te dea afară Legislația noastră conține mai multe interdicții privind concedierea. Acestea sunt, în mare, interdicții temporare, menite să protejeze angajatul sau angajata într-o perioadă vulnerabilă, în care nu poate rămâne fără loc de muncă, altele vizează numai anumite motive de concediere, altele sunt absolute - cele care vizează discriminările, în principal. Iată, mai jos, care sunt cele mai importante dintre aceste interdicții: 1. Gravidele, mamele în concediu de maternitate și părinții în concediu de creștere a copilului Dacă a aflat de graviditate înainte să semneze decizia de concediere, angajatorul nu are dreptul să concedieze salariata, potrivit Codului muncii. Interdicția aceasta se mai găsește și în alte două acte normative -- Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 96/2003 și Legea nr. 202/2002 --, unde lucrurile sunt ușor nuanțate pentru că se face referire la interdicția de a concedia salariata pe motiv că este gravidă. În practică, este admis printre specialiști că o gravidă care a comis o abatere disciplinară (gravă, să zicem) poate fi concediată din cauza aceasta. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a spus însă, acum doi ani, că dacă vorbim de concedieri colective și printre cei concediați se regăsesc și salariate gravide, ele pot fi concediate în acest context. Tot din Codul muncii aflăm că salariata în concediu de maternitate nu poate fi concediată, tot așa cum nu pot fi concediați cei în concediu de creștere a copilului. Interdicția e valabilă și pe perioada concediului de risc maternal. 2. Angajații beneficiari ai stimulentului de inserție Beneficiarii stimulentului de inserție sunt părinții care se întorc din concediul de creștere a copilului mai repede la muncă. Poate mai puțin cunoscut este faptul că OUG nr. 111/2010, care reglementează stimulentul de inserție, prevede că angajatorul nu poate concedia salariatul care primește acest stimulent, pe perioada cât îl primește. 3. Îngrijirea copilului bolnav Cel care se află în concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la șapte ani sau, în cazul copilului cu handicap, pentru afecțiuni intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani nu poate fi concediat, potrivit Codului muncii. 4. Pe perioada concediului de odihnă Angajatorul trebuie să aștepte întoarcerea salariatului la muncă pentru a-l putea concedia, pentru că în Codul muncii scrie clar că un angajat nu poate fi concediat pe durata efectuării concediului de odihnă. Notă: Atunci când concedierile se fac în contextul reorganizării judiciare, a falimentului sau dizolvării angajatorului, aceste interdicții nu-și mai găsesc locul, scrie în Codul muncii. Chestiunea este lesne de înțeles: intrarea în insolvență sau chiar faliment a unei firme nu poate fi ținută în loc de graviditatea sau concediul unui angajat al acelei firme. 5. Reprezentanții salariaților Fie că vorbim de reprezentații salariaților la nivelul unui mare angajator, fie că ne referim la cei aleși în organele de conducere ale sindicatelor, Codul muncii interzice concedierea pe perioada mandatelor lor pentru motive ce țin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariați. 6. Incapacitatea temporară de muncă Dacă au un certificat medical care atestă o incapacitate temporară de muncă, salariații nu pot fi concediați pe perioada respectivă. 7. Exercitarea dreptului la grevă Salariații care-și exercită dreptul la grevă și drepturile sindicale, respectând legislația atunci când fac acest lucru, nu pot fi concediați din acest motiv, potrivit Codului muncii. 8. Discriminarea Este interzisă prin Codul muncii concedierea salariaților pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală. 9. Responsabilul cu protecția datelor Există o restricție în Regulamentul general privind protecția datelor (GDPR) referitoare la concedierea responsabililor cu protecția datelor (DPO): să nu fie dați afară pentru că-și fac treaba. În rest, un DPO poate fi concediat pentru motive disciplinare sau pentru necorespundere profesională, atâta timp cât se respectă legislația muncii. 10. Carantina Atunci când se instituie carantina și se suspendă activitatea la un loc de muncă, nu se pot face concedieri. O interzice expres Codul muncii. Reamintim că România se află în stare de urgență până pe data de 14 mai 2020, din cauza epidemiei de coronavirus. În acest context, angajatorii trebuie să respecte o serie de reguli dacă trebuie să concedieze oameni, în această perioadă. Sursa: avocatnet.ro